ion lazu: Nelinişte
Bătrânii mei au defrişat păduri
La începutul lumii lor punând
Un orizont de arbori la pământ -
Iar lumea se lărgea cu arături.
Se retrăgea mereu învinsa oaste
Din faţa rotitoarelor securi
Până sub munţii depărtaţi şi suri,
A mai rămas aşa, prin bătături
Câte-un copac ce zice-ntreaga seară
Un cânt pe care nu poţi să-l înduri –
Şi-o grea nelinişte te împresoară.
De şapte ani mă-nchin tot la păduri,
Doar i-or ierta pe-ai mei, de-odinioară.
1968, Pocola-Beiuş
(din volumul Muzeul Poetului, 1981)
ion lazu: Fotografii de familie...
ion lazu: Fotografii de familie...
 |
| Familia Ivan Alexeievici Lazo, foto Samuel Lenker, Kişinev, 1906 |
Superb poemul NELINISTE! Magda Ursache.
RăspundețiȘtergereO fi construcţia de sonet, dar aici eu amuşin adiere de elegie, doină, baladă şi un suspin a tânguire... Şi, ce-i cu asta?
RăspundețiȘtergereAsta nu-nseamnă că nu-i Poezie!
Ştim noi altele, care nu-s, deşi îs.
Fotografia clasică a unei familii înlesnite. Nu ştiu ce a luat fiul de la Mamă, dar parcă-i tot Tatăl: ca un făcut, chipurile lor se află pe aceeaşi linie.
O fotografie asemănătoare mi-a prezentat-o o ovreică doamnă prin toată lumea purtată şi - pentru cât? - stabilită într-o "commune" bruxelleză. Cu chiu, cu vai, am izbutit să descifrez locul şi numele fotografului. Care, cam cu aceleaşi armoarii, titule, erau scrise, desigur că româneşte, dar cu caractere slave.
Câtă prestanţă... Oamenii aceia chiar acordau o importanţă deosebită acestui fel de "nemurire" încremenită la o dată precisă!
Da... Fotografiile de familie. M-au fascinat întotdeauna, nu numai cele din casa noastră, obiect constant de contemplaţie-interogaţie pentru copilandrul ce eram. Dar, şi mult mai târziu, fotografiile de pe la gazdele mele, cea de la nuntă, una din armată. Şi de fiecare dată s-a nimerit să fie despre oameni care deja trecuseră... Mi se păreau, acele fotografii, pietrele rămase după ce apa trece... (Eu, care sunt îndrituit să ştiu ce anume sunt pietrele de râu, d. ex. la Slatina, aduse tocmai dinspre Turnu Roşu, de nu chiar din Răsăriteni...Mă uit şi-ţi spun!)
RăspundețiȘtergereDa, acordau acelui moment o importanţă deosebită, pe care istoria a confirmat-o...Mereu construiam în jurul momentului cu pricina o poveste de viaţă, un mic roman al familiei pornită la oraş, la atelierul foto.(O a doua fotografie cu bunicul patern este făcută, neaşteptat, în deal, la via neagră. Fotograful cu cutia în spinare? Da, pentru că a treia este făcută în curtea boierului Russo... Iată romanul, frate!
Se intitulează "Fotografii de familie" pagina-paginile în care am descris, în "Veneticii", această fotografie de acum 100 şi ceva de ani. Nu e loc aici să o postez (secvenţa), am să ţi-o trimit, prietene N.Ciobanu printr-un mail.
Ion Lazu
... Iar legătura dintre a iubi vechile fotografii de familie şi imboldul meu ulterior de a fotografia "oameni pe care i-am întâlnit" se va face de la sine, nu mai e nevoie de cine ştie ce explicaţii, profesiuni de credinţă etc. Le vine în curând sorocul de a fi postate aici şi acelor imagini de demult.
RăspundețiȘtergereIon Lazu
Crochiul, apoi - mai lesnicioasă - fotografierea pe mulţi (dăruiţi) să-şi arhiveze mai întemeiat istoria personală şi a lumii prin care a vecuit, netrecând ca gâsca prin baltă.
RăspundețiȘtergereEu n-am beneficiat de harul crochiului, nici de posesiunea unui aparat foto. Pentru acesta, dorit încă dinainte de majorat, niciodată nu s-a putut aduna banul... Fiindcă alte urgenţe-l iute topeau.
Mi-a rămas doar Amintirea. Din camera obscură a memoriei (ce încă - mă mir - clipeşte), spontan sau motivat - precum de textele unui Domn, pe nume Ion Lazu, preponderent în ultima vreme -, se cer developate-n cuvânt scene pe care mă şi mir cum de mi le mai păstram... şi de ce...
Rog, anomalia, haloimăseala din primul paragraf, să fie astfel re-citită:
RăspundețiȘtergereCrochiul, apoi - mai lesnicioasă - fotografierea pe mulţi (dăruiţi) i-a ajutat să-şi arhiveze mai întemeiat istoria personală şi a lumii prin care au vecuit, netrecând ei prin viaţă doar ca gâsca prin baltă.
Şi, scuze şi mulţămiri pentru iertare şi înţelegere... Nu-i uşor să te dai intelectual, după ce 8-10 ore din zi stai cu aburii dizolvantului de vopsele, la doar cât de distanţat îţi este antebraţul de nas.