1 iunie: Mircea Cărtărescu, n. 1 iunie 1956
Bucureştean prin naştere, şi-a făcut
liceul la Cantemir şi Filologia la Universitatea dâmboviţeană, după care a fost
profesor, funcţionar la Uniunea Scriitorilor, iar după Evenimente, lector şi
mai de curând conferenţiar la Filologie (cu o licenţă în postumele eminesciene
şi cu un doctorat despre Postmodernismul românesc). A frecventat
Cenaclul de Luni al lui Nicolae Manolescu dar şi cenaclul Junimea al lui Ov. S.
Crohmălniceanu, manifestîndu-se ca poet dar şi ca prozator şi debutând, cum se
hotărâse pe-atunci, în volume colective: Aer
cu diamante şi respectiv Desant. S-a făcut cunoscut mai
ales ca prozator, prin volumele Visul,
Nostalgia, Orbitor, în
trei volume: Aripa stângă;
Corpul, Aripa dreaptă, publicând apoi numeroase alte volume care au avut
succes la public: De ce iubim
femeile, etc etc: În poezie a debutat cu Faruri,
vitrine, fotografii..., dar a impresionat prin Levantul, o lectură copioasă, în care
prelucrează cu talent, subtilitate, ingeniozitate şi umor toate stilurile din
literatura română, de la cronicari, trecând prin Bolintineanu şi Gr.
Alexandrescu, prin Eminescu, simbolişti şi interbelici, până la Nichita Stănescu.
Un tur de forţă, neegalat de altcineva. Autorul consideră însă că principala sa
operă, realizată la cel mai înalt nivel, este chiar Jurnalul său, din care se
"trag" toate romanele apărute. A publicat deocamdată 3 volume din
acest Jurnal.
Opera:
Versuri: Faruri, vitrine, fotografii..., 1980 - Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980; Poeme de amor, Bucureşti, 1983; Totul, 1985; Levantul, 1990 -
Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990; Dragostea.
Poeme (1984-1987), 1994; 50 de sonete de Mircea Cartarescu cu cincizeci de
desene de Tudor Jebeleanu, 2003; Nimic. Poeme (1988-1992), 2010
Proză: Visul, 1989 -
Premiul Academiei române pe 1989;Nostalgia, ediţie integrală a cărţii Visul, 1993; Travesti, 1994, Premiul Uniunii
Scriitorilor şi Premiul ASPRO pe 1994; Enciclopedia zmeilor, 2005; Gemenii, 2006 (nuvelă
din Nostalgia); REM, 2006 (nuvelă
din Nostalgia); Mendebilul, 2006 (nuvelă
din Nostalgia); Orbitor. Aripa stângă, 1996; Orbitor. Corpul, 2002; Orbitor. Aripa dreaptă, 2007; Frumoasele străine, 2010;
Eseu,
publicistică: Visul chimeric, 1992;
Postmodernismul românesc, 1999;
Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli, 2002;
De ce iubim
femeile, 2004;
Baroane!, 2005; Ochiul căprui al dragostei noastre, 2012;
Jurnal: Jurnal
I, 1990-1996, 2001; Jurnal II, 1997-2003, 2005; Zen. Jurnal 2004-2010, 2011;
***
Mircea Cărtărescu este cel mai cunoscut
(dacă facem abstracţie de contemporanul nostru Adrian Păunescu, acum
statuie...), cel mai citit şi comentat scriitor român din acest început de
mileniu III şi cel mai tradus în străinătate; a participat la numeroase
schimburi culturale, burse, vizite, lecturi cu public, lansări. Spre mirarea
mea, mereu nemulţumit, părându-i-se şi notând cu obstinaţie că nu este
îndeajuns tradus, citit, înţeles, comentat, promovat, premiat. Şi de ce
întârzie Premiul Nobel, nu?!
Nu avem de ce ne nelinişti. Sunt mult-mult
mai rare în lumea scriitoricească din totdeauna cazurile autorilor care au
păstrat discreţie asupra persoanei şi a vieţii lor particulare, iar pentru
opera lor nepretinzând laude, recunoaştere, omagierea la scară naţională şi
europeană.... Nepublicarea unor capodopere este excepţia-excepţiilor şi a fost
considerată un caz de boală - vezi Urmuz -, în schimb, din momentul când
scrisul a devenit emblema personalităţii, exhibarea nu a mai cunoscut limite.
