Radu Anton Roman, n. 9 aug. 1948 - 29 aug. 2005
Din oraşul Făgăraş, unde a terminat
liceul, a descins la Bucureşti, făcând facultatea de ziaristică, după alţi doi
de drept, nefinalizaţi. Tânăr frenetic, a schimbat nenumărate îndeletniciri:
învăţător, pedagog, chituitor la blocul Intercontinental, gardian de noapte,
bibliotecar, redactor, director la Televiziunea Franco-română, consilier
editorial, realizator TV şi în tot acest timp: turist, pescar, vânător,
fotograf artistic.
A debutat ca poet, dar şi-a diversificat
în modul cel mai spectaculos posibil, fără egal la noi, paleta scripturală,
publicând reportaje lirice, cronici teatrale, romane, cărţi de turism,
vânătoare şi pescuit, cărţi de ... bucate. S-a făcut remarcat ca teleast,
deţinând o emisiune despre obiceiurile culinare ale provinciilor româneşti, cu
accent pe bucătăria tradiţională, dar cu incursiuni culturale în istorie,
antropologie, ritualuri.... Imediat după decembrie 1989, când în România se
traducea pe capete din orice literatură străină, R.A.R. era poate singurul
autor român tradus copios în Franţa, în Anglia, poate şi în alte ţări. Pe tarabe găseai ediţii de mare lux de
R.A.R., cu abundenţă de ilustraţii, despre Bucătăria românească, lucrări
legate, copertate, în casete de 6-7 volume, pe care lumea le cumpăra într-o
veselie.
A fost primit bine la debutul în poezie,
apoi personajul s-a lansat în televiziune, colindând ţara, cu emisiuni care
parcă voiau să-l concureze pe Păunescu, de la „Antena vă aparţine”.
Aceste emisiuni, vizionate de milioane de români, au devenit cărţi, au devenit
casete video. A realizat filme documentare privind Delta, a deschis expoziţii
de fotografii artistice, a făcut din arta culinară o formă de cunoaştere
empatică a spiritualităţii româneşti.
Am citit cu mare interes În Deltă cu Jacques Yves Cousteau,
care în mintea mea, (din tot ceea ce citisem şi mai ales văzusem la televizor
şi la cinema: Lumea
adâncurilor, în două serii, etc),
reprezenta personalitatea cea mai proeminentă a secolului XX. Un personaj
despre care RAR ştia desigur mai multe decât mine şi îl admira pe măsură, deci
a ţinut morţiş să se ataşeze echipei Cousteau, în aventura ei din Deltă,
imediat după 1990. Mare cunoscător al Deltei şi al oamenilor ei, lipoveni şi
lipovence iubeţe, mari pescari şi la fel de mari băutori, el însuşi pescar
inveterat, autor de reportaje în domeniu, deja scriitor cu platformă
constituită, totuşi JYC nu a acceptat să-l angajeze ca ghid, cu toate
insistenţele unora din echipă, susţinători ai lui RAR, ci ca
interpret-translator. Se făceau aprovizionări abracadabrante cu alimente şi
băuturi, pentru mintea unui român de pe-atunci; se gătea excelent, iar RAR se
afirma pantagruelic, răzând 6-7 porţii la o masă.. Se trăia bine pe vas, căci
JYC avea fonduri incredibile, de la fundaţii şi sponsori din lumea largă, la
care nimeni n-ar fi sperat să acceadă. Însă era teribil ritualul prin care JYC
îşi făcea apariţia pe puntea vasului, în zori, filmat şi fotografiat de 4-5
angajaţi speciali şi exclusivi, care nu aveau voie să-l ia în cadru decât pe
Corifeu. Numai el exista, numai el descoperea, numai el vorbea şi făcea planuri
pentru tot mapamondul...Apariţii regizate, ţinute sub cel mai sever control;
întâlniri cu şefi de state, preşedinţi de Academii, etc. Vasul a parcurs de 6
ori distanţa Tulcea- Sulina, în aşteptarea premierului Roman, care uitase să
specifice locul descinderii din helicopter... JYC neobosit în a-l aştepta pe
premierul României, încă un triumf personal... Nimic nu era precupeţit pentru a
fi pus în pagină fascinantul personaj. Care avea acasă o soţie fidelă,
devotată de 5 decenii, iar pe vas avea o amantă şi pe fiica rezultată din
relaţia cu aceasta. Iar pe fiul Philippe, fotograf talentat, îl ţinea la mare
distanţă şi nu i-a dat nicicum şansa să se afirme, la rându-i. Dispărut în nu
mai ţin minte ce accident naval? Sunt cutremurătoare şi pline de amărăciune
consemnările lui R.A.R., constrâns să-l coboare pe idol de pe piedestalul pe
care atâţia alţii, mai puţin scorţoşi, i-l lustruiau, cu metodă (Văzuse Lumea adncurilor de 15 ori...). Aş vrea
să regăsesc cartea, plutitoare prin apartament, şi să dau câteva citate
edificatoare.
Opera literară: Ohaba,
ţara asta, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1972 (poeme).Ţările
de sus ale merilor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974.Călătorie
spre nord, 1976; Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti, Editura Paideia,
1998. În Deltă cu
Jacques-Yves Cousteau, Editura Paideia, 2001. Zile de pescuit, 1984,
(ed. a II-a, Editura Paideia, 2002) (roman). Des
poissons sur le sable, Éditions Noir sur Blanc, 2002 (traducerea în
franceză a romanului Zile de
pescuit). Savoureuse
Roumanie, 2004.
Citeşte mai mult:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Anton_Roman
www.romlit.ro/radu_anton_roman
http://stiri.kappa.ro/actualitate/30-08-2005/aseara-radu-anton-roman-s-a-stins-din-viata-78571.html
*
Filă de Jurnal
cu RAR: 21 octombrie 2008, marţi. Pe cea mai frumoasă lumină de
toamnă. Încep lectura la R.A.R. cu J.Y. Cousteau în Delta Dunării.
(Poate se va înţelege că acţiunea plăci memoriale, pe lângă multe altele asupra
cărora nu mai revin, mi-a prilejuit reluarea unor lecturi din scriitorii
români, iar în câteva cazuri cunoaşterea mai în profunzime a operei, nu doar a
vieţii scriitorilor.). R.A.R. se dovedeşte în mare vervă, zice: Lumea tăcerii mi-a schimbat viaţa, L-a văzut de
peste 20 de ori. Printr-o tânără ziaristă pe care o cunoscuse altcândva, intră
în echipa lui J.Y.C., însă nu ca ghid, căci cunoştea Delta de 20 de
ani, ca mare pescar şi prieten cu toţi lipovenii; iar J.Y.C. n-ar fi admis să
se ştie că altcineva îl conduce pe el în descoperirea Deltei, - nu, toate
iniţiativele şi descoperirile erau în exclusivitate ale lui! L-a angajat nu ca
ghid, ci ca translator. Tot ce se filma de către operatori, tot ce se
fotografia de meseriaşi, musai să-l aibă totdeauna în centrul imaginii pe JYC,
de preferinţă singur în faţa miracolelor pe care le dezvăluie lumii...
Poezia zilei, Radu Anton Roman
*
Busuioc pe colţul mesei tale
mirosind a toamnă şi a brad.
Tu ca o zăpadă, eşti făptura
care va pleca în nordul florii
unde cerul e-mbăiat cu miere
picurând albine moi, de jad.
Drumu-acesta lung te va răpune
Eu am să aştept sub o cetate
alb şi îngheţat în ape albe
unde mrenele de lapte sângerează.
Am să bântui singur printre ziduri
ca un vânt de gheaţă peste sate
Dac-ai să te-ntorci, ţinutul florii
se va umple de o toamnă sură
Te voi întreba unde ţi-e trupul,
pleoapa ta ca o zăpadă pură.
Voi şopti încet să te apropii.
Carnea mea, gemând, va îndura
noaptea, sărutându-mă pe gură.
*
Am pus placă memorială pe fațada
imobilului din str. Louis Blanc, nr. 21-A, casa de pe colţul cu str. Paris,
S.I. Imaginea se află și în albumul Literaturile
Bucureștiului, MNLR, 2009.
*
Cella Delavrancea, n. 15 dec. 1887 - d. 9 aug. 1991
Fiica mai mare, dintr-o serie
de patru fete, toate remarcabile, ale scriitorului Barbu Ştefănescu
Delavrancea, dăruită cu minunate talente, a absolvit Filosofia şi Matematicile,
dar a urmat o specializare în pian la Paris. Deja se remarcase ca pianistă de
mare talent, aşa încât a urcat de timpuriu pe marile scene româneşti şi
europene, inclusiv alături de George Enescu, în interpretări de neuitat.
Temperament ardent, pe cât de sensibil, delicat, ingenuu, mereu cu privilegiul
unei firi copilăroase, iubind "florile şi animalele - ele mi-au hrănit
sufletul şi mintea", după propria-i mărturisire, Cella Delavrancea a
reuşit să capteze atenţia generaţiilor ce s-au succedat de la începutul şi până
la finele secolului XX din România şi nu numai. Prietenă şi confidentă a
Reginei Maria, a fost căsătorită de trei ori şi a avut o idilă cu Nae Ionescu,
chiar în perioada încleştării dintre Carol al II-lea şi legionari, de dinaintea
sfârşitului abrupt al filosofului, episod rămas neelucidat (1940).
Profesoară la Liceul de muzică, apoi la
Conservator, mereu prezentă în viaţa culturală a cetăţii, prin concertele sale
eclatante, dar şi datorită cronicilor sale muzicale şi de artă, a nuvelelor şi
romanelor sale, a fost sărbătorită la Ateneu, în 1977, cu ocazia împlinirii
vârstei de 90 de ani. Atunci a făcut această mărturisire semnificativă:
"Am avut fericirea de a fi apărată de trei calamităţi: Gelozia, Invidia şi
Orgoliul - acestea sunt bolile care distrug fiinţa umană. Am purtat în mine o
vie curiozitate şi simpatie pentru toţi contemporanii mei, chiar cei
necunoscuţi..." Tot cu acel prilej, asistată de elevul ei favorit Dan
Grigore, a interpretat la pian un vals de Chopin, iar în final i-a convocat pe
spectatori la o reîntâlnire peste zece ani. Ceea ce chiar s-a întîmplat, în
1987, pe aceeaşi scenă a Ateneului Român.
Dintre volumele publicate: Vraja, nuvele, 1946; Arpegii în ton major, 1970; O vară ciudată, roman, 1975; Mozaic în timp. Impresii.
Călătorii. Portrete. Amintiri, 1975; Trepte
muzicale, 1984 şi Dintr-un
secol de viaţă. 1988, ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu. O nouă ediţie,
completată, a apărut în acest an.
***
Îmi amintesc a o fi zărit, în două-trei
rînduri, pe coridoarele editurilor de la Casa Scânteii: mărunţică, slăbuţă,
veşnic zâmbitoare-visătoare, parcă transpusă într-o lume a delicateţei, ori
poate îndrăgostită de o fantasmă a Binelui. Odată m-am nimerit în lift cu
venerabila doamnă: sfioasă, cerându-şi parcă iertare de la cei din preajmă; de
data asta ţinea în mână, ridicată la piept, ocrotind-o şi apărându-se cu ea, o
floare uscată (de levănţică, de sulfină?, erau florile sale preferate...) -
poate ca o emblemă, mi-am spus, de nu va fi fost vorba de un dar insolit pentru
cine ştie ce redactor... Fie că juca foarte bine un rol ce devenise în decenii
a doua sa natură, fie că era simbolica armă cu care se hotărâse să întâmpine
contrarietăţile vieţii, impresia asupra celor din preajmă era de neşters.
Am văzut o transmisie cu Cella Delavrancea
în chiar anul dispariţiei sale: nişte degete rădăcinoase, care în mod miraculos
atingeau clapele vrăjite... Apoi am asistat, la Sala oglinzilor, la prima
gală a Premiilor Cella Delavrancea, ale Fundaţiei pe care o iniţiase Dan
Grigore. Scriitorii Mircea Ciobanu, Mihai Cantuniari au fost printre laureaţi.
După care nu mai ştiu ce a urmat, cu fundaţia, cu premiile, cu....
*
I-am pus o placă memorială la adresa din
str. Mihai Eminescu 151, unde acum funcţionează un restaurant chinezesc.
Lucrurile se schimbă sub ochii noştri. Cei ce nu mai sunt, măcar au ridicat edificiul culturii noastre, iar în
rest, au "lăsat zilei scârba ei", cum spune Cartea sfântă.
Aflati mai multe:
http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2011/10/femeile-din-viata-lui-brancusi-v-cella-delavrancea/
Alţi scriitori:
Mihail Sevastos, n. 1892
Horia Stancu, n. 1926
Claudiu Moldovan, n. 1921
Romulus Cojocaru, n. 1934
Ion Marin Iovescu, m. 1977
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu