joi, 31 august 2017

Scriitorul zilei: Mihai Nenoiu; Radu Petrescu
Radu Petrescu, n. 31 aug. 1927 - d. 1 febr. 1982



  
         
Bucureştean prin naştere, dintr-o familie de funcţionari, începe şcoala primară în Capitală dar o termină la Târgovişte, unde părinţii se mutaseră în 1936. Va urma liceul Ienăchiţă Văcărescu, 1938-1946, după care se va înscrie la Litere în Bucureşti, cu licenţa în 1951. În 1942 rămăsese orfan de tată. În 1944, ca licean, începe să scrie un jurnal; se adună cu alţi adolescenţi într-un cerc literar care mai târziu va fi cunoscut ca Şcoala de la Târgovişte,  cuprinzându-i pe Mircea Horia Simionescu, Tudor Ţopa şi căreia îi este atribuit şi Alexandru George. Din 1951 devine profesor la Petriş-Bistriţa, strămutat în perioada 1953-1954 la Prundul Bârgăului, după care va renunţa la profesorat, revenind în Bucureşti şi angajându-se la Institutul de Statistică 1955-56, de unde trece ca bibliograf la Institutul hortiviticol Băneasa, până în 1967.
Debutând cu poezii ca licean, va renunţa peste 2-3 ani, căci se dedică lucrului la jurnalul său, care îl va face cândva celebru, considerat în final drept unul dintre cei mai mari diarişti dar şi prozatori ai vremii sale. Retras, modest îmbrăcat,  dificil de abordat, dar conştient de înzestrarea sa,  foarte citit, cu acces la literatura franceză şi engleză parcurse în original, la curent cu marile mişcări înnoitoare din literatura vest-europeană, cărţile sale, pe întinse porţiuni cu text inadmisibil pentru cenzură,  nu au apărut nicidecum în ordinea în care au fost scrise. Mai corect ar fi să afirmăm că îşi scria romanele în paralel cu ţinerea asiduă a jurnalului şi că însăşi substanţa diaristică este aglutinată în textura romanescă, în acelaşi timp, scrierea romanelor devenea subiectul atenţiei sale speciale în notaţiile diaristice - o formulă pe care a perfectat-o în deplină cunoştinţă de cauză şi care l-a consacrat.
A făcut o impresie deosebită în momentul apariţiei sale Matei Iliescu, un roman de dragoste, nicidecum anecdotic, ci având în centru descrierea perechii arhetipale, într-o relaţie romantică, consemnând apropierea, plenitudinea, destinderea-oboseala în iubire şi declinul acesteia. Îmbinând în mod singular virtuţile finului analist cu cele ale eseistului, proza lui Radu Petrescu, mare iubitor al artelor plastice - al picturii cu predilecţie (el însuşi practicând arta penelului), cu ceva din maniera admiratului Th. Pallady, ieşită la lumină integral abia la decenii după dispariţia fizică a autorului, a constituit un punct de plecare al tinerilor care intrau în literatură ca „generaţia optzecistă”. De reţinut chiar faptul că ştafeta a putut fi transmisă nemijlocit unor aspiranţi precum Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun şi Mircea Nedelciu, de la care aceştia s-au revendicat mai apoi.
N. Manolescu vede în R.P. un autor cu deosebire interesant, un stilist perfect. "Roman admirabil", Matei Iliescu este "romanul unei iniţieri erotice şi, în acelaşi timp, romanul naşterii şi morţii unei iubiri". Un rafinat analist, "analiza devine palpabilă, ca şi cum sufletul ar fi atins delicat cu vârful degetului...". Se fac trimiteri la Turgheniev, Hamsun şi Ibrăileanu, cu Adela sa. Gesturile şi trăirile celor doi  "au înscrise în ele, ca într-un filigran, un plan mai adânc...". Diaristica autorului este "un jurnal al vieţii interioare", "o foaie de temperatură morală". La finalul prezentării, se întrevede o creştere a receptării operei lui Radu Petrescu, chiar prin comparaţie cu Marin Preda, "dată fiind natura intelectuală şi elitistă a prozei sale".
La pol exact opus, ca în atâtea cazuri, se plasează receptarea lui Marian Popa, care punând în discuţie aceleaşi teme ale autorului discutat, găseşte de fiecare dată aspecte grav imputabile, la sfârşitul articolului despre R. P. rămânem cu imaginea unui scrib care nu s-a ocupat decât de banalităţile vieţii, trăite în regim de  mediocritate, iar romenele sale (Matei Iliescu mai ales) nu ar putea fi considerate reuşite decât ca o glumă, şi aceasta tot mediocră.
În ce mă priveşte,  pe la sfârşitul anilor 70 şi după aceea am căutat mereu prin librării şi biblioteci cărţile lui Radu Petrescu, autor apărut ca din senin. Când le obţineam, consideram asta ca un noroc personal. Practic nu-mi dau seama dacă există un alt scriitor român contemporan pe care să-l fi citit cu asemenea asiduitate şi cu enorm câştig formativ. S-a întâmplat să pierd în autobuz Părul Berenicei şi asta a echivalat cu o mică dramă. Am făcut imposibilul să obţin un alt exemplar, pentru ca lucrurile să reintre în normal. Oricum, a fost scriitorul meu preferat în anii optzeci. Nu sunt curios să aflu ce impresie mi-ar face astăzi reluarea acelor lecturi (cu sublinieri dezlănţuite, vezi-bine), dar ştiu cât de importante au fost pentru mine, care începusem să scriu proză şi în paralel ţineam un jurnal.