Se răzbeşte în lumea literară, nu importă cu cât talent efectiv, nu doar
prin desant, în pluton cu
toţi prietenii şi actanţii din generaţie, ca la o invazie, înaintând, sub
acoperire, ci, măcar într-o fază următoare, decisivă, se combate doar în nume
propriu. Marin Sorescu nu pronunţa în veci numele vreunui alt poet din ţara sa;
Nichita Stănescu perfectase altă metodă, asumându-şi tot riscul: căuta să-şi
"termine" concurenţii întru lirică, îmbătându-i cu băutura tot de ei
adusă, după formula: "Bătrâne, mai lasă-mă să fiu eu primul în următorii
zece ani!". Oricum, s-a înstăpânit ideea că n-ai nici o şansă dacă nu-ţi
lichidezi din start toate inhibiţiile, reţinerile, timidităţile, modestia,
măsura... Toate mijloacele sunt admise cu unicul ţel final - de a fi liderul
necontestat al generaţiei! Dacă eşti prizărit şi urâţel, îţi faci atâtea
fotografii şi le lansezi în flux continuu pe internet, încât lumea sfârşeşte
prin a găsi că eşti chiar drăguţ, expresiv, o figură familiară etc. Un nou Făt
Frumos, "foarte special". Dar , încă o dată, obsesia lui Cărtărescu:
de ce Herta Muller?!
M. C. este un scriitor adevărat, stilist
redutabil, printre atâţia confraţi mânuitori ai unei limbi rebarbative; el este
un autor prodigios, bine plasat în linia întâi a literelor româneşti. Visul, Nostalgia, dar mai ales Levantul, o capodoperă!, dar şi Orbitor, aripa stângă, pe care
am citit-o cu uimire, scriind şi un eseu ce a apărut în Viaţa Românească: zece
pagini bătute pe muchie. Cu volumul doi am avut mari probleme, părându-mi-se o
proliferare, o clonare neinspirată, mecanicistă, a patentelor din prozele
anterioare. N-am citit De ce
ne plac femeile. Mi s-a părut, din titlu, o cedare în faţa ispitei de
publicitate. De fapt M.C. mi-a confirmat supoziţia prin declaraţia că s-a
amuzat scriind foiletoane pentru o revistă feministă, apoi a găsit că ar merita
să le publice în volum, plătind tribut populismului. Risc asumat. Şi a dat
lovitura! Vă daţi seama: câte midinete îi cumpără cărţile, câţi snobi îi ştiu
pe de rost titlurile romanelor, fie că le şi citesc şi nu înţeleg mai nimic din
cât ar fi de înţeles, fie că doar le etalează în living...
M-am îndreptat cu încredere spre Jurnal, I, luând de bune declaraţiile autorului:
mantaua din care mi-au ieşit toate cărţile etc. Dar am abandonat lecura după
nici 200 de pagini. Se vâslea într-o băltire de nemulţumiri, frustrări,
resentimente, se instala un delir de personalitate, fără ieşire la mare. Admit
că literatura se plasează spre marginea normalităţii (întru expresivitate,
nu?), însă personal mă oripilează industrializarea delirului, stilul
psihedelic, oricât ar fi el de incitant pentru alţii.
L-am ascultat de câteva ori vorbind pe
M.C., şi am admirat rigoarea expunerilor sale, coerenţa, limpezimea
exprimărilor. Se întâmpla să fi vorbit după câţiva critici reputaţi, care însă
nu au putut să producă decât fraze chinuite, de nu chiar penibile. Criticul
literar e speculativ, fără vână, dependent de ce-au creat alţii, pe când
romancierul musai să-şi croiască drum propriu prin nedesţelenita câmpie
literară...
P.S. Mai nou, Cărtărescu
s-a pus în postura celui mai teribil denigrator al României, a neamului
românesc. Aproape că nu găsesc cuvintele pentru a-mi exprima indignarea,
scârba, căci de dezamăgire ca atare nu mai poate fi vorba... Mereu pe
valul european/internațional al răsfățului (meritat sau doar în parte
cuvenit), de căte ori se întoarce în țară, oricât de rar, românașul
nostru vituperează: totul îi pute..., nimic și nimeni nu se riidică la
înălțimea exigențelor sale !!!
Alţi scriitori:
Gh. Eminescu, n. 1895
Şerban Nedelcu, n. 1956
George Muntean, m. 2004
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu