duminică, 31 iulie 2011

Pocola 1968, II

ion lazu: Pocola 1968, II


Toate lucrurile care mi s-au întâmplat în acea primă oră de după descinderea la familia Birta aveau să fie de maximă importanţă pentru campania mea; îmi era foarte clar că tot ce va urma se află sub semnul celor convenite la prima mea întâlnire cu clanul. Mai întâi, nu trebuia să eludez „amănuntul” că eram nevoit să trec prin camera de dormit a familiei tinere. Un anumit lucru foarte special se decisese cu asta. Cu un cuvânt: eram prins într-un sistem. Îi aparţineam.

Statuia lui Ion Ghica din faţa Palatului Ghika


... Sau altfel spus, nu mai eram de capul meu, gen „tânăr sunt, de nimeni nu depand!”. În practică, această condiţionare nu avea cum să mă incomodeze dimineaţa, mi-am dat pe loc seama că la orice oră din zori m-aş fi mobilizat să plec pe teren, cei ai casei, săteni prinşi în lucrările agricole ale sezonului, oricum vor fi demult sculaţi, însărsănaţi, porniţi la treaba lor. În schimb seara, aceşti oameni ai trudei pe brazdă se retrăgeau la odihnă imediat după lăsarea serii, ceea ce însemna că şi eu trebuia să mă pliez pe programul lor. Şi chiar aşa a fost: renunţam la lungile preumblări de seară, care în atâtea împrejurări mă reconciliaseră cu mine însumi; mă retrăgeam cuminţel în camera mea şi mă abandonam unor lecturi dezlănţuite, nemaisfârşite. Niciodată nu am fost aşa de neglijent ca să nu existe pe masă câteva cărţi de citit, fie că le aduceam de-acasă, când se întâmpla să fiu chemat „în centrală”, fie că le cumpăram de la librăria din Beiuş sau le împrumutam de la biblioteca sătească. Şi erau revistele literare, procurate de la chioşc, acum de interes fiind şi Familia de la Oradea, unde aş fi vrut să încerc o colaborare; şi erau ca întotdeauna în campaniile mele, mai abitir decât acasă, caietele mele de însemnări şi diverse manuscrise în lucru.
 O zi de lucru de-a mea însemna un traseu cu grijă ales în crucişul sau curmezişul zonei de cercetat, traseu care pentru mine nu era niciodată doar geologie ca atare, ci un prilej de a călători în natură (subliniez: singur!), de a vedea locuri noi, unde în veci n-aş fi avut ocazia să ajung pe cont propriu – şi unde, m-am convins, nu ajungeau decât în mod incidental, poate nedorit, unii dintre localnici, căci traseul meu nu era nicidecum unul de agrement, comod, ci aş zice dimpotrivă, se strecura pe firul pâraielor, prin ogaşe greu de escaladat, prin hăţişuri, „prin râpi şi văi adânci” vorba Poetului (care se poate să nu fi auzit în viaţa lui de geologie, dar pe de altă parte o intuia fără greş), ca să nu ratez niciunul dintre rarele aflorimente; însemna revenirea pe la orele 16, obosit de-a binelea, ca şi anesteziat... şi un binemeritat program „de voie” până pe la 9 seara.
foto I.L., statuia lui G. Călinescu, de C. Popovici, 1

