miercuri, 27 iulie 2011

Comemorare Alexandru Pelimon 130


Astăzi la prânz a avut loc la MNLR, cu participarea unor descendenţi, comemorarea a 130 de ani de la dispariţia lui Alexandru Pelimon, unul dintre precursorii dăruiţi trup şi suflet cauzei naţionale, astăzi uitaţi, eludaţi, aşa cum lăstarul îşi ignoră sămânţa rămasă în brazdă – unul dintre „acei oameni minunaţi” care au trudit la începuturile literaturii şi gazetăriei noastre, în prima parte a secolului XIX, în perioada de formare a limbii române ca atare. A condus lucrările directorul instituţiei, prof. Lucian Chişu. Au rostit cuvântări: muzeograful Corneliu Lupeş, tânărul cercetător şi poet George Neagoe şi  un domn Pelimon sosit de la Tg, Jiu, unde comemorarea va continua mâine, inclusiv cu dezvelirea unei plăci comemorative. Sala plină, o adevărată surpriză, în plină caniculă, într-o capitală aculturală de  mulţi ani încoace. Iar Rotonda nici ea nu se abătea de la ideea comemorărilor necesare, fiind de data asta vorba de 50 de ani de la dispariţia marilor noştri poeţi Ion Barbu şi Lucian Blaga: pe cele două laturi ale sălii, sunt de văzut (prin străduinţele neobositului Dan Vatamaniuc, despre care am mai amintit în relatările mele) câte 8 portrete reprezentative pentru fiecare poet, unele mai puţin frecventate, cele din copilăria şi adolescenţa poetului Rigăi Crypto...
Dl Corneliu Lupeş citeşte un studiu documentat despre scriitorul şi militantul Pelimon, cu numeroase citate edificatoare privind ideile călăuzitoare din activitatea literară şi publicistică a autorului comemorat. Tânărul cercetător la Institutul G. Călinescu, l-am numit pe George Neagoe, poet dezinhibat şi interesant el însuşi, cu ale sale „Poeme fugitive”, ne atenţionează că potrivit proverbului „Spune cu cine te întâlneşti ca să-ţi spun cine eşti”, Pelimon se întâlnea cu cele mai proeminente personalităţi ale epocii sale: cu poetul Vasile Alecsandri, cu Dimitrie Bolintineanu, cu Grigore Alexandrescu. Era un scriitor în toată puterea cuvântului, vădind un lăudabil profesionalism, dincolo de râvna propriu-zisă: dimineaţa scria literatură, după amiaza gazetărie. Se pare că era şi pe atunci soluţia ideală pentru scriitorul-cetăţean, cum a rămas până astăzi. Prin preocupările sale, ne dă temperatura epocii sale, subliniază GN. Vrea să consolideze un panteon al  naţiunii, eroi şi personalităţi care să dea naţiunii o origine nobilă (în descendenţa acţiunilor unui Gh. Asachi), să legitimeze lupta pentru Unirea Principatelor, pentru Independenţă. Şi fapt este că în descrierile din călătoriile sale prin ţările române, culegând folklor, AP foloseşte pentru prima dată termenul România, la 1858.
De la descendentul Pelimon aflăm că AP (n. în ianuarie 1822  în Bucureşti, cartierul Dealul Spirii (unde familia avea proprietăţi pe câteva străzi! şi decedat în 27 iulie 1881, la Novaci-Gorj), absolvent al colegiului Sf. Sava, / unde nu ajungea oricine..., a activat la Arhivele Statului, a fost prieten de-o viaţă cu Nicolae Filimon, a fost poet, dramaturg, romancier / a pus bayele romanului rom\nesc!/- şi a tradus nu mai puţin de 50 de titluri, din Dumas, Lamartine etc, din păcate într-o scriere de tranziţie, cu chirilice, lucru care face dificil accesul la textele originale, ocolite de cercetători, doar frunzărite de Călinescu, de Piru şi alţii. Jurnalist de seamă, progresist şi patriot, într-o vreme când presa trecea şi în AustroUngaria, articolele sale se păstrează acolo în colecţii; mare iubitor de natură, de călătorii, făcea pe jos drumul din Dealul Spirii până la Novaci, în Gorj, culegând folklor. Prezent la marile evenimente ale epocii: revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor, a depus mărturie, a descris războiul Crimeii şi Pacea de la Cuciuk-Cainargi, venirea lui Carol I, războiul din 1877, în totul a fost un adevărat cronicar al epocii sale.
Un alt descendent, la a patra generaţie al familiei Pelimon, medicul Al. Pelimon, a transcris poeziile paşoptistului, practic le-a pus pe două coloane şi le-a postat pe un site de 160 pagini, care din păcate a dispărut! Ne citeşte una dintre poeziile înaintaşului Pelimon. Aflăm că acest nume a fost adoptat de antecesor, căci numele real era Pandele - o familie provenită din Macedonia, ajunsă la Novaci cu oieritul. Nedumerirea era legată chiar de această transformare a numelui. Le-am sugerat demnilor descendenţi că Pandele este un nume de botez grecesc, provenind de la Pantelimon. Lucru pe care desigur înaintaşul lor îl cunoştea. Or, de la Pantelimon, prin eliminarea a trei litere, a rezultat Pelimon.  Q.e.d.
 În sală, dintre confraţii condeieri cunoscuţi mei: Simona Cioculescu, Ecaterina Ţarălungă, Sorana Georgescu-Gorj, Crina Bocşan-Decusară, Claudia Ilie, Ion Filipoiu.

6 comentarii:

  1. 27 iulie 2011: Poete LIS, mulţumiri pentru a fi semnalat comunităţii Dtale de pe blog re-lansarea mea bloggistă, într-o tentativă donchi;otesc[ de a duce mai departe ceva ce începusem acum vreo doi ani cu oarecare curiozitate şi chiar cu entuziasm. Nu-mi pot da seama dacă (măcar în ce mă priveşte) blogul ca atare este o soluţie până la urmă. Căci anunţându-i pe corespondenţii mei e-mail că reapar (cu un blog încropit de mine-însumi!), îndată am primit vreo zece reacţii pozitive, de încurajare. În schimb la comentarii nu s-a prezentat chiar nimeni...Şi, ciudat, destui dintre ei sunt scriitori etc. (Tot experimental am postat pe noul blog unele din acele reacţi de solidarizare...) Ar fi de avut în vedere vreuna dintre cele două explicaţii: 1) că încă de la precedentul blog ştiau că nu pot intra pe comentarii - aşa mi-a fost cadorisit...; sau 2) pur şi simplu nu vor să se eschibe; iar a treia explicaţie ar fi că nici prezentul blog nu permite intrarea făpră dificultate a comentatorilor? Mister total, rămas nedezlegat în aceste zile. Iar o altă explicaţie ar fi că posesorii de blog nu se lasă atraşi pe blogul vecinului, asta e! Ceea ce văd însă, la modul general, este că reţelele de socializare sunt tot un fel de praf în ochi, de fapt... Pui o postare, (iniţiatorii se laudă că au mii de participanţi...), dar nimeni nu comentează postarea ta... Atunci ce rost are reţeaua?!! Idem pe Facebook, unde fiecare dintre miile de cooperanţi vine cu toate năzbâtiile sale, adaugă poze cu nemiluita, youtuburi, filmuleţe, îmi place asta, apreciez (!!) etc, de se pierde complet mesajul tău, postarea ta, care ajunge în doar câteva ore pe a doua pagină, pe a treia, unde n-o mai caută nimeni... Un dialog al surzilor, cacofonic, babilonic. Experimental am postat poezia "In memoriam Mircea Ivănescu" pe blogul meu, pe al Dtale şi pe Reţeaua literară. Doar la LIS, drăguţul Culai ot Cheatra a făcut o aluzie la omul citind pe drum. (Cu atât mai de laudă este, în context, blogul Dtale, unde zilnic sunt vreo zece comentarii. Cea mai bună dovadă că e extrem de greu să obţii vizibilitate ca blogger, chit că ar părea că e foarte lesne. Felicitări sincere!
    Şi de asemeni, un gând bun la aniversarea Fiului, pe care l-am şi cunoscut, în prezenţa Dtale. Îmi spun că 36 de ani e o vârstă a neatârnării, eu însumi m-am căsătorit (a doua oară, ce-i drept) la 40 de ani "şi încă unul". Şi a fost timp pentru toate harurile vieţii, cum şi pentru destule amărăciuni. Ca să nu spun că noi înşine avem un Andrei-Laurenţiu - abia în 2008 am reuşit să public volumul "Cartea lui Andrei", poezii scrise cu 2 decenii în urmă - şi ilustrate cu desenele de pe-atunci ale Fiului. (La cununia ateniană de anul trecut am constatat că acest nume se pronunţă Lavrentiu... Şi întâmplarea face ca textul unei cronice bătrâne, de pe la 1520, de la care a plecat romanul meu aşa-zis istoric "Rămăşagul" să fi fost tradus din slavoneşte, pe la 1760, de un diacon Lavrentie. Dar ce traducere, Doamne! Poate doar Mioriţa să mai fie un text aşa de frumos ca limbă. L-am postat pe celălalt blog... s-a pierdut...
    Devotat, Lazu

    RăspundețiȘtergere
  2. 27 iulie 2011: Poete LIS, mulţumiri pentru a fi semnalat comunităţii Dtale de pe blog re-lansarea mea bloggistă, într-o tentativă donchi;otesc[ de a duce mai departe ceva ce începusem acum vreo doi ani cu oarecare curiozitate şi chiar cu entuziasm. Nu-mi pot da seama dacă (măcar în ce mă priveşte) blogul ca atare este o soluţie până la urmă. Căci anunţându-i pe corespondenţii mei e-mail că reapar (cu un blog încropit de mine-însumi!), îndată am primit vreo zece reacţii pozitive, de încurajare. În schimb la comentarii nu s-a prezentat chiar nimeni...Şi, ciudat, destui dintre ei sunt scriitori etc. (Tot experimental am postat pe noul blog unele din acele reacţi de solidarizare...) Ar fi de avut în vedere vreuna dintre cele două explicaţii: 1) că încă de la precedentul blog ştiau că nu pot intra pe comentarii - aşa mi-a fost cadorisit...; sau 2) pur şi simplu nu vor să se eschibe; iar a treia explicaţie ar fi că nici prezentul blog nu permite intrarea făpră dificultate a comentatorilor? Mister total, rămas nedezlegat în aceste zile. Iar o altă explicaţie ar fi că posesorii de blog nu se lasă atraşi pe blogul vecinului, asta e! Ceea ce văd însă, la modul general, este că reţelele de socializare sunt tot un fel de praf în ochi, de fapt... Pui o postare, (iniţiatorii se laudă că au mii de participanţi...), dar nimeni nu comentează postarea ta... Atunci ce rost are reţeaua?!! Idem pe Facebook, unde fiecare dintre miile de cooperanţi vine cu toate năzbâtiile sale, adaugă poze cu nemiluita, youtuburi, filmuleţe, îmi place asta, apreciez (!!) etc, de se pierde complet mesajul tău, postarea ta, care ajunge în doar câteva ore pe a doua pagină, pe a treia, unde n-o mai caută nimeni... Un dialog al surzilor, cacofonic, babilonic. Experimental am postat poezia "In memoriam Mircea Ivănescu" pe blogul meu, pe al Dtale şi pe Reţeaua literară. Doar la LIS, drăguţul Culai ot Cheatra a făcut o aluzie la omul citind pe drum. (Cu atât mai de laudă este, în context, blogul Dtale, unde zilnic sunt vreo zece comentarii. Cea mai bună dovadă că e extrem de greu să obţii vizibilitate ca blogger, chit că ar părea că e foarte lesne. Felicitări sincere!
    Şi de asemeni, un gând bun la aniversarea Fiului, pe care l-am şi cunoscut, în prezenţa Dtale. Îmi spun că 36 de ani e o vârstă a neatârnării, eu însumi m-am căsătorit (a doua oară, ce-i drept) la 40 de ani "şi încă unul". Şi a fost timp pentru toate harurile vieţii, cum şi pentru destule amărăciuni. Ca să nu spun că noi înşine avem un Andrei-Laurenţiu - abia în 2008 am reuşit să public volumul "Cartea lui Andrei", poezii scrise cu 2 decenii în urmă - şi ilustrate cu desenele de pe-atunci ale Fiului. (La cununia ateniană de anul trecut am constatat că acest nume se pronunţă Lavrentiu... Şi întâmplarea face ca textul unei cronice bătrâne, de pe la 1520, de la care a plecat romanul meu aşa-zis istoric "Rămăşagul" să fi fost tradus din slavoneşte, pe la 1760, de un diacon Lavrentie. Dar ce traducere, Doamne! Poate doar Mioriţa să mai fie un text aşa de frumos ca limbă. L-am postat pe celălalt blog... s-a pierdut...
    Devotat, Lazu

    RăspundețiȘtergere
  3. Exista un obicei ca - la certuri între rude, dezmoşteniri - numele de familie al "renegatului" să fie modificat, din proprie voinţă. Primul Pelimon s-o fi detaşat de Pantelimoni, cine ştie din ce pricini umane...
    Ori - că, numai în catastifele mele şcolare şi bibliotecăreşti am dat peste zeci şi sute pozne de-aieste -, notarului, secretarului (aghezmuit tot de preafericitul părinte), i-a scris condeiul făr'de cap, doar din pliscul ciuchitor al peniţei... Ei, dacă s-a scris, s-a scris şi basta!... N-o să strice bunatate de registru cu ştergeri, nici modificări!... Hai, mai bine, să ne dregem mahmurul la Ghiţă sau la Ancuţa-hâc!
    La (de la) Novaci - am aflat întâmplător - e multă lume de condiţie bună. Acolo se stabilise şi primul biograf (şi prietin) al lui Brîncuşi. Un Paleolog, a cărui fiică răspunde şi în prezent de achiziţiile de publicaţii româneşti la impozanta B.n. de France.

    Mulţumesc de "pomenire": aşa ştiu eu să-i onorez pe cei care mă mai consideră bun la ceva!

    Iar, cestia cu "bloguirile", cred că nici un psiholog de profesie n-ar fi prins-o-n formol mai bine.
    În fond, cam ca şi pe vremea corespondenţei clasice, curtezi, eşti curtat cu misive pre // de mulţi... Din care cu antipatie, respectiv, empatie, se procedează la selecţie; natural, că prin scris!

    RăspundețiȘtergere
  4. Prietene, un mic detaliu: intelectualul şi militantul A.P nu s-a detaşat de Pantelimonii din neam, din cine ştie ce pricini, ci şi-a ales un pseudonim, pentru ceea ce avea să fie cariera sa paşoptistă etc. Nu a făcut doar să-l contragă pe Pantelimon în Pelimon, totuşi un lucru la îndemână pentru un filolog, căci nu se numeau aşa, ci a mers înapoi, de la numele lor de familie Pandele, românizat, spre originea lui macedo-grecească-bizantină: Pantelimon - după care a operat contragerea.
    Şi, fiindcă veni vorba: la descinderea mea ateniană, am fost surprins nu doar de numele de botez (ortodoxe)dar şi cele de familie, ajunse intacte sau mai deformate şi la noi, carpatinii, ci, cu hărţile în mână, eu geologul, am fost incitat cât de multe toponimice sunt de origine grecească: Chiar Carpaţii, dar şi Penteleul, la răsărit de Atena: Penteli. Ar fi o întreagă discuţie, poate chiar au făcut-o filologii noştri vechi, ştiutori de greceşte, de nu chiar greci prin antecesori...
    Eu ştiu însă un al obicei, de schimbare radicală a numelui, aflat pe la Dvs prin Moldavia: Copilul bolnav grav se dă naşei pe fereastră şi i se schimbă numele, inclusiv cel de familie!!!, în aşa fel ca Răul să nu-l mai găsească pe copilaş... "Un obicei atât de vechi / Că mi se face teamă.." Nu?
    Ion Lazu

    RăspundețiȘtergere
  5. Da, perfect Adevărat, Prietene!...
    N-ai bătut de pomană Ţara asta-n lung şi-n lat. Eu am cunoscut o fată rebotezată astfel, fiindcă o boală de neexplicat, de nevindecat mici de babe, nici de doftori, o bântuise o vreme.
    Din păcate, nu i-a plăcut numele nou de botez (deşi i se preschimbase şi certificatul). Şi-a aflat primul nume şi pe acela şi l-a asumat. Pot zice că avea chiar o respingere atavică faţă de acel de-al doilea nume de botez, deşi era de cuvioasă, nu de paţachină. Semn că asta a vrut să rămână.
    Şi, ca un făcut, mai toate botezatele întru numele Cuvioasei, pe care le-am cunoscut (că am cunoscut câteva), şi-au impus în anturaj nişte diminutive (de) neserioase.

    În ce-i priveşte pe Greci, eu mi-am format mai demult bănuiala că aceştia ne-au colonizat cu mult dinaintea romanilor. Apoi au tot continuat insidios şi subt aceia, dar şi după retragerea aureliană... Dar, şi după aceea. Păi, blestemul Mamelor grecoaice (Domnule Filogrecule), aflat de o Grecoaică din străvechi greci moldavizaţi, e acesta, la oarece supărare: Te blestem, fiule, să ajungi unde se taie pâinea cu aţa şi apa cu toporul!... Ştim ce, când şi cum, nu?

    Nu-i nici o de mierare că bonjuriştii (fii ai chiar grecoteilor cu giubele şi narghilele, şcolarizaţi incipient chiar de dascali greci) au dat cu curu de pământ cu şcoala grecească. Însă, a nu se uitare că Văcăreştii, ctitori de cultură neaoşă au scos primele noastre gramatici după model grecesc, nu latin!
    Iar, cine uită, cine mai susţine că suntem mai latini decât romanii, n-au decât!...
    Altul a fost adevărul şcolii din care s-au desprins primii noştri cărturari: şi la munteni, şi la braşoveni, ca şi la ieşeni.

    Grecii sunt în noi (nu cu noi, ca armata), cu atât mai pregnant, cu cât noii, modernii ideo(to)logi ai istoriei noastre (chiar, de la Bălcescu, încoace)jură numai pe latinitate şi scuipă, lapidează la fanarioţi... Dar, chiar şi aceia au fost mai vrednici domni, decât detracaţii muşatini post-rareşeni, ori apud Ioan-cumplitul.
    Dar, stop: nu pretind că ştiu tot; dar, tot ce ştiu, am priceput, spun aşa cum am înţeles. Nu mă mai interesează ce au zis cutare sau cutare istorician. Cetindu-i, amalgamându-i, decantându-i, judecata mea a produs o altminteri istorie. Totuşi, fondată pe A.D. Xenopol. Deşi, recunoscu-mă necititor complet al Operei sale.

    RăspundețiȘtergere
  6. Un pionier al literaturi romane intr-un timp cand i si facea simtita redesteptarea identitati nationale ,simtul identitati de obarsie si primele aspiratii spre independenta si libertate se fac simtite si primele impresii literare ,in primul rand prin cronicari precum Radu Popescu,Mihail Moxa si Stoica ludescu si a primelor incercari literare prin poieti Vacaresti,Barbu Mamuleanu,Zilot Romanul,Naum Bucur zis Ramniceanu,Antonie Petroveanu zis si Pan a ceat o iluminare spirituala ,literara si nationala ce a cuprins cele trei provincii romanesti ce a produs pasoptismul (saltul) de la 1848 din care fac parte Ion Eliade Radulescu,George Baronzi,Panait Nicolaie(Nicolaie Filimon),Cezar Boliac,Ion Catina ,Dimtirie Bolintineanu,Alexandru Odobescu si alti carora li se alatura si Alexandru Pelimon aduce primele semne evidente de identitate sicreatie lterara in Munenia.

    RăspundețiȘtergere