Opera literară: Matei Iliescu, roman, (1970);  Proze. Didactica nova. Sinuciderea din Gradina Botanica. Jurnal. In Efes,  1971; O singură vârstă, (1975); Ce se vede, (1979); Ocheanul întors (1977); Părul Berenicei (1982);  Meteorologia lecturii (1982); A treia dimensiune (1984); Catalogul mişcărilor mele zilnice (1999);Ocheanul întors (Caiet jurnal, 1956), (2001); Prizonier al provizoratului (Jurnal 1957-1970), (2002)

Citeşte mai mult:  http://www.revista22.ro/articol.php?id=10706
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Petrescu
http://www.autorii.com/scriitori/radu-petrescu/




Poezia zilei - Ion Lazu
              Lui Mihai Nenoiu

Carrara  

Ay! Coala de hârtie-i mult profană,
Pe dânsa scrii şi ştergi a zecea oară
Cuvinte proslăvind ori de ocară
Cum îți dictează firea cea mundană...

Nu-i un altar şi nu e vreo icoană,
Ci loc de trecere... Şi-o largă scară
Pe care-ntr-una urcă şi coboară
O lume de cuvinte, calpă, vană...

Ay, coala de hârtie nu-i ca rara
Marmoră albă, cu textură fermă,
Unde se scrie gloria eternă,
Cum e faimoasa piatră de Carrara.

Ci când în marmoră-ai săpat cuvântul,
Nu-l mai astupă colbul, Timpul, Vântul...

28 august 2011.



Poezia zilei: Mihai Nenoiu - la 80 de ani!, (n. 31 aug.1937 )

Imagini pentru mihai miltiade nenoiu imagini 

I
Prea mult adâncă, marea ne cuprinde,
Prea-nalt adâncul cerul ne-nfășoară,
prea mută peste toate se întinde
Privirea înăuntru și-n afară.

Se pierde-n urmă lumea fără nume
Și stelele se rătăcesc în ceruri,
Din gândurile noastre facem turme
Închise-n călimara cu cerneluri

Din care se revarsă mări prelinse
La țărmul fiecăruia din noi,
Cu porturi liniștite și întinse,

În care să plutim cu umeri goi
Spre lumile cu felinare-aprinse
Și oameni numărați doi câte doi
(2 aug. 1997)


Catrene pentru Laura
4.
În faldul nopții-mi învelesc păcatul,
În leagăn blond mă-npodobesc cu tine,
O boare de parfum îmi este patul
Și tremură lumina ce ne ține

În palma desfăcută, încă trează,
Cu cinci inele prefăcute-n rouă
Pe vârful dorului, unde veghează
A lumii taine, două câte două.

Și mă trezesc din vis, a câta oară,
Când cerul cu lumină se împarte,
Când dorul pentru tine vrea să doară
Și iau din viața asta doar o parte.

(din volumul Mihai Nenoiu - Antologie poetică, 2013)


ZIUA LIMBII ROMÂNE
Ion Lazu - 1. Laudă limbii române.
Ar fi o îndrăzneală nejustificată să mă încumet a face aici o laudă a limbii române, așa după cum prea bine o merită. Au făcut-o la timpul cuvenit marii noștri scriitori, pe care mereu îi evocăm în context: Vasile Alecsandri (”latina gintă e regină…”), Mihai Eminescu (”o limbă ca un fagure de miere…”), Arghezi (”slova de foc și slova tipărită…”), Blaga, Barbu, Voiculescu, dar și Alexei Mateevici (”Limba noastră-i o comoară…, Un șirag de piatră rară / Pe moșie revărsată…”)., Alexei Mateevici  s-a născut intr-un sat basarabean vecin celui în care m-am născut eu însumi, ”în România Mare, pe malul drept al Nistrului și pe tărâmul binecuvântat al limbii române”, cum notam la începutul volumului  Himera literaturii, ed. Curtea veche, 2007, carte de confesiuni în dialog epistolar cu prietenul poet Ion Murgeanu. O făcuseră (această laudă!) toți scriitorii de merit ai literaturii noastre, explicit ori subînțeles, cu fiecare text al lor performant. Nichita Stănescu obișnuia să spună: ”Patria mea este limba română.” Când au izbutit pe deplin, scriitorii au avut de partea lor geniul limbii române, care i-a ajutat cu asupra de măsură; iar când n-au izbutit decât parțial, limba română a păstrat neatinse acele virtualități, pentru împrejurări viitoare mai faste.
A făcut-o la modul explicit poetul aromân născut la Boboștița, în Albania, dar încă de timpuriu încetățenit în România, ajuns mare poet și dramaturg, director general al teatrelor din țară, academician – l-am numit pe Victor Eftimiu, cu al său volum din 1958, Odă limbii române, carte impresionantă, care îmi trimitea semnale luminoase, încurajatoare, din vitrina librăriei Sadoveanu, pe vremea când începusem a bântui bibliotecile și librăriile și toate locurile unde mă puteam nutri din slova tipărită, românească. S-a întâmplat să stau lângă maestrul Eftimiu, într-o seară, la Restaurantul Uniunii Scriitorilor, adus acolo, în pofida timidității mele retractile, de mai vârstnicul meu prieten, actorul Ludovic Antal, cel mai mare recitator de poezie românească din toate timpurile, cum a opinat teribilul Arghezi, într-o zi, la Mărțișor.
În dreapta mea se afla marele poet Eftimiu, în stânga inegalabilul recitator Antal, unul venit în țară la prima tinerețe, celălalt născut în satul Butea, aparținător comunei Mircești, a veselului Alecsandri. Dar de fapt dintr-o familie de ceangăi, ceea ce nu l-a împiedicat să devină cine era de drept, printre actorii noștri de bun renume, de neegalat până astăzi, precum se vede. Iar eu, debutant întârziat, paralizat de admirație și emoție, nu am reușit să îngaim decât două-trei fraze anoste…
A spus-o pe înțelesul tuturor un alt poet dintre Prut și Nistru, Grigore Vieru, cum că nu ne putem bucura, nici îndurera, nici îngâna rugăciunea decât în limba română! Și într-adevăr, am probat-o pe propria piele, fiecare dintre noi: nu poți fi fericit ori deznădăjduit decât în limba maternal, în tainița cea mai adâncă a firii tale.
Iar la drept vorbind, acest fapt, al apartenenței sufletești și spirituale la o limbă anume este de la sine înțeles și necontestabil. Limba intră ca element definitoriu în formula existențială a fiecărei națiuni: unitatea de teritoriu, de limbă, de obiceiuri, de trecut istoric. Și va trebui să constatăm că în cazul acelora care, din motivele cele mai diferite, au părăsit patria, românitatea lor este în continuare și până la sfârșitul vieții asigurată de limba română – cea în care suferim, cea în care ne amintim. Este, în cazul nostru, situația unui număr impresionant de scriitori români din exil – unii plecați din țară încă înainte de al doilea război mondial, iar cei mai mulți dintre ei în vremea ciumei roșii, oameni care deja se afirmaseră ca scriitori și care, plecând, s-ar fi zis că vor să-și încerce norocul într-o altă lume și deci în altă limbă – însă lucrul nu s-a realizat la vârf decât în cazul excepțional al lui Petru Popescu – și nu pot fi produse decât încă două-trei nume, în cel mai bun/rău caz. Mă refer strict la textele literare, căci știința are rigorile ei, acceptate în ultimă instanță de toți cercetătorii: exprimarea în engleză.
În anii comunismului, era strict interzis să faci referire la operele scriitorilor români din afara graniței, taxați fără echivoc și global drept dușmani ai țării, în pofida faptului de netăgăduit că anume limba română îi ținea uniți și acolo, în asociații și colocvii, la edituri și reviste, indiferent în care țară se exilaseră, din Canada în Australia, din Suedia în Honolulu. Cât despre editarea în România a operelor acestor transfugi, a existat o interdicție generală, fără o singură excepție.
Și am avut, după Decembrie 1989, surpriza și bucuria unor cărți de inestimabilă valoare literară aparținând celor uitați vreme de 4 decenii, a unor prestații la Radio și televiziuni într-o limbă românească de nivel academic. I-au putut asculta pe deplin pe marii scriitori din exil, cum numai într-o dictatură de tip comunist este posibil, însă nu i-au putut reduce la tăcere pe acei actanți indezirabili; nu au reușit ceea ce nimeni și niciodată nu va izbuti: să șteargă fără urmă limba română din alcătuirea sufletească vie a acelor exilați, nici să suprime prin decret geniul limbii române!
Am vorbit mai an, la Congresul ARA din Italia – și nu oricum, ci în direct (?), prin skype, prin bunăvoința marii noastre prietene, prof. univ. dr. Ileana Costea, despre toate acestea, trecând prin fața camerei nu mai puțin de 50 de cărți ale acestor confrați întru literatura română; apoi am definitivat un eseu pe această temă: Scriitori români din exil,* text postat pe blogul personal și care poate fi lesne accesat. Pe cât de bruscă și fără apel a fost interdicția acestor scriitori din exil, tot pe atât de benefică se dovedește reintegrarea operelor acestora în cursul firesc al literaturii noastre: opere publicate, colecții, studii, consemnarea în dicționarele de specialitate. Nu s-a făcut tot ce era posibil, dar nici nu au fost ”scoși din cărți”, ori discriminați în vreun fel. Eliade, Cioran, Ionesco, Vintilă, Ciorănescu, Busuioceanu, Plămădeală, Arcade atâția și atâția alții, fiecare după merit, și-au ocupat în mod firesc poziția cuvenită de drept în republica artelor. Rămâne ca istoricii literari să devină mai permisivi, să nu-i excludă pe scriitori precum Panait Istrate, care s-a exprimat în franceză, conjunctural, însă dacă împrejurările i-ar fi fost favorabile, ar fi făcut-o, poate cu și mai mari izbânzi, în limba română. Cât despre impactul scrierilor sale asupra cititorului român și asupra influenței ce au exercitat-o în literatura noastră, aceste lucruri sunt cunoscute, sau subînțelese, nu mai e cazul să insistăm. Aceasta fiind situația la zi a literaturii române, care i-a inclus în modul cel mai firesc pe scriitorii din exil, cu operele lor realmente valoroase, mă feresc cu dinadins să mă exprim cu privire la viitorul literaturii noastre, ca și al literaturii în general. Tirajele, difuzarea, receptarea critică, impactul asupra cititorului - fiecare în parte și toate la un loc, tind către zero. Poate nu este cel mai bun exemplu, însă este cel pe care îl cunosc îndeaproape – cazul meu: Cu doar trei decenii în urmă, romanele mele, tipărite la cea mai importantă editură din țară, mă refer desigur la Cartea românească, apăreau în tiraje de 15.000, de 30.000 de exemplare. În ultimii ani, romanele mele, de curând răsplătite cu Opera Omnia, apar în tiraje de 200-300 exemplare, care, o spun cu toată amărăciunea, nu se difuzează în librăriile din București, cu atât mai puțin în țară, nici în biblioteci. Și dacă ar fi numai cazul meu, m-aș fi resemnat deja; însă e vorba despre cartea de literatură în general, și nu numai la noi, ci în întreaga lume. Suntem martorii unei revoluții informatice la nivel mondial, iar manufacturierii scrisului, la momentul trecerii într-o altă perioadă a istoriei nu sunt mai mult decât niște victime colaterale.

2. Să lăsăm măcar trecutul
 Din păcate, nu stăm defel bine nici la capitolul Istoria României. Limba, națiunea și istoria acesteia fiind indestructibil legate și condiționându-se reciproc. Poate nici alte țări nu stau mai bine când e vorba de reconsiderarea unui trecut mutilant, în primul rând cele din fosta sferă de dominație sovietică/asiatică. Nu este de imaginat un mai cumplit ghinion decât acela de a lăsa pe mâna rușilor să traseze frontiere între țările învinse și să supervizeze scrierea/ rescrierea istoriei! Ca să nu spunem că în mare parte dezastrul a fost determinat de cinismul fără pereche al Occidentului, al domnilor Churchill și Roosevelt, în primul rând. Ne-au abandonat sub cizma rusească și n-au vrut să mai știe de soarta noastră vreme de 4 decenii, mulțumiți că i-au astupat gura lui Stalin cu țări aservite să le plătească, timp de decenii, daune de război recalculate de la an la an.  Practic, sovieticii au trăit din punct de vedere economic, în tot acest timp, pe spinarea țărilor est-europene, servite lor pe tavă de francezi și anglo-americani. Nu doar atât, dar ne-au mutilat conștiințele, inclusiv ne-au schilodit istoria. Numai minciuni, răstălmăciri, deturnări. Desigur, la noi, pe filiera Stalin-Pauker-Roller, a Cominternului deci, dar și cu participarea scrâșnită ori fals-zâmbitoare a istoricilor români reciclați, oportuniști, aflați ”sub vremi”, vorba cronicarului, care știa el ce știa... Așa că, în pragul anului 1990, după sângeroasa lovitură de stat prezentată la televizor drept revoluție, totul trebuia luat de la capăt: în domeniul economic, social, cultural. Nu s-au prea grăbit, foștii istorici obedienți, în acești ani post-decembriști. Pe când tot omul cu conștiință de neam dorea din suflet repunerea în drepturi a Adevărului istoric, de la A la Z.
Acum, de ce nu o fac istoricii din țară, în deplină libertate de exprimare, asta o știe, mai bine decât muritorii de rând, dl. prof. univ. Ioan-Aurel Pop, academician de bun renume, rector al Universității clujene Babeș-Bolyai, cea mai performantă din țară. Ni se sugerează că unii istorici nu se pronunță pentru că se feresc să fie taxați (o dată în plus) ca protocroniști; că alți istorici de-ai noștri au interese obscure să prezinte poporul român ca pe un subprodus, demografic mai ales, al ultimelor sute de ani, deci fără un trecut descifrabil, fără voință de afirmare etnică-istorică, iar Țara însăși, în forma României Mari ar fi produsul norocos / întâmplător al unei conjuncturi favorabile, la an 1918. Afirmă autorul: repunerea pe picioare a istoriei acestui popor este datoria istoricilor cu simț de răspundere, ea trebuie făcută cu rigoare, cu argumente convingătoare și cu perseverență neabătută. Întru totul de acord. De ce nu o fac istoricii noștri, în acești 27 de ani de libertate, asta e mai greu de explicat.
Și atunci, nu e de înțeles că destui oameni, din țară sau din diaspora română, cei pe care îi preocupă destinul acestui neam, exasperați de reaua lumină în care ne vede lumea, inclusiv specialiștii din sectorul istoric din ”țările vecine și prietene”, se nevoiesc să descifreze problemele acestea, din postura lor de amatori bine intenționați? S-a creat un adevărat curent al militanților pentru mai dreapta percepere a trecutului nostru, fie că aceștia sunt din țară și au avantajul accesului direct la surse, inclusiv la vestigiile istorice din trecutul milenar, fie că se află în străinătate, ceea ce nu-i împiedică să fie preocupați de trecutul națiunii. Că se ajunge la scenarii improvizate și la exagerări, asta e adevărat, însă aceste aspecte nu trebuie să mire pe nimeni, cu atât mai puțin să provoace respingerea lor de plano. Nu se întâmplă la fel și în alte țări, în probleme de istorie dar și în alte domenii ale cercetării? Desigur, dl academician Ioan Aurel Pop va fi știind bine ceea ce nu par să fi aflat aroganții contestatari, anume că 60% dintre descoperiri, invenții, inovații etc. au fost făcute întotdeauna de nespecialiști, de oameni din afara profesiunii respective! Nu e cazul să producem exemple, ele sunt... clasice. Greu de explicat în schimb sunt tocmai absenteismul la nivel de breaslă al istoricilor noștri, tăcerile olimpiene, mai simplu spus: abandonul de care se face vinovată lumea specialiștilor. Este întâmpinată cu haz enorm afirmația că civilizația daco-geților ar fi anterioară celei romane. Ce gogoriță!, ni se spune, ex catedra. După care vine întrebarea nimicitoare: Unde sunt argumentele istorice? Dar până una-alta, istoricii ultimelor două milenii nu au catadicsit să ne explice de ce fugarii lui Eneas, troienii învinși, deci traci ca sorginte, după ce debarcă în viitorul Latium, încep deodată să vorbească... latinește, precum etruscii și sabinii. Ne uităm în enciclopedii mai vechi sau mai recente, românești sau europene, și fapt este că nu găsim date sigure despre originea limbii latine. Apoi, aceiași istorici europeni sau de peste Ocean, dar mai cu deosebire cei din proximitate, nu reușesc să facă de crezut afirmația că niște legiuni romane, ocupând doar o parte din regatul Daciei, au izbutit performanța întru nimic credibilă să-i învețe pe localnici limba latină, în doar 170 de ani; nu spun că în multe cazuri nici militarii respectivi nu o cunoșteau prea bine, ci întreb cum de au reușit să impună o limbă, în decurs de nici două secole, fără un sistem administrativ bine articulat și mai ales fără un învățământ de masă; când acest lucru nu s-a întâmplat cu românii din Ardeal, în decurs de peste jumătate mileniu de dominație austro-ungară; cum de nu au reușit rușii să-i dezbare pe basarabeni de limba română, în secolele de dominație, cu sistemul administrativ-opresiv bine cunoscut, inclusiv cu un învățământ bine articulat, în limba rusă; cu serviciul religios numai și numai în slavonește? Fapt este că nu au reușit rusificarea, ștergerea datului etnic al urmașilor lui Ștefan cel Mare… Iar în fapt, romanii au avut o dominație mult mai lungă în Grecia, fără să le impună localnicilor limba din Capitoliu, ba dimpotrivă, preluând multe aspecte culturale de la ahei. Învățatu-i-au ei limba latină pe cei din Asia Mică, din Orientul Apropiat, din nordul Africii, deși acele teritorii pe care le-au stăpânit veacuri la rând, gem de vestigii, de amfiteatre romane?!
Dl prof. univ. academician Ioan-Aurel Pop nu neagă faptul că repunerea în drepturi a adevărului cu privire la trecutul nostru este de resortul specialiștilor. Nu ne spune explicit de ce nu o fac, totuși, când nu mai există o interdicție oficială. Și, în general, de ce stăm așa de slab cu săpăturile, cu descoperirile arheologice, cu prelucrarea datelor de șantier etc. Personal, ca geolog ce am bătut cu pasul o bună parte din teritoriul acestei țări, am semnalat verbal și în scris forului de resort de la Sibiu, de exemplu, niște puncte de interes arheologic în zona Avrig-Mârșa - nu au trimis pe nimeni, sub pretextul că nu au specialiști, că nu sunt fonduri etc. Același dezinteres l-au arătat și cei din Județul Olt.
În ultimul deceniu, la vizitarea complexului bisericesc Sf. Nicolae de la Câmpina, am văzut două schelete umane descoperite de preotul respectiv, în timp ce săpa un șanț pentru drenarea apei de ploaie din jurul bucătăriei sale; scheletele se aflau la doar 330 cm adâncime! Ele aveau postura scheletelor din perioada neolitică, îngropate pe-o parte, cu genunchii flectați, în poziția specifică din urmă cu 4-5 milenii. La următoarea trecere pe acolo, am aflat că mai fuseseră descoperite alte vreo 30 schelete, tot în curtea bisericii. Au fost acoperite la loc. În presă nu a apărut nimic în legătură cu aceste descoperiri. Și aflăm că mai toate săpăturile arheologice au acest final. Explicația? Nu sunt fonduri pentru cercetare, pentru conservare, pentru expunere etc. Exemplele sunt numeroase. Iar comunicările științifice cu privire la astfel de descoperiri, susținute în cadru restrâns, publicate în revistele de specialitate, acolo și rămân, acoperite de uitare, așa cum și vestigiile scoase pe moment la lumină sunt la iuțeală îngropate la loc… Ce se întâmplă? În loc să ne punem în lumină dovezile trecutului, - așa cum va fi fost acesta, măreț, unic, excepțional sau doar unul de rând, pe cât de diferit de al popoarelor vecine, totuși numai al nostru și în afară de orice dubiu -, noi ascundem iute la loc toate dovezile trecutului istoric din ultimele două milenii, desigur ca să nu stricăm jocurile care se fac altundeva, ocult...
Găsesc ca principal vinovat onor Academia Română, care se ascunde în spatele celor vreo 65 de institute de cercetare, anume ca să nu-și asume răspunderea în fața națiunii pe care e menită să o reprezinte la cel mai înalt nivel științific. Din ce fusese înainte de 1944, cea mai prestigioasă instituție din Țară, devenită o biată cârpă în vremea comunismului, Academia nu-și mai recapătă prestigiul necesar, ea nu mai este nici una, nici alta, ci mai nimic.
”Afazia” specialiștilor noștri, dincolo de realul deserviciu adus cetățenilor ca atare, nu face decât să dea apă la moară istoricilor (și politicienilor) din străinătate, în primul rând celor din țările vecine și prietene. Sunt în cauză națiunile provenind din populațiile migratoare, începând de prin secolul III al erei noastre, mai întâi cu populații germanice: vizigoții, ostrogoții, apoi hunii lui Attila, învinși de alți migratori: gepizii, care îi dislocă din Pannonia. Ca să fie la rândul lor dislocați de avari și longobarzi, care și-au întemeiat un regat; și este rândul slavilor, care încep să sosească prin secolul VII, ei înconjoară spațiul Carpaților din toate părțile. Bulgarii, stabiliți la sudul Dunării, ne izolează de rămășițele romanității. Iar la an 900 apar maghiarii care se plasează în locul avarilor, mai aprigi, mai cruzi decât aceștia, și al căror regat intrase în disoluție. Atacă spre sud, triburile bulgare dar și spre vest, Veneția, Padova. Se creștinează la anul 1001, devenind regat, apoi încep incursiunile în Transilvania, pe care o cuceresc în următoarele două secole, învingându-i pe voievozii locali: Gelu, Glad, Menumorut.
Restul se cunoaște: Regatul lor de o mie de ani, sprijinul interesat al imperiului german, ocupația otomană de 150 de ani, până la 1688, unirea lor unilaterală cu Transilvania, din 1867, Unio trium nationum, acordând drepturi doar maghiarilor, sașilor și secuilor, cu excluderea de la drepturi civice a localnicilor ardeleni, dominanți ca număr. Lăcomia, aroganța, spiritul discreționar-militarist al ungurilor, asuprirea și izolarea românilor i-au determinat pe aceștia să-și conserve individualitatea etnică, limba, obiceiurile, fapt salutar și care nu fusese în intenția stăpânitorilor. O năpastă istorica, însă, în final, o mare șansă pentru românitate. La sfârșitul primului război mondial, care a însemnat și sfârșitul celor trei imperii împilatoare: cel țarist, cel habsburgic și cel otoman, Principatele române s-au unit dând România Mare – un vis milenar, împlinit; alte națiuni din fostele imperii și-au intrat în granițele cuvenite: cehii, slovacii, sârbii, croații; iar Ungaria vecină, la incitarea unei intelectualități autiste, revanșarde, suferă și se revoltă de o sută de ani: ea nu mai este ce-a fost pe vremuri!; i se nesocotesc granițele de altădată! De ce nu se ține seamă de regatul lor milenar?! etc. Am cercetat hărțile demografice de la data respectivă și concluzia este că Ungaria, pierzând aproape două treimi din teritoriile antebelice, de fapt acele teritorii nu aveau decât procente de 10-15 % maghiari. Așa se face că atunci când iredentiștii vituperează că au pierdut Transilvania, ei se referă mai degrabă la un teritoriu, și în mai mică măsură la populația de etnie maghiară, care nu reprezintă nici 1,5 milioane din totalul de 7 milioane ale provinciei respective. Dintre cele 9 județe ardelenești, doar două sunt locuite majoritar de maghiari: Covasna și Harghita, plasate în zona montană, deci cu populație puțină și săracă.

Prin comparație, noi am pierdut în 1944 teritoriul Basarabiei și nordul Bucovinei, cu o populație în care românii reprezentau aproape 3 milioane. În momentul de față, după pierderi teritoriale în sud și în nord, totuși mai sunt în Republica Moldova cca 2,5 milioane români, chiar dacă ei se numesc moldoveni.  Comparați cele 7 județe moldovenești din Basarabia cu cele două maghiare din România și veți conchide că revendicările iredentiste nu sunt justificate prin nimic. 

miercuri, 30 august 2017



Scriitorul zilei: Al. Protopopescu,  n. 30 aug. 1942 - d. 20 oct. 1994

          
Fiu al unui profesor din Fălticeni, termină liceul în 1960, Filologia ieşeană în 1965 şi va fi preparator la Institutul Pedagogic din Constanţa, iar după 2 ani, redactor la nou înfiinţata revistă Tomis, 1967-1974, după care va fi bibliotecar la biblioteca judeţeană Constanţa şi câţiva ani profesor. Eliminarea de la revista Tomis l-a marcat pe fragilul poet, care s-a dedat unei vieţi dezordonate, sfârşind prematur, printre declasaţii boemei bucureştene, în anul 1994. În 1978 îşi luase un doctorat în filologie cu Romanul psihologic românesc, dovedind remarcabile calităţi