 Stăteam de vorbă cu bătrâna, mereu gătind ceva, mereu în lupte cu puii-cloştile-pisicile, transpirând şi ştergându-se cu colţurile basmalei; vorbind, râzând, vorbind... Eu atent, mereu cu ochii pe povestea Caterinei, care se scria în aer, totdeauna coparticipativ, dându-i de înţeles gazdei că numai poveştile de aici şi din satul acesta au importanţă, nicidecum cele de departe, din Bucureşti...
Ce ne spuneam? Numai noi ştiam. Şi nici nu conta faptul că unele detalii vor ajunge sau nu în vreo povestire de-a mea, acum sau altădată, ci doar faptul că mă simţeam bine şi reconfortat în preajma unei femei de treabă, a unui specimen uman de nădejde, indiferent că în toată viaţa ei nu ajunsese decât până la Beiuş şi în mod excepţional la Oradea, ca să se convingă cu ochii ei cum se instalase nepoata Floare, fala şi grija clanului, cum spuneam. Altfel o bătrână cu mari probleme de sănătate, în primul rând cardiace, aşa cum se prezenta, nu doar bine clădită, ci grasă de-a binelea; şi sedentară; şi trebăluind zi-lumină în preajma plitei încinse.
Cu Birta-Baci schimbam doar replici animate, simpatetice, el mereu pus pe treabă în gospodărie, schimbând o activitate cu alta, încercând să mă atragă şi pe mine, de s-ar fi putut. Şi adevărul este că nu mă dădeam în lături să-l ajut la tăiat lemne cu fierăstrăul sau joagărul - pe o capră anume aranjată lângă stiva de lemne, ca să trecem imediat la treabă şi să nu mă piardă de client. Dom-inginer, puţină educaţie fizică?, îl auzeam pe moş Mitru. I se părea o glumă reuşită, o găselinţă ca pentru oamenii cu carte, nu? O repeta de câte ori i se părea că m-ar putea acroşa. Era atât de încântat în astfel de ocazii încât nu mă lăsa inima să-l refuz. Pe de altă parte
Oricum, nu l-am văzut niciodată pe bătrân trăgând la joagăr înpreună cu ginerele Matei. Simpatia bătrânului pentru „dom’injiner” se ridica în astfel de împrejurări la cote extreme. Iar Matei nu cred să se fi supărat nici el că îl puneam într-o situaţie jenantă, pe cât va fi respirat uşurat că îl scăpasem de-o corvoadă. Alt moment de jubilaţie al bătrânului era când mă vedea cu undiţa la pârâu. Peste vreun ceas - două veneam la bucătărie cu zece-doisprezece peştişori nu mai mari de-o palmă. Bătrâna îi tăvălea degrabă prin mălai, punea tigaia cu ulei pe plita încinsă şi cel mai încântat de festin, luându-şi partea leului, era acelaşi Birta-Baci. Încântarea lui fără margini venea poate şi din ideea că, iată, domnule, ce pleaşcă! ne-am pus burta la cale din nimic, fără pic de cheltuială...
, nu-mi scăpa amănuntul că era vorba de lemnele cu care Caterina umplea plita, ca să ne facă de-ale gurii.

Dacă de la masa în bucătărie, prelungită cu discuţii, nu mă întorceam în camera mea, să-mi aduc hărţile şi carnetul la zi şi dacă bătrânul nu mă deturna la tăiat lemne sau altceva de felul ăsta, atunci pur şi simplu întorceam spatele cuvântătoarelor şi necuvântătoarelor din ogradă, traversam gangul şi ieşeam la malul pârâului – la aer, la peisaj. Ca să ies din sistem, să rămân numai cu mine; să pot trage o linie sub partea activă a zilei, să văd cu ce m-am ales, care este câştigul şi pierderea; rămânând în aşteptarea a ceea ce ar fi putut să mi se mai întâmple, de data asta numai în plan individual.
Dincolo de drum, chiar pe malul abrupt al pârâului, se afla un dud falnic şi, sprijinită de trunchiul lui, scândura lată a unei băncuţe  pe patru pari bătuţi în pământ. Şi poate nu a fost zi în acea campanie la Pocola în care să nu fi petrecut măcar câteva minute, iar alteori ceasuri întregi, cu o carte în mână, pe băncuţa de sub dud sau la umbra lui, în după-amiezele însorite.  Devenise cartierul meu general în aer liber. Cu acea ocazie am conştientizat ceea ce de altfel ştiusem încă din copilărie: că dudul este la noi copacul cu cea mai lungă perioadă de  frunctificaţie, de la sfârşitul lui mai şi până spre mijlocul lunii august. Trei luni! Nu e formidabil? Dacă Dumnezeu ar fi avut grijă ca respectivul copac să producă nişte fructe ceva mai consistente, ce altceva i-ar mai fi trebuit pământeanului nostru, mereu încolţit de foame? Însă probabil alta a fost intenţia Creatorului.
La trezire, primul gest reflex al terenistului, probabil şi al ţăranului, este să-şi arunce ochii pe fereastră – să vadă dacă va fi soare sau timp înnorat, dacă va ploua sau va fi arşiţă nemiloasă peste zi... Când mă uitam în zori pe fereastra dinspre drum, singura, de altfel, în camera mea ca un buncăr, vedeam în prim plan coroana impunătoare a vajnicului dud. Şi, puţin mai la stânga sau mai la dreapta, în funcţie de anotimp, soarele răsărind  dincolo de larga depresiune a Beiuşului, tocmai hăt-departe, pe crestele munţilor Bihor. Însă tocmai dudul, plasat chiar în dreptul ferestrei mele se cuvine să specific, era motivul pentru care descindeam de fiecare dată când aveam un răgaz pe malul pârâului, cu vreo carte în mână, pe banca sprijinită în pari. Însă trebuie să adaug imediat că, în afară de bucuria dezgrădită a lecturii, subânţeleasă, mai erau măcar patru sau cinci lucruri cu care mă alegeam în mod sigur, când lăsam cartea de-o parte, fie că-mi odihneam ochii, fie că lumina amurgului nu mai permitea lectura, stând pur şi simplu pe bancă, în reculegere, cu pleoapele lăsate sau făcând câţiva paşi, în sus şi în jos pe malul apei.

foto I.L., statuia lui G. Călinescu, de Constantin Popovici