7      august: Horia Lovinescu, n. 7 aug. 1917 - d. 16 sept. 1983

 

      

Născut la Fălticeni, ca nepot de frate al lui Eugen Lovinescu (tatăl, Octav Lovinescu, avocat, iar pe linie maternă - Ana Cetăţeanu, din Ardeal, Subcetate - descinzând din familia Ion Budai Deleanu - alţi literaţi din familie fiind scriitorul Anton Holban, văr şi Vasile Lovinscu, frate, filosof); viitorul dramaturg a făcut liceul în urbea natală, între 1932-1936, apoi Literele şi Filosofia la Bucureşti, licenţa în 1942; îşi va susţine doctoratul la Iaşi, 1946, cu un subiect din Ch. Baudelaire. A debutat în presa literară a vremii cu Lumina de la Ulmi, piesă aservită proletcultismului; jucată în anul următor, premiată. A continuat să scrie piese de teatru, în cele mai diferite modalităţi, fără o grijă specială pentru originalitate, preocupat de problemele de conştiinţă (aşa numitul teatru de idei, sau teatrul psihologic - atras de validarea morală a faptelor, prin teme scoase în dezbatere din observarea realităţii sociale. Începuse prin a aduce pe scenă o temă pe linie: adaptarea la exigenţele socialismului a vechilor familii din burghezia interbelică: Surorile Boga, Citadela sfărâmată  etc, dar continuă cu teme de conştiinţă, în care luciditatea trebuie să aibă câştig de cauză faţă de sentimente etc (o falsă logică a acelor decenii fiind că nemulţumirile aduse de socialism musai să cedeze în faţa ideologiei imbatabile, comuniste...) Autorul a uzat de mijloacele teatrului clasic, folosindu-se de simboluri, de alegorii, de parabole,  aducând în prim-plan dezbaterea de idei, oarecum în maniera lui Camil Petrescu din Danton, din Act veneţian. Horia Lovinescu nu s-a cruţat nicicum, scriind an de an noi piese, toate jucate pe scenă, adunate în volume, premiate... Nu a dus niciodată lipsă de subiecte, inclusiv reluând conflictele din antichitate și Ev mediu: Cain şi Abel, Meşterul Manole, drama urmaşilor la tron ai lui Ştefan cel Mare, cu o nuanţă poematică, în felul cum abordaseră aceste probleme, în alte literaturi europene: Gunther Grass, Max Frisch,  Fr. Durrenmatt. A scris scenarii de film: Meandre, Citadela sfărâmată. 

În 1960 devenise director al Teatrului Nottara, cu care a făcut turnee în ţări din Europa. Va fi jucat pe scene europene, dar şi în China.

 

Opera literară: Lumina de la Ulmi, 1954; Citadela sfaramata, 1955; Oaspetele din faptul serii,  1955; Elena, , 1956; Hanul de la rascruce,  1957; O intamplare,  1958; Si pe strada noastra,  1959; Surorile Boga,  1959; Revederea,  1962; Teatru, 1963; Moartea unui artist,  1965 (1975); Teatru,  1967; Maria,  1970; Teatru,  1971; Si eu am fost in Arcadia,  1971; Teatru, I-II, 1973; Ultima cursa,  1976; Adolescentul,1977; Picu,1978; Teatru, I-II, 1978; Citadela sfaramata,  1981; Rimbaud, eseu critic, , 1981; Noaptea umbrelor. Orasul viitorului. Karamazovii, 1983; Negru si rosu,  1984. Traduceri: M. Satrov, in numele re-volutiei, drama eroica in trei acte si opt tablouri, in colab. cu Nadia Lovinescu, , 1959; M. Sizova, Mica balerina,  1961; A. Veicler si A. Misarin, Cantecul vantului, poem,  1961.

 

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Horia_Lovinescu

 http://www.romlit.ro/horia_lovinescu

 http://www.autorii.com/scriitori/horia-lovinescu/

*

Am pus placă memorială pentru dramaturgul Horia Lovinescu la adresa din str. Batiștei nr.1-3, dar de fapt la scara de pe N. Bălcescu, pe colțul dinspre Intercontinental.

 

 

 

Ion Zamfirescu, n. 7 aug. 1907 - d. 31 dec. 2001

   

 

Născut la Craiova, face şcoala primară şi liceul Fraţii Buzeşti, apoi se înscrie la Litere şi Filosofie în Bucureşti, absolvind în 1929; îşi ia doctoratul în filosofie în 1931, specializându-se în filosofia culturii şi în filosofia istoriei. O vreme fusese profesor la liceele Sf. Sava, Gh. Lazăr şi Mihai Viteazul, apoi profesor universitar.  La reforma învăţământului din 1 dec. 1948 rămâne şomer. Cu greu este admis ca suplinitor, în suburbie. În perioada stalinismului acut, redevine profesor de liceu, până în 1960, când prin concurs accede din nou la învăţământul universitar, la catedra de literatură comparată, până la pensionare, în 1968.

Spirit enciclopedist, pe linia Maiorescu, Iorga, Gusti, aparţinând generaţiei din care s-au remarcat Dan Botta, Eliade, Noica, Cioran, Vulcănescu, preocupat de câteva aspecte fundamentale ale cunoaşterii omului şi a istoriei filosofiei şi culturii, deşi, mai cunoscut ultimei generaţii ca istoric al teatrului universal şi naţional, Ion Zamfirescu  nu s-a considerat un creator de filosofie, ci un cercetător dublat de un militant pentru difuzarea în mase a culturii, filosofiei, istoriei.  O declară singur:.." să ajut oamenilor de a se cunoaşte pe ei înşişi. Am pus în aceasta stăruinţă, credinţă şi dragoste". Despre români, ca naţiune: "Condiţiile istorice nu ne-au îngăduit până acum realizarea unei mari civilizaţii materiale, dar în schimb ne-au prilejuit o adâncire deosebit de fină şi de nuanţată a realităţii noastre sufleteşti. Pentru aceasta se cere un simţ intuitiv special, o iniţiere caracteristică, în stare să străbată în substraturile vieţii noastre sufleteşti."

Autor a nu mai puţin de 8 monografii, începând cu cea a liceului la care predase: Gh. Lazăr, Ion Zamfirescu a participat la campaniile de etnografie-sociologie ale prof. Dimitrie Gusti, cu care şi-a luat şi doctoratul, în 1931; bursier la Geneva, la recomandarea lui Tudor Vianu; predă la clasa specială unde învăţa Regele Mihai. După activitate în învăţământul liceal, din 1943 este titular al catedrei de Filosofia culturii la Universitatea Bucureşti, concurând cu C. Noica - la Cluj aceeaşi catedră era onorată de Blaga.

Opera:  Elemente de estetică, 1935, Spiritualităţi româneşti, 1936, Orozonturi filosofice, 1942, Destinul personalităţii, 1942, Breviar de psihologie, 1947 sunt cîteva dintre lucrările Profesorului. Între 1947 şi 1965 nu are drept de publicare, o pierdere mare pentru cultura noastră. Revine cu lucrări fundamentale: Istoria universală a teatrului, în 3 volume 1958-1968, Panorama dramaturgiei universale, 1973, Drama universală şi naţională, 1976. Și seria dedicată dramaturgiei continuă cu alte titluri. Oameni pe care i-am întâlnit, 1987, Pagini memorialistice, 1995. Opera sa filosofică este reeditată sub îngrijirea lui Marin Diaconu: Scrieri filozofice, în 2 volume, 2005.

 

Cititi mai mult: http://www.caslam.ro/docs/Ion%20Zamfirescu%20-%20ultimul%20maiorescian.pdf

*

 

I-am pus o placă memorială pe str. Henri Coandă, nr. 44, S.I., cele două imobile, al scriitorului și al savantului fiind spate în spate. Imaginea se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.

 

 

 

 

Poezia zilei, Linda Maria Baros, n. 6 aug. 1981

 

Ies pe stradă cu îngerul

 

Ies pe stradă cu îngerul, ca un lanţ înfăşurat pe mână.

Albită de varul pereţilor.

Bărbaţii pe care-i întâlnesc

îmi ling mâna şi gleznele,

mă urmează-ndeaproape.

Calc pe ei ca pe nişte cărbuni aprinşi,

ca pe valuri, pe-acoperişuri.

N-am nici o milă

pentru bărbaţii care mă iubesc.

Lanţul meu le-a crăpat pe spate pupile de şarpe.

Mă salută cei care-au dormit

pe marginea înaltelor acoperişuri,

cei care şi-au dus plămânii până-n adâncul apelor

– ca pe nişte câini subţiri de vânătoare –

şi i-au obişnuit să respire acolo.

Mă salută, de jos, ceilalţi – civilii. Atinşi de comatoză.

Cei care-au dinţii sparţi cu ranga.

Magnificele clinici, interpuşii.

Dezmoşteniţii sorţii mă salută, contuziile, tusea.

Poate, sub pat, ţevile puştii fumegă încă.

Am ieşit pe stradă cu îngerul. Mă-ntorc acasă.

Ca un lanţ înfăşurat pe mână.

 

 

Aceste zvelte forme ale cunoaşterii

 

Stăm cu toţii în acvariul sălii de aşteptare.

La toaletă e linişte, e pace, e clor.

Şi dintr-odată, pe neaşteptate, intră înotătoarele

– înalte şi subţiri –,

coborând în viteză de pe faleze,

cu bărbaţii ascunşi sub costumul de baie.

Pubisul lor bombat luminează

ca un triunghi negru, reflectorizant, feţele camionagiilor.

Însă camionagiii, da, se uită la ele cu subînţeles.

Fiindcă ele au sexul în formă de H,

de la constanta de expansiune a Universului.

Iar noi stăm cu toţii în acvariul sălii de aşteptare.

Într-un fel de aşteptare chimică.

Universală.

 

 

Alţi scriitori:

Aurel Mihale, n. 1922