blog de scriitor, urmărind consemnarea evenimentelor din viaţa literară-culturală, inserând cronici ale unor cărţi citite de curând,cu câteva rubrici permanente: Scriitorul zilei;Poezia zilei; evocări, fragmente de jurnal; fotografii de autor, corespondenţa cu prietenii scriitori şi cu vizitatori ai blogului...(cca 200 vizitări pe zi).
Cărți pe Internet:
https://www.printrecarti.ro/ion-lazu
Tinereţea se trăieşte pur şi simplu, complex, aventuros, niciodată dispus a-i spune Timpului: Stai!... Sau se consumă ca un prag tocit dintre adolescenţă şi maturitate.
Mai apoi, cât mai apoi, Amintire devine, până şi-n narările celui mai anost cuvântător.
Am ales această imagine în credinţa că ea mă reprezintă pe mine, cel de dinainte de 1970, deci dinaintea debutului meu în volum, la 30 de ani împliniţi,cu "Ningea..., apărut la ed. Eminescu şi urmat în anul 71 de romanul "Despre vii, numai bine", la aceeaşi editură. (Părea să fie un fast început de deceniu, căci primisem la sfârşitul anului 70 şi Premiul I la concursul pe ţară de subiecte de film. Părea, dar apoi s-a dovedit mai altfel: 7 ani n-am mai publicat nici o carte...) Şi am mai ales această imagine pentru că ea poate fi lesne comparată cu cea de după anul 2005, cea care e postată la Profil(şi pe coperta Veneticilor, ed. definitivă, 2009). Mai ales că ambele sunt luate cam din aceeaşi poziţie, din dreptul sprâncenei stângi, ca să nu mai lungesc vorba. Se vede bine şi ce s-a pierdut dar şi ce a rămas totuşi, căci să vorbesc de câştiguri e specios. Iar mai în amănunt privind fotografia din 68, e de spus că ea reprezintă doar o mărire a pozei iniţiale, care cuprindea tot capul. Poza originală s-a pierdut-rătăcit, am la îndemână doar prelucrarea ce vrea să dea la iveală trăsăturile principale ale tânărului ce eram. Dacă văd foarte bine trăsăturile şi nu mă deranjează decupajul,îmi dau seama că nu-mi este defel uşor să trec dincolo de chip, să văd ce se ascunde în sufletul tânărului. Mai întâi e de semnalat acest fel de a te expune, ca un hatâr făcut celuilalt, cu un pic de resemnare - şi în rest să se descurce fotograful! Şi apoi această privire indirectă (de remarcat în ambele fotografii), urmare şi confirmare a atitudinii /abordării generale: eu sunt în altă parte, cu ale mele, aici se află doar o câtime din mine, cea pe care accept să v-o etalez. Or, mi se pare că eu tocmai asta mă străduiesc acum, cu blogul meu cel nou: să aflu în ce ape se scălda sufletul meu, pe acea vreme, care erau obidele, temerile, neliniştile şi speranţele din primii mei 10 ani de geologie, care au fost şi anii primei mele căsătorii. Scriam destul de asiduu, însă nu mă hotărâsem să iau taurul de coarne, să spun: asta e menirea mea, trebuie să mizez totul pe literatură. O şi făceam, în fond,însă cu fereală, păstrându-mi parcă şansele şi pentru altfel de soluţii... Această fereală, această aşteptare-amânare - cu tot ce decurge de aici, în rău, desigur. Una dintre greşelile mele fiind aceea că m-am luat totdeauna prea în serios, fără pic de detaşare, fără umorul benefic, securizant. Ion Lazu
Prietene Senior! Mi-e teamă că - de ai fi renunţat la meserie, pentru a face din scris o meserie -, n-ai fi rămas la fel de firesc, spontan, uman. Înţelegător, tolerant, prevenitor, curtenitor.
Ai fi ajuns un snob şi scârţar. Ştim persoanele, nu?
Dar, domnia-ta ai fost însemnat cu altă pecete: a lucidităţii. Şi, în locul blazonului literar, ai preferat cântecul liber. Vei re-ceti aceste rânduri, ascultându-l pe Brassens, cu Le Petit joueur de fluteau...
Ce să (mai) comentezi?...
RăspundețiȘtergereTinereţea se trăieşte pur şi simplu, complex, aventuros, niciodată dispus a-i spune Timpului: Stai!... Sau se consumă ca un prag tocit dintre adolescenţă şi maturitate.
Mai apoi, cât mai apoi, Amintire devine, până şi-n narările celui mai anost cuvântător.
Am ales această imagine în credinţa că ea mă reprezintă pe mine, cel de dinainte de 1970, deci dinaintea debutului meu în volum, la 30 de ani împliniţi,cu "Ningea..., apărut la ed. Eminescu şi urmat în anul 71 de romanul "Despre vii, numai bine", la aceeaşi editură. (Părea să fie un fast început de deceniu, căci primisem la sfârşitul anului 70 şi Premiul I la concursul pe ţară de subiecte de film. Părea, dar apoi s-a dovedit mai altfel: 7 ani n-am mai publicat nici o carte...) Şi am mai ales această imagine pentru că ea poate fi lesne comparată cu cea de după anul 2005, cea care e postată la Profil(şi pe coperta Veneticilor, ed. definitivă, 2009). Mai ales că ambele sunt luate cam din aceeaşi poziţie, din dreptul sprâncenei stângi, ca să nu mai lungesc vorba. Se vede bine şi ce s-a pierdut dar şi ce a rămas totuşi, căci să vorbesc de câştiguri e specios. Iar mai în amănunt privind fotografia din 68, e de spus că ea reprezintă doar o mărire a pozei iniţiale, care cuprindea tot capul. Poza originală s-a pierdut-rătăcit, am la îndemână doar prelucrarea ce vrea să dea la iveală trăsăturile principale ale tânărului ce eram. Dacă văd foarte bine trăsăturile şi nu mă deranjează decupajul,îmi dau seama că nu-mi este defel uşor să trec dincolo de chip, să văd ce se ascunde în sufletul tânărului. Mai întâi e de semnalat acest fel de a te expune, ca un hatâr făcut celuilalt, cu un pic de resemnare - şi în rest să se descurce fotograful! Şi apoi această privire indirectă (de remarcat în ambele fotografii), urmare şi confirmare a atitudinii /abordării generale: eu sunt în altă parte, cu ale mele, aici se află doar o câtime din mine, cea pe care accept să v-o etalez.
RăspundețiȘtergereOr, mi se pare că eu tocmai asta mă străduiesc acum, cu blogul meu cel nou: să aflu în ce ape se scălda sufletul meu, pe acea vreme, care erau obidele, temerile, neliniştile şi speranţele din primii mei 10 ani de geologie, care au fost şi anii primei mele căsătorii. Scriam destul de asiduu, însă nu mă hotărâsem să iau taurul de coarne, să spun: asta e menirea mea, trebuie să mizez totul pe literatură. O şi făceam, în fond,însă cu fereală, păstrându-mi parcă şansele şi pentru altfel de soluţii... Această fereală, această aşteptare-amânare - cu tot ce decurge de aici, în rău, desigur. Una dintre greşelile mele fiind aceea că m-am luat totdeauna prea în serios, fără pic de detaşare, fără umorul benefic, securizant.
Ion Lazu
Prietene Senior!
RăspundețiȘtergereMi-e teamă că - de ai fi renunţat la meserie, pentru a face din scris o meserie -, n-ai fi rămas la fel de firesc, spontan, uman. Înţelegător, tolerant, prevenitor, curtenitor.
Ai fi ajuns un snob şi scârţar. Ştim persoanele, nu?
Dar, domnia-ta ai fost însemnat cu altă pecete: a lucidităţii. Şi, în locul blazonului literar, ai preferat cântecul liber.
Vei re-ceti aceste rânduri, ascultându-l pe Brassens, cu Le Petit joueur de fluteau...