16 august: Virgil Ierunca, n. 16 aug. 1920 - d. 28 sept. 2006

           

Vâlcean din comuna Lădeşti, dintr-o familie de ţărani, Virgil Ierunca (nume la naştere Virgil Untaru) a făcut liceul Al. Lahovary din Rm. Vâlcea, apoi studii de Litere şi Filosofie la Bucureşti şi concomitent a debutat în gazetărie, 1939, publicând intens la Timpul, 1940-1944, ţinând o rubrică permanentă la Vremea ("Caiete franceze"), dar şi la Ecoul, Fapta, Meridian, Kalende; în 1942 propria revistă  Albatros  este suprimată de cenzură, iar  Agora, revistă iniţiată cu Ion Caraion este şi ea suprimată de la primul număr. După 1945, ca om de stânga, va scrie la România liberă, la Scânteia, va fi în redacţia Editurii de Stat. Înţelegând cam ce avea să urmeze sub dominaţia bolşevică, pleacă în 1947 cu o bursă a statului francez. Urmează o perioadă destul de lungă şi cu deosebire dificilă, trăind din expediente, în dezbinare cu exilul românesc şi primit cu mefienţă de intelectualitatea parisiană, pro-comunistă. Aceste aspecte reies din fragmentele de jurnal publicate, restul manuscrisului fiind distrus chiar de autor.

Va colabora la Radiodifuziunea franceză (1951-1974), la emisiunile în limba română şi de asemenea la Europa liberă, emisiunile binecunoscute, bine-ascultate de milioane de conaţionali: Actualitatea românescă  şi Povestea vorbei  (pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate); a colaborat la revistele exilului, înfiinţate de N. Rădescu, Gr. Gafencu, C. Vişoianu, de asemenea la Luceafărul, Caiete de dor, iniţiind el însuşi revista Ethos, unde a susţinut rubrica Antologia ruşinii, despre scriitorii din ţară, aserviţi regimului comunist. Figurează cu poezii în antologia lui Vintilă Horia.

Este foarte interesant de citit în paralel prezentarea pe care i-o fac, în Istoriile lor, N. Manolescu şi Marian Popa: N.M. îl tratează în chiar ultimul capitol, printre "memorialişti de ieri şi de azi", alături de Steinhardt, Acterian, Pandrea, Ioanid, Comarnescu, Lena Constante, I. D. Sârbu şi alţii; aminteşte despre dificultăţile începutului, "într-un Paris dominat de o stângă prosovietică, pe cât de naivă ideologic, pe atât de agresivă verbal" (în ce mă priveşte, cred mai curând că nu era naivă, ci ticăloasă, adică bine plătită de sovietici...), consideră că partea valabilă rămâne jurnalul din anii 49-60, "unul dintre cele mai bune jurnale intime din câte avem"..., dar şi cartea despre experimentul Piteşti; în privinţa criticului literar, textele acestuia îi par "mai degrabă inflamate stilistic decât expresive", autorul este "deseori emfatic", având "aerul de cenzor moral"..." pe care autorul şi-l arogă fără nicio ezitare." (p. 1434-1435).

La rându-i, Marian Popa, abordându-l oarecum de la celălalt pol al vieţii literare din comunism, deci dinspre tabăra lui Eugen Barbu (menţionând chiar faptul că acesta "e continuu atacat"), îl plasează pe Ierunca între "criticii de front", aserviţi ideologic: unii regimului comunist - I. D. Bălan, Al. Oprea, Mihai Ungheanu, A. Silvestri, Dan Zamfirescu, C. Sorescu, lăudători până la capăt ai literaturii proletcultiste, apoi ai celei naţionalist-comuniste; alţii, printre care şi V. I., înregimentaţi pe frontul "inamicului"; din această perspectivă aproape tot ce produce V. I. este privit cu suspiciune: omul, plasat la Paris, rupt de realitatea la care se referă obstinat, scrie numai şi numai despre situaţia din ţară şi cu deosebire despre literatura de acolo, pe care nu o poate cunoaşte decât incomplet; aserţiunile sale sunt totdeauna maniheiste (scriitori lăudabili sau criticabili), autorul în discuţie este ori aservit regimului - şi atunci nimic din ce scrie acesta nu are valoare literară, sau dimpotrivă, când autorul încearcă să-şi păstreze independenţa politică, prin acest simplu fapt valoarea textelor este asigurată, indiscutabilă, proclamată ca atare. Stilul criticului literar "n-a depăşit nivelul gazetăriei politizate de comandă"; stil tarat de "grandilocvenţă şi vanitate"; la adăpostul imposibilităţii de a i se replica, de a se verifica referirile la opere ce nu au fost traduse la noi. Etc.

Iar până la urmă, niciunul dintre cei doi autori de Istorii ale literaturii nu îl discută pe V. I. decât ca un caz aparţinător Europei libere şi perioadei războiului rece dintre cele două lagăre.

Opera literară: Fenomenul Piteşti (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990; reeditat în 2007); Româneşte (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991; reeditat în 2005); Subiect şi predicat (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993); Dimpotrivă (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994); Semnul mirării (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995); Trecut-au anii (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000); Poeme de exil (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001).

Poezia zilei, Lidia Lazu: 

***

             lui Mircea Ciobanu

Ardea un capăt de lumânare

Rămasă de la botez

Pe masa împinsă de-o parte

În încăperea nemobilată

Ea singură lumina dansul nostru

Şi arunca pe pereţii cubişti

Frânturi de trupuri în căutare frenetică

De parcă n-am fi fost

Demult îmbrăţişaţi

Şi-ntreaga noapte era

Sub stăpânirea noastră

Cu tot cu stele şi ger

Cu tot cu crengile pe care mugurii

Stăteau la pândă ca în tranşee

Să nu piardă cumva

Clipa asaltului de primăvară

5 oct. 1996

(din volumul Balansoarul umbrei, ed. Vinea, 1999)

Poezia zilei: Ion Gheorghe, n. 1935

La matcă

Zac ţărăncile, pe grămezi de porumb;

încovrigate pe sacii de grâu şi-acoperite

Cu sămânţa de floarea-soarelui:

Nu ptţura să le ia nici-un grăunte: mușcând,

Rupând cu ghearele şi-au apărat

Hrana copiilor;

Le-au bătut cu cizmele-n burtă: pe

Grămezile de porumb; cu sacii de grâu la piept; îngropate-n sămânţa le-au dat boală.

Şi noi, pe când eram copii, trăiam la arie; prin

Poloagele de paie ne trânteam; în recile

Grămezi de grâu ne scufundam; în movile

De sămânţa de porumb şi floarea-soarelui;

Ne scăldam cu boabe, ca păsările-n pulberea

Drumului;

Ca puii de castor înotam prin grămezile

De grăunțe:

Intram dinspre apus, cu capul între umeri,

Şi ieşeam la răsărit: ne-am născut, ne-am fătat, ziceam abia

Trăgându-ne sufletul şi căzând în brânci -Din pântecele seminţelor izvorându-ne

De mai multe ori pe zi -Noi, în sămânţă ca peştele-n apă, noi în grăunțe

Ca apă-n matcă, la teapa noastră;

Prin căpiţele de iarbă proaspătă treceam -

Ieşind din malul de paie, ca izvoarele

Din stâncă, rârâș; dând cu capul de piatra

De moară, a soarelui -M-am născut, m-a fătat, era piuitul

Şi mugetul nostru!

Iar toamna, când mama spală grâul de sămânţa,

Cu sfială nemărturisită plecăm de-acasă.

De parcă se născuse sora-mea -

Trist că-mi uzurpase locul la sân;

Toamnă fiind, pe când sângele nostru

îşi începu coacerea,

În strugurele inimii; când dădu-n fiertul său

Zvâcnind pe căile de alambic,

Ale fiinţei noastre-ntortocheate -

Când auzirăm multe despre lucrul bărbatului

Cu femeia; târziu, când păzeam caii, cădeam

Cu faţa-n jos, pe grămezile de iarbă:

Se voiniceau organele noastre; bărbatule

Ne dădeau durerea bărbatului;

Scheuna tânărul animal cu botul în capcană -

Suspinam nebuni - cu faţa-ngropată-n zolul

Movilelor de boabe reci, pe arii.

Zeiţă însăşi ne stingea boala; adormindu-ne:

în grămezile de grăunțe rămâneau gropi mari.

Cuiburi de pe care zburaseră lebedele -

Scobituri din care se vedea că ieşise

Cineva - născându-se din noi şi din movilele

De grâu: scurmătură de orbeţi în seminţe:

Cineva se izvodise din îmbrăţişarea

De-o noapte a grămezii de grâu - cu noi,

Ce nu cunoscuserăm femeia.

Pe căpiţele de iarbă, pe grămezile de porumb.

Şi pe movilele de grâu - ca pe pântece

Gigantice -

Au fost bătute ţărăncile cu cizma; în matcă a lovit zdrobitorul -

în ulciorul burţii - pân-a dat apă din el;

Au ieşit copii ca peştii risipiţi,

Zbătându-se sub labă; în amorfa pântecului de femelă a ţăranului

A dat cizma - pe grămezile de seminţe.

Eu, dormind încă-n pântecul clasei

Materne; eu, ca peştele-n matca răului,

Eu ca fetusul în lichidul primordial,

Eu, ca puiul de pasăre-n matricea oului,

Eu, ca mielul în casa naşterii -

Am fost scăpat pe lume, din durerea

Loviturilor în burţile ţărăncilor

Bătute pe grămezile de porumb, încovrigate

Pe sacii de grâu, şi-acoperite cu sămânţă

De floarea-soarelui - de-şi apără şi-acuma

Pâinea şi laptele pentru copii.

Ci eu în templu,

Mă-nfrunt cu înţelepţii mincinoşi.

(preluare de pe Internet)  

Jurnal cu Pan M. Vizirescu

2 aprilie 1993. La Pan Vizirescu, împreună cu prietenul Izverna. Cireşul uriaş înflorit din faţa ferestrei de la etajul I. O casă boierească, din celălalt secol, unde se făceau serate muzicale, unde se zice că ar fi venit însuşi Eminescu, apoi şi Enescu. O casă pe care Pan Vizirescu propune să fie trecută în patrimoniul Uniunilor de creaţie, să fie un fel de casă a artiştilor vîrstnici. Acest bătrînel fascinant, dens în idei, patetic.

23 de ani ascuns de sora lui, într-o casă peste drum de liceul Radu Greceanu. Ar trebui să o identific, să propun cîndva o placă memorială. P.V. a cioplit iconiţe, cruciuliţe, ca unelte folosindu-se de limbi rupte de briceag, ori spiţe de bicicletă; obiectele artizanale sunt acum înfăşurate în hîrtie gălbuie de sac ciment, strînsă sul cu sîrmă. Zice acest om duduind de idei: Niciodată nu-mi ajungea timpul, cîte aveam de făcut.

Am avut norocul să întîlnesc acest bătrîn minunat, care la 91 de ani este mai viu ca noi toţi la un loc. Cireşul acesta e un spectacol, zic. El: Face fructe mari, dar nu le ţine. Zice: N-am scris nici un cuvînt fără să mă întreb unde e Dumnezeu, unde e poporul român... Iorga şi Crainic, cei doi care au deşteptat conştiinţa naţională. Află că am publicat zece cărţi: Exclamă: zece cărţi!? Şi către Izverna: Ne-a întrecut...

4 iunie 1994. Pan M. Vizirescu la Memorialul durerii. Naţionalismul, cum îl prezintă el, este chiar instinctul de supravirţuire al unui popor ca al nostru, atacat din toate părţile. O judecată ce poate părea rudimentară, însă în istorie nu contează decît chestiunile infra-logice.

Joi citesc în deschiderea Cenaclului Fiat Lux evocarea L. Antal şi de cîteva ori îmi tremură glasul, dar sunt înţeles, lumea aplaudă. A vorbit Siviu Stănculescu, apoi a recitat trei rondeluri de G. Tei. Dan Nasta citeşte o Rugăciune de Petru Cercel şi Scrisoarea a I-a. Însă marcat de hipertensiunea care îl ţine la pat de o săptămînă. Ar mai fi citit, dar C. S. s-a grăbit să-i mulţumească, temîndu-se să nu le citească şi pe celelalte. O gafă, actorul s-a simţi ofensat, pe drept cuvînt. Lidia la fel, căci ea îl invitase, cu mari promisiuni. Apoi G. Tei face risipă de garoafe şi şampanie, iar colega Anca B. nu se mai lasă dusă pînă la sfîrşit, ca de altfel şi Silviu S., (născut la Corabia, din părinţi bănăţeni).

11 iunie 94. La parastasul M.Eminescu-Gh.Eminescu de la ora 12 la biserica Precupeţii Noi. Preot Nicolae Cozma, nepot de-al lui Ion Creangă şi un preot tînăr. În strană, maica Sica. După veşnica pomenire Nicolae Florei spune ceva despre poeziile lui Eminescu de după 1883 apoi cîntă Tatăl nostru şi o Priceasnă. Pan Vizirescu, Pan Izverna, acad. Valentin Georgescu, Gh. Bulgăr. Iolanda Eminescu, primul magistrat femeie din România. Suntem invitaţi la părintele Cozma vreo 12 inşi, inclusiv Dan Tărchilă cu soţia. Pentru că sunt pentru prima dată invitat aici şi pentru că sunt basarabean refugiat, mi se oferă locul de onoare din capul mesei. Dna Florei e din Soroca, refugiaţi în 1940. Pe el îl vizitasem mai an la Bocşa. Vorbim de moartea suspectă a lui Eminescu, de cartea lui N. Georgescu, de masonerie, de Veronica Micle, iar Florei despre succesele lui la Kazan, Ufa şi Celiabinsc. Ruşi pătimaşi după voci de bas. Un român îl aşteaptă după spectacol ca să poată vorbi cu el în limba natală. Îl îndemnăm să-şi scrie memoriile. L-am felicitat pe Vizirescu pentru Memorialul durerii. Maica Sica mi-a dat colivă pentru Lidia, ştiind ce mult îi place. Mereu atentă la celălalt, cu gând să facă un bine.

25 sept. 94. Trei zile la Slatina, pentru comemorarea a 110 ani de existenţă a liceului Radu Greceanu. Pe la 10:30 sunt la intrarea principală şi mă intersectez cu fraţii Andreiţă, care sosiseră cu maşina chiar în acel moment. Ne vedem cu prof. Gh. Ungureanu, îmi dă Monografia liceului, cu o frumoasă dedicaţie. Apare şi Florin Mihăilescu, colindăm pe coridoarele liceului privind portretele profesorilor şi tablourile de sfîrşit de liceu. D.m. la 16,00 încep comunicările în amfiteatru, mai întîi strălucitul nostru profesor de istorie N. Popescu-Optaşi, la cei 86 de ani ai săi, mai încolo şi Florin, foarte bun vorbitor, despre D. Popovici şi poezia eminesciană, spre sfîrşit dau citire mesajului de la Pan M. Vizirescu, 93 ani, cel mai vîrstnic elev al liceului: Oarecare emoţie, ca atunci cînd vorbesc în public. Încă puţin şi vine încheierea, corul Symbol, dirijat de Jean Lupu, alt eminent licean de-al nostru. Program splendid, voci angelice. A doua zi, la 10:00 dezvelirea bustului lui R.G., de N. Truţă şi un Te Deum de Irineu Slătineanu. Apăruse Titi Vătăşescu, Spiru Vergulscu etc. Şerban Domozină, inevitabilul, cum îi spun, în semn de laudă. Şi îi sugerez cîteva idei pentru comentariu. Apoi întîlnirea generaţiilor în curtea liceului. Mai mulţi vorbitori, o evocare Georgică Botez, înmînarea medaliei jubiliare: prefectul, inspectorul şcolar, Pristu, Florin, Matei Vlad, Titi V. şi surpriză, eu însumi. Fiul lui Traian Biju şi restul de medaliaţi pînă la 150 sunt doar citiţi. Pe la 17:00 la Casa de cultură, iar la 19 la gară, cu Anghel Dumbrăveanu, cu care pălăvrăgim pînă în Gara de Nord şi pînă la staţia de metrou Victoriei. Impresie foarte proastă mi-a făcut Marin Mincu, s-a ferit să dea mîna cu noi, iar la spiciurile din curte l-a atacat din nou pe Gh. U. Discuţie cu Viorel Dianu, cu Aurel Gagiu, cu N. Fulga, care se declară de stînga şi cu Anghel D. care îmi spune cum merge munca la Ministerul Culturii şi cu o dnă din Slatina care vrea să ştie de ce sunt monarhist.

29 oct. 94. Ieri, alergînd pe la bănci, dau şi prin Piaţa Universităţii să văd expoziţia itinerantă a lui C. Dîmboianu, cca 50 portrete ale unor figuri marcante din rezistenţa anticomunistă: MARTIRI ŞI MARI EXILAŢI, la care se adaugă cam 30 grafii cu edificii de pe vremea monarhiei. Îi scriu cîteva cuvinte în caietul de impresii, vorbesc cu autorul şi îi promit să dau telefoane pe la diverse ziare. Dau de ştire la România liberă, Evenimentul, Tinerama etc., rugând să trimită reporteri la faţa locului. Îi vorbesc graficianului de Pan M. Vizirescu, ar merita să facă parte din galeria lui de portrete, îi dau adresa, apoi şi pe-a lui Th. Neagu. Seara îi telefonez lui P.M.V., află şi de moartea tatei, şi ca om de lume se declară alături de mine în greaua pierdere. Zice: În cimitirul din Slatina? Acolo am şi eu criptă, acolo o să mă îngropaţi şi pe mine… La care eu protestez…

5 dec. 94. Azi la Tribunalul mare, unde s-a rejudecat Procesul ziariştilor. Supravieţuitor Pan M. Vizirescu. Se amînă pentru 6 mai următor. La ieşire, P.V. dă interviuri la 4-5 ziarişti, inclusiv red. şef de la Gîndirea-Sibiu, tinerel, cu ochelari: Sămîrghiţan.(Nu cumva fiul preotului care l-a găzduit/ascuns pe Crainic, în 47, păstrându-i manuscrisele, participând apoi, în 72 la înmormântarea corifeului?). Este şi Ernest Verzea de faţă, şi Dan Cosmulescu cu soţia şi fiica doctoriţă de la Slatina care l-au adus pe Vizirescu cu maşina. Venise şi Lucia Negoiţă cu un operator TV, dar din uşă, aflînd că s-a amînat, au făcut stînga-mprejur. Pan I. se oferă să colaboreze la Gîndirea, ca redactor pentru Bucureşti. Grăbindu-mă să revin la slujbă, îi las pe scări. Bătrînul pierit, dar vorbind s-a mai însufleţit. Mă căuta mereu din priviri. Voia să mă ştie în preajma lui.

14 mai 1995. Am dat articolul Oameni pe care i-am întâlnit… lui Ţone, care vrea să scoată o revistă Facla literară. Convenim că Poezii de care uitasem a fost un succes, inclusiv unul financiar.

Fusesem la Rotondă, unde l-au comemorat pe Blaga; îl înregistrez pe Vizirescu, acolo mă văd cu Neagoe şi cu Izverna. Oameni dăruiţi poeziei.

Azi dimineaţă îmi telefonează N. Corjos, îi pare excelent sinopsisul Veneticii, vrea să-l facem, ori serial TV, ori film în două serii. Coincidenţă: părinţii lui se numeau de asemenea Grigore şi Vera, el fost ofiţer. I-a plăcut curajul cu care am abordat problema evreilor în ‘41; curajul meu este adevărul, îi spun. Nu l-ar deranja să public şi cartea. Încep să citesc Drama din 1940.

20 oct. 96. Duminecă. Joi 17 oct. la ora 13 a avut loc lansarea poeziilor mele la Sala Oglinzilor a Casei scriitorilor. Cu o zi înainte lipisem afişe cu Ţone. Se prezintă multă lume, peste aşteptările mele. Mai întîi protagoniştii: Cezar Baltag, Pan Vizirescu, Ioana Postelnicu, Barbu Brezianu, Alex. Baciu, Ţone, Catrinel Cădere, Nora Iuga, Aurelian Titu Dumitrescu şi cu mine la prezidiu. Ţone şi-a prezentat editura, apoi I.P. şi B.B. pe Baciu, Nora I. şi ATD pe C.C., iar Cezar Baltag şi Pan Vizirescu pe mine. Lidia a citit cîte două poezii din fiecare autor. Apoi autografe şi trataţiile, în sălile de vizavi. Am înregistrat aproape tot. La urmă autorii au spus cîte o frază de mulţumire. Eu ceva despre acei oameni care de răi ce sunt nici nu pot să mulţumească; impresie puternică, vii aplauze.

La lucrurile prea frumoase ce s-au spus aici, ar fi o inabilitate de neiertat dacă aş încerca să mai adaug ceva. De aceea nu fac decît să vă mulţumesc la toţi şi aş vrea să fac din aceste mulţumiri un moment special. Trăim în nişte vremuri cînd lumea a început să uite că trebuie să mulţumeşti, cînd un semen te-a ajutat, te-a îndatorat, a fost de partea ta la greu. Sunt oameni care, după ce-i ajuţi şi ar fi să-ţi mulţumească, se folosesc de tertipuri şi, cu multă iscusinţă pun în scenă mici neînţelegeri, conflicte etc., după care în mod firesc nu mai e loc pentru mulţumiri. Ei au sufletul negru, ei simt că li s-ar încleşta gîtul, că s-ar îneca dacă ar trebui să rostească un cuvînt de mulţumire. În credinţa creştină, mărturisirea este o piatră de încercare, a recunoaşte greşala, păcatul etc. Cred că şi în viaţa socială, mulţumirea este tot un fel de a mărturisi: că îi eşti recunoscător cuiva pentru ce a făcut, pentru ajutor. A mulţumi înseamnă a repune lucrurile în adevărata lor ordine spirituală. Eu vă mulţumesc la toţi.

I-am dat apoi un interviu Vioricăi Ghiţă Teodorescu. În sală au fost: Ştefan Augustin Doinaş, Andrei Ionescu, D.M.Ion, Marian Drăghici, George Chirilă, Titi Vătăşescu, Jean Focşa, soţii Scarlat, Mircea Arion, Dan Taloş, Horia Nichiforescu, Gigi Faraon, Adi Cusin etc.

O caut pe Augustina la atelier. În uşă, un sac de ciment. Înăuntru, tencuieli, un zugrav care-mi spune că se fac reparaţii pentru dl Codre. O caut pe Augustina acasă, îi dau o carte. Se face anul de cînd Constantin a adus acasă ce-a putut. A mai şi prăduit, zice. Se duce la Paris pentru a recupera cîteva lucrări în bronz ale lui C. P. Îi vine ideea de a publica o carte de poezii de C.P., în preţ de cam 2 milioane. Să mă ocup eu. Promit.

Ajung la Pan Vizirescu. Îmi mulţumeşte că l-am chemat la lansare. A avut astfel posibilitatea să-i dea două cărţi lui Cezar Baltag care s-a angajat să-i facă în pripă o prefaţă la ediţia Scriitori români contemporani, gata să apară la Eminescu.

Îmi dă telefon Viorica Ghiţă Teodorescu precum că mîine, marţi, între 13 şi 15 pe Radio 1 Actualități se va da interviul pe care mi l-a luat. Cu Lidia şi Rodica punem la cale proiectul de a scoate o carte de amintiri despre Mircea C., iar din banii cîştigaţi să-i ridicăm o placă pe mormînt.

5 dec. 96. Nu se scrie cu talentul, după cum nu se scrie cu metodă, ar fi prea puţin... Se scrie, pînă la urmă, cu tot ce ai în tine, în perioada respectivă, într-un angajament deplin şi definitiv.

Ieri, la lansarea de la Casa Scr. a aceluiaşi Fum de T.A. Acum multă lume. Ioana Marcu vorbeşte mai adecvat. Apoi Al. Paleologu, anunţă că a luat fiinţă Fundaţia culturală Mircea Ciobanu. Că M.C. a dat României două lucruri care vor produce o schimbare importantă: cele patru cărţi cu regele Mihai şi cartea La capătul puterilor, în curs de apariţie - un comentariu la Cartea lui Iov.

În preajmă: Pan Izverna, Ion Murgeanu, Gh. Istrate, M. Graciov, Pan Vizirescu, iar Stelian Tănase vine mai tîrziu, suflînd, apoi pleacă în grabă, probabil foarte prins. Dau cartea lui Al. Paleologu, discut cu Pan V., care mă invită la el; Ion Murgeanu va scrie despre elegiile mele, dar şi despre Mircea, la rugămintea mea. Constanţa Buzea îmi dă vestea bună că au apărut în Rom. literară trei poezii de Lidia. Îi las la şampanie şi o zbughesc. Cînd revin, o găsesc pe C. Buzea, îmi spune: Mama a avut cancer, de curînd am înmormîntat-o. Prea ocupată şi prea obosită, terminată. Mai zîmbesc cîte odată, zice, pe stradă fac paşi mari, dar numai eu ştiu ce e în inima mea. Solitudinea! Şi sărăcia lucie. Se miră cum de a făcut faţă, cu cheltuielile pentru înmormîntare. Mă sfătuieşte să cumpăr revista numai de la reacţie, din asta ei mai cîştigă… Blajină, dar exasperată la culme, aşa mi s-a părut. Plec cu Ţone la tipografia din Viting. Apoi mergem la el acasă, pentru a dicta prezentările cărţilor lansate. La noua lui carte, o cronică de T.T. Coşovei, foarte bună. Şi A.T.D. una strivitoare, pe 10 pagini, numai lucruri interesante, însă toate discutabile… Aflu că D.S.B. a desfiinţat-o şi pe Aura Ch., sunt rugat să merg azi la lansarea unei cărţi de-a ei.

Recitesc cele 60 pagini din Veneticii, mi se pare că ar merge. Dar, să ne înţelegem, acele lucruri nu li s-au întîmplat părinţilor mei, ci mie, care scriind, am încercat să preiau toată suferinţa lor presupusă...

3 ian. 97. Ieri spre prînz la Pan M. Vizirescu, vreo două ore. N-a ieşit din casă de cînd s-au pus ninsorile – o spune cu regretul omului care a renunţat la această luptă, ca fiind peste puterile sale de acum. I-am dus nişte sarmale şi plăcintă cu brînză. Mi-a povestit de familia lui, din satul Braneţ de lîngă Balş. Un frate al bunicului, pe la 1860, de mare sărăcie, pleacă de acasă, apoi după ani de tăcere revine ca inginer de drumuri şi poduri. Stătuse prin judeţul Brăila, la Viziru, de aici numele Vizirescu, altfel pe bunicul dinspre tată îl chema Marin Nicolae. Inginerul a proiectat şi executat tronsonul şoselei naţionale Slatina-Balş-Craiova, iar frate-său, ţăranul, a lucrat şi el la drum. I-a pus fiului un ban de aur pe piept, la naştere. Dar tot săraci, fiul cu vitele, a învăţat singur să citească, pe lîngă calea ferată, pe ziarele căzute din tren. Pe vremea aceea erau misiţi evrei care achiziţionau grîu de la săteni, pe timpul treieratului se instalau la cel mai înstărit sătean, cu balanţă, cu eprubete, impresionau, îi spuneau ţăranului că grîul nu e bun, e sec, cu gărgăriţe. Ţăranul lăsa din preţ, era încolţit de datorii şi nevoi. Acel fiu autodidact a debutat prin a cumpăra un bănicior de la Caracal, cu acela taică-su măsura grîul consătenilor, ca să nu-i păcălească evreul. Primea ceva bani, în timp a adunat o sumă cu care să poată achiziţiona el de la ţărani grîul şi să-l ducă la gara Piatra Olt, apoi şi la Corabia, de unde marfa ajungea în Anglia. A ajuns de avea şapte prăvălii în comunele vecine, apoi şi în Slatina. O casă cu etaj, a treia în jos de primăria oraşului. Dar la războiul din 1917, cu refugiul, a pierdut tot. După război a luat-o de la zero. I-a ţinut în şcoli pe fii, a ridicat trei avocaţi şi pe Smarand, un vîrf al generaţiei sale, mort prematur.

Vorbim de oasele de mamut de la Milcov, ieşite la iveală cînd cu lucrările pentru calea ferată, îi spun de cele de la Izvoru şi îmi povesteşte de un Mircea Damian, scriitor, fiu de ţăran client de-al tatălui său, o vreme s-a aciuat în gazdă cu P.V., mare secătură, însă talentat şi primit bine în lumea cenaclurilor. Devine gazetar, mare şantajist, inclusiv l-a şantajat pe Nichifor Crainic şi pe Manoilescu, acesta, după 44, deşi ameninţat ca fost, îl dă pe mîna procuraturii ca luînd mită prin şantaj şi M.D. moare în închisoare.

Apoi trec pe la Augustina, îmi promite un manuscris al lui Constantin, poezii, să le publicăm pînă la 13 ian. 98 cînd va fi retrospectiva C.P. la Muzeul de Artă.

9 oct. 1997. Pan Izverna îmi spune că fiică-sa Irina s-a măritat ieri cu un olandez din Amsterdam, corespondent de presă specializat în ţările est-europene. Multă bucurie şi relaxare în glas. Mă roagă să colaborez la Gîndirea lui Vizirescu.

9 nov. 97. La telefon cu Pan Izverna, se cam supără că nu sunt mulţumit de prestaţia ţărăniştilor. Îi pare rău că nu m-a putut lua la Pan  Vizirescu, să-i fi dat textul pentru Gîndirea.

 30 ian. 2000. Azi ar fi fost să mergem la Slatina, la înmormântarea lui Pan Vizirescu. Însă Pan Izverna îmi telefonează prea târziu, precum că nu am loc în mașina cu care pleacă el, luat de nepoșii lui Vizirescu. Prea târziu ca să mai iua plecarea pe cont ptoptiu, cu autobuzul sau cu vreo mașină de oacazie . Ce păcat!. Îl înmormântează la cimitirul din Srtrehareți.

Alţi scriitori:

Pan M. Vizirescu, n. 16 aug. 1903 - d. 27 ianuarie 2000.

Ov. S. Crohmălniceanu, n. 16 august 1921 - d. 28 aprilie 2000 

Ioan Adam, n. 1946