ion lazu: Prea puţin
Sufletele noastre se depun
Pe spinarea aburită a stelelor –
Cine mai crede în asta? - şi totuşi
Cât e de frumos şi de drept!
Prea plină e ziua şi locul
De emanaţiile firii noastre,
Întindem cleiul drumului
De la un capăt la altul al faptei.
Privirea nu slăbeşte nici o clipă
Ascunzătorile şi ceţurile bolţii.
Un cojoc până-n călcâie
de iarbă verde,
Încopciat cu lacrimi -
Şi poate-un frăgar pe sub care
Oamenii trec smulgând un pumn
De frunze stoarse de sânge.
1968, Pocola-Beiuş
(din volumul Muzeul Poetului, 1981)
 |
Biserica SF. Nicolae din Câmpina (fotografie de ion lazu)
|
Frăgar!
RăspundețiȘtergereCe frumos nume pentru banalizatul agud, ori de tot hazliul dud/a...
Copac-far al copilăriei mele sărace: scrânciob, foişor de cercetarea zărilor de peste acoperişurile învecinate, mic-dejun, prânz şi cină în multe zile de vară-toamnă. Imens şi familiar ca un sân de bunică.
Şi-n plus, era năzdrăvan: avea fructe albe pe la poale, roşietice pe la mijloc şi negre-albastre ca pana corbului în semeţele-i vârfuri. Fiecare, desigur, la gust şi mărime sporind către vârf. Învăţătorului meu îi ofeream, o dată pe lună, un sufertaş plin cu cele mai gustoase minuni, mari cât un deget mic de copil durduliu, ca prietenul meu, Dan.
Domnu'mustăcea, protesta..., şi la final le primea cam cu fereală. Şi mă-ntrebam: cum să nu-i placă, dacă mie şi întregului cartier ne plac la nebunie... E drept, că te făceai ca dracu', doar albul ochilor nu se păta, după o ascensiune-n Agud... Dar "se merita"!
Nimeni nu mai avea prin curţi un Agud ca al nostru. Şi toată ziua-bună-ziua, se aflau unul-doila poartă să miorlăie că "vrea la agud". Ori, dacă nu eram acasă, aveau curaj să se urce şi fără voie, semn că pofta le era mai mare, decât chelfăneala cu reteveiul. Atunci, eram şi noi cineva, pe stradelele cartierului de La Barieră! ... Nu tot anul...
A pierit, pe foc, târziu, în lipsa-mi înstrăinată. Au motivat că era bătrân... Parcă, Teiul din Copou nu era bătrân... Pe ăla, nimeni nu l-a tăiat.
Atunci am simţit prima dată Durere, Sfâşiere!
"Un cojoc până-n călcâie
RăspundețiȘtergerede iarbă verde,
Încopciat cu lacrimi -"...
De ce mă faci să mă înfior, tu, Poete!...
Stimate CN, m-ai fermecat cu evocarea Domniei tale, de ce n-aş spune că mi s-a părut un mic poem în proză, însă fără cusur, scris o dată pentru totdeauna. Un cap d'opera, bre. Apoi şi pe mine m-au pododit amintirile, venind vorba despre dud şi dude. Ştie oare lumea de astăzi ori poate crede că fabulăm! ce binecuvântare era un dud, un corcoduş, acolo, la curtea omului, colea, după marele răzbel... Acum, ce-i drept, noi, ca venetici nu puteam aspira la aşa răsfăţ, însă erau prin sat duzi generoşi, şi nici oamenii dinspre partea dudelor nu erau chiar urâcioşi de tot. Iar dacă e să pun degetul pe rană,am să spun că jelania necurmată din sufletul meu de copil era în mereu aceeaşi şi numai în legătură cu fructele. Una că în ăst sat de lângă Oraşul Slatina nu prea erau pomi fuctiferi. Vii însă erau - şi noi, din aceeaşi pricină de venetici, nu aveam nici vie, însă, zic, zona era cât de cât propice viilor, luând în seamă şi faptul că în linie dreaptă nu aveam până la Drăgăşani decât 20 km. Dacă ar porni cineva răbduriu pe această pistă, a frunctelor, ar desluşi în hrisoavele subsemnatului dorul necurmat de fructe. Spre toamnă bine, veneau dinspre C-Lung Muscel şi Vâlcea căruţe cu mere şi pere, bieţii oameni şi ei le dădeau plin pe plin. Dar ce rânduială tristă: să dai o strachină de porumb pe una de pere. Mă teroriza şi pe atunci faptul că toţi s-ar fi arătat încântaţi de schimbul acesta, însă cireşoveanul se uita la strachină de parcă ar fi numărat orice bob, nu mai spun de vâlcean-muscelean, care pleca de-acasă drum de săptâmini, cu nişte mere-pere acolo în obroc şi se întorcea cu 2-3 saci de porumb-grâu, penrt familie lui, peste iarnă. În Veneticii am un capitol despre asta, începe aşa: "Mirosul de pere a umplut toată casa..." etc. Cu jale mare am scris-amintit-suferit şi de nu era mare jalea nici că m-aş fi sinchisit de musceleanu-cela. Or, acum îmi dau seama, cu frâiele mai lacse în mâini, că multe aş putea scrie despre. Căci multe amintiri am cu. Dintr-un dud al unei rude de-a ei, îi cântam unei fete mari, care chiar m-a ascultat, mi-a dat atenţie adică - şi ce alta tânjea sufleţelul meu neînceput?
RăspundețiȘtergere...Dar mâncam pe apucate-săturate şi corcoduşe, la Cireaşov li se spunea zarzăre. Şi erau fel şi chip colorate. Când te gândeşti, reprospectiv, ar fi nişte flecuşteţe mici şi fade, însă dacă aduni de la mai mulţi corcoduşi,te minunezi cît de viu şi diferit sunt colorate. De gust nu mai zic - că mă pun pe scris alte proze...Şi încă n-am adus vorba despre duzi ca sursă vitală pentru viermii de mătase. La un moment dat, înaite de război,de-a lungul drumului comunal se plantaseră duzi şi iar duzi, probabil în această idee. Tot localnicii le-au venit iute de hac, fiind adică ai obştei - şi ţăranii numai bine pregătiţi pentru cooperativizare, cum s-a şi văzut. Iar terenul şcolii săteşti era înconjurat de duzi, deja f. înalţi, o primejdie, însă nu pentru alde noi, şcolarii veşnic flămânzi... Directorul dl Barbu, altfel sever,trecea cu vederea. Ca să nu spun că şi Şcoala Ionaşcu din Slatina era înconjurată de aceşti copaci devotaţi. Între examenele de absolvire a 7 clase, ne aburcam în acei duzi, intram la examen cu dinţii negri, cu buzele lipicioase. Dar tot dădeam cu gura, nu glumă! (Să fi fost plantarea în massă a duzilor o acţiune de-a legionarilor? Făceau şi lucruri de-astea, corect gândite.) Femeile tăbărau pe ei, îşi umpleau cu frunze poala şi sânul... Fabulosul dud al familiei Voastre trebuie să fi fost altoit diferit, cum am văzut că se practică şi la alţi pomi fructiferi. Morus alba şi nigra, cele roşii-rubinii, mai acruţe. Le vânam cu ardoare. Or, acum, toată lumea se plânge de sărăcie, de subnutriţie, însă n-am văzut pe nimeni să culeagă dude,iar corcoduşele căzute pe trotuare devin o primejdie, aluneci...
RăspundețiȘtergereŞi DA, frăgar este un cuvânt pe care l-am auzit prima oară în Bihor, musai să-l folosesc. Fragus! Direct din latineşte, drăguliţă Doamne! Însă nici dud nu e de persiflat, este dut din turcă. Iar că aguda ar deriva din slavă nu mă mai mir - Eurasia e o ogradă comună, nu?
Ei, da, "un cojoc verde încopciat cu lacrimi..." - am spus-o pre limba mea elegiacă. Iar gestul smulgeri însângerate este de regăsit, peste doar un amarnic de ani, în poezia "O frunză". Vrând-nevrând o să facem vorbire şi despre dânsa, la momentu cuvenit - de neevitat, Helas!... Ion Lazu
Măi să fie... Textul meu era cam lunguţ, dumnealui netul/blogul n-a binevoit să-l înghită, după multe încercări mi-a venit ideea să-l desfac în două. Şi... a mers. Ion Lazu
RăspundețiȘtergereNevoia-i cel mai straşnic Învăţător!...
RăspundețiȘtergereŞtiu eu pe cineva care, de-i pică para duşului din suport, nu mai ştie s-o pună la loc.
Dar alte alte merite, mai multe decât stângăciile, pripeala...