Nicolae Iorga, n. 6 iunie 1871- d. 27 noiembrie 1940
Născut la Botoşani dintr-o familie de
aromâni, junele Nicolae Iorga, de o inteligenţă excepţonală şi dotat cu o
memorie fabuloasă, a făcut gimnaziul la Botoşani, liceul la Iaşi, absolvit în
1888. I-a fost deajuns un singur an ca să absolve Universitatea din
Iaşi, nu oricum, ci cu Magna cum laude. Îşi face specializarea la
Paris, Berlin şi Leipzig, luându-şi doctoratul la 23 de ani, când devine membru
corespondent al Academiei. La 24 ani, prin concurs, devine profesor la
Universitatea din Bucureşti. Istoric, literat, politician, prim ministru, a
fost asasinat de legionari în 27 noiembrie 1940, ca răzbunare pentru a-l fi dat
în judecată pe Zelea-Codreanu, care apoi a fost lichidat în închisoare de
oamenii lui Carol II.
A publicat peste 1200 de volume, cca 25000
de articole, a fondat reviste precum Neamul
românesc, Revista istorică, Floarea darurilor, a înfiinţat Universitatea de vară de
la Văleni de Munte, Scoala românească de lângă Paris (Fontenay-aux-Roses), a
condus mişcarea semănătoristă, a scris poezie, teatru, memorialistică: Oameni cari au fost; O viaţă de om,
aşa cum a fost.
Comuniştii l-au ocultat preţ de două
decenii. Pe vremea liceului meu, se vorbea în taina despre marele Iorga.
Profesorul nostru, student eminent al lui Iorga şi discipol de-al său, nevoit
să păstreze absolută tăcere cu privire la mentorul său, vă daţi seama... Spre
sfârşitul comunismului naţional, Valeriu Râpeanu a reuşit să-i reediteze
cărţile de memorialistică, ajunse acum la ediţii definitive, necroşetate, ceea
ce pe atunci fusese imposibil... I-au apărut şi poezii, unele memorabile.
Învăţasem pe dinafară versurile: Au fost ucis un brad bătrân / Fiindcă făcea
prea multă umbră. / Şi-atuncea în tăcerea sumbră / S-a auzit un glas spunând...
O personalitate copleşitoare, cum şi
trebuie să apară în fiecare naţiune, la un secol, la două secole - ca să
constituie repere, modele, direcţii de urmat, îndemnul spre perfecţiune: Iată
ce poate face un om! Ca să ştim că se poate, chiar dacă noi ne străduim
cu rezultate prea de tot modeste. E ceva să afli că Iorga a învăţat limba
spaniolă în trenul spre Madrid. Asta mai zic şi eu! Pentru tineret, scrierile
lui Iorga ar fi şi un izvor de înţelepciune. Se găsesc maxime, cugetări de mare
pregnanţă, demne a fi memorate.
Azi, la Târg, văd pe standul editurii
Vremea un titlu insolit de N. Iorga: Scrisori
de femei. Ce cuprinde cartea?
Transcrierea unor scrisori ale unor soţii de domnitori de-ai noştri dar şi de
boieri sau dregători. Iată: Doamna Voica a lui Mihnea cel Rău, Doamna Despina a
lui Neagoe Basarab, Ecaterina, Teofana, mama lui Mihai Viteazul, Doamna Safta a
lui Gheorghe Ştefan, Doamna Ecaterina a lui Dabija, Rada Filipescu, Ileana
Cantacuzino, Maria Roset, Bălaşa Vladimirescu, Elena Cuza, Regina Elisabeta,
Dora d' Istria, Catinca Kogălniceanu etc.
Geolog în localităţile de la
poalele transilvane ale munţilor Făgăraşi, mi-l închipuiam pe Iorga bătând
o vară întreagă Ardealul, cu trăsura, cu căruţa, din biserică în biserică,
pentru a transcrie pisaniile, pentru a copia documente, zapise... Ca să nu se
piardă urmele românismului, sub dominaţia austro-ungară...
Am o veneraţie fără limite pentru aceşti
mari bărbaţi ai naţiunii noastre, oricât de puţini vor fi fost aceştia.
Titanii, uriaşii care ne salvează în faţa Istoriei...
Felix Sima, n. 6 iunie 1949
Un Domn Suav, la 75 de ani!
Unul dintre cei trei fii ai unei familii din
comuna Mihăeşti de Vâlcea, sat Măgura, numele de familie ne sugerează provenienţa din
oierii transhumanţi de dincolo de munţi - dar ne-o sugerează şi mustaţa
poetului, de nu chiar mai mult atracţia sa irepresibilă spre natură, spre munţi
şi păduri, cu o sfială a firii specifică omului însingurat. A făcut şcoala
primară în satul natal, iar liceul la Rm. Vâlcea, pe
când nu se mai numea Alexandru Lahovari, ci Nicolae Bălcescu. A făcut o şcoală
postliceală de bibliotecari la Bucureşti, absolvită în 1971 şi a avut diferite
slujbe tranzitorii, de exemplu pe şantierele hidrocentralelor de la Lotru sau
maşinist la Casa de cultură, până să devină bibliotecar la Biblioteca Judeţeană
Antim Ivireanu, unde funcţionează până în prezent. A debutat cu versuri în Luceafărul şi apoi în volum la editura Albatros: Cineva mai tânăr, 1978,
redactor poeta Gabriela Negreanu, într-un moment când poeţii încă mai puteau să
publice cărţi cu nume propriu - căci după aceea nu mai apăreau decât culegeri
ale debutanţilor...
Opera: Cineva mai tânăr, 1978; Înfriguratul fierbinte, 1980; Cartea de pământ, 1992; Tu să-mi spui de unde vii şi ce
poezii mai ştii, 1993; Ridică-te, negură! Fereastra 1, postfaţă de Dan Ciachir, Fereastra 2, postfaţă de Constantin
Georgescu, 1994; Cu un fir de
ghiocel aş putea să scriu la fel, 1995; Din Ţara lui Anton Pann (în colaborare cu Dragoş Serafim),
1996; Case de piatră (Videopoeme), 1997; Poarta raiului - The Heaven's Gate, ediţie bilingvă, traducere de
Tudor Iosifaru, postfaţă de Constantin Zărnescu, 2000.
Poezia zilei: Ion Lazu
Foarte sus, în tăcere
Lui Felix Sima
În mijlocul grădinii, împrejmuită de pruni
Prin care întrezăresc satul;
De-ar lipsi ulmul, îngălbenit
Înainte de vreme,
Aş vedea pârâul şi vadul;
De-ar lipsi mierla din ulm, cântând
Raiul meu s-ar mărgini cu iadul;
De-ar lipsi liniştea asta-ntr-o doară,
s-ar auzi izvorul stors din pământ
de apăsarea noii case;
de-ar lipsi cuvintele ce mă-mpresoară
s-ar vedea cine sunt
în carne şi oase.
1980,Păuşeşti-Vâlcea
(Din volumul Muzeul Poetului, 1982)
Prietenul poet Felix Sima a aşteptat preţ de vreo 9
anişori, ca să se convingă că m-am făcut băiat cumite şi dedicat
prieteniei, apoi s-a născut el însuşi, în
prima săptămână a unui iunie, - tocmai
bine, ca să aibă (o vară întreagă şi apoi o toamnă lungă) timp berechet de supt
cu nădejde la sânul maicii sale şi răgazuri de respirat aer păduros de la
Măgura-Mihăieşti; după „cumplita iarnă cerne norii de zăpadă”, când s-a mai
dezmorţit pe-afară, omuleţul trandafiriu şi cârlionţat despre care vorbim,
descotoşmănat din ocrotitoarele / constrângătoarele dragi scutece, s-a sumeţit
să facă primul pas de pe marginea dezgheţată a zăpezii direct între „Floricele pe
câmpii / Hai să le-adunăm copii”. De unde în linie dreaptă şi versurile
consecutive: „ Mai mulţi copii umblau prin flori, / Le vizitau ca la muzeu...”
Îi vedeţi şi domniile voastre la fel de bine, examinând corolele, precum în
diorame?
Eu
personal l-am cunoscut nu mult după ce-şi extrăsese nasul din calicii, la o
terasă din Aleea Alexandru, prezentat mie de un alt poet, acela şi frenetic
reporter, numitul Jean Andreiţă, în fapt fostul meu coleg de clasă de la Radu
Greceanu din Slatina-Olt. Olteni noi toţi, dar mai ales ei doi, iar eu refugiat
de pe malul Nistrului. Mi l-a arătat în ipostaza cea mai mirabilă ce o putem
dori unui poet, căci având douăzeci de ani, tocmai debutase la faimoasa-râvnita
de toţi pe-atunci revistă Luceafărul, cu versuri nicidecum începătoare, ci
turnate parcă în tiparele pentru totdeauna ale limbii române. Ascultaţi, boieri
dumneavoastră: “Frumosul prinţ distins şi demn, / Lipsit de patimi şi îndemn, /
Din tronu-i lustruit, de lemn / Nu a dat lumii niciun semn.” Auziţi şi domniile voastre aceeaşi melopee
cosmică? Şi se începu între noi aceştia, chiar sub tronurile de argint ale
acestor versuri, dragilor, o prietenie ca-n cărţi, o prietenie de patru decenii
patru, însă absolut lipsită de gesturi citeţe, de cuvinte peremptorii şi chiar
de oarece fapte notabile, totul pe nevăzute-nespuse, în marea taină a
sufletelor care trăiesc minunea vieţii unice. Unul înfăşurat în viţele
despletite ale tiutiunului cu nume războinic, celălalt înfăşurat şi el în ce-i
mai rămăsese dintr-o aspiraţie spre "lumi ce nu există...". Iar
adevărul adevărat este că abia acum, când pentru prima dată mă uit înapoi, pe sub storurile şi faldurile acestor vremuri, mă credeţi au ba, eu nu zăresc nimic
mai acătării în prietenia noastră literară, nimic epic, cu un cuvând de
dicţionar; mă mai uit o dată, fără dicţionare dar cu maximă atenţie,
minunându-mă: nu se poate, doamne, să nu fie chiar nimic, mă uit cu toţi
ochelarii adunaţi de prin casă - şi în ultimă instanţă mă uit cumva sintetic,
vultureşte, stereoscopic şi tot nu văd nimic. O lipsă totală a faptelor de
arme, memorabile, chiar a faptelor mai micuţe, lucru totuşi de mirare la nişte
bărbaţi bravi, suavi lungani, cum ni s-a spus, şi vaganţi, la care fetele
trăgeau stăruitor cu ochiul… Nicio ispravă de răsunet, care să despice lumea în
două, nici măcar un fir de iarbă despicat – şi îmi e clar că iarba e de
neînvins, dacă toate ar dispărea şi s-ar pustii şi dacă iarba însăşi ar fi
pârjolită şi pustiită, principiul vital din ea este de neoprit, răsare iar la
anul, împânzind-împâslind şi trosnind prin ţărână, de aici şi până la capătul
pământului. Mereu întâlnindu-ne la sosirea mea în campanie, mereu
despărţindu-ne la sfârşitul campaniilor mele geologice în zona vâlceană,
înţelegeţi că povestea prieteniei nostre mergea înainte, noi înşine ne câştigam pâinea "în
sudoarea frunţii, în toate zilele vieţii" noastre, cum ne-a fost menit la
alungarea din Rai; şi ne revedeam la primăvară, din nou privindu-ne în cea mai
etanşă tăcere, printre viţele de tiutiun sau prin aburii viţei de vie, şi
invers, tot aşteptând nu se ştie ce, tot privind peste umărul celuilalt,
străduindu-ne să descâlcim ceva parcă scris acolo, indescifrabil, - însă nimic
definitiv, oricum, căci prietenia noastră se împicioroga de la un an la altul,
binevoind să meargă mereu mai departe, pe cărarea de iarbă, cum spuneam, iar
de-o parte şi de alta a cărării, în locul unor lespezi albe-lucioase, cărţile
noastre, din loc în loc, cât să nu ne adoarmă plictisul… Sufletul meu distila
din zbaterea lumii doar tonul ei elegiac, sufletul lui Felix, foarte diferit de
al meu, distila şi el ceva, mai greu de numit, dar care se aduna în melopeea
cărţilor sale. Eu în gazdă la Guşoieni, ori în Ioneşti-Obeni, în
Băbenii-Români, la Goranu, la moş Toma din Horezu, la Leana lu Magheru din
Păuşeşti-Măglaşi şi peste tot în Vâlcea, iar Felix la bibliotecă şi în
Ostroveni şi la casa părintească din Măgura sau pe unde umblam împreună,
răzleţiţi întru poezie: la Jgeabu, la Pătrunsa, la Pahomia sau Frăsinei, la
Cozia, la Buridava, la Învârtita Dorului din Vaideeni, la Dumitru Şchiopu,
olarul din Vlădeşti, la Bărbăteştii Gheorghiţei Măleanu… Şi dacă vor mai fi
fiind mănăstiri prin nordul judeţului Vâlcea şi câţiva săteni "ca pe
vremuri", asemenea și ei unor mânăstiri, înseamnă că noi doi, Felix şi cu mine,
mai avem drumuri multe de umblat în Nordul Olteniei...
Alţi scriitori:
Ion Şiugariu, n. 1914
Gh. Pituţ, m. 1991
Ion Lazu - Grafie mirabilă pe scoarța copacilor, 2
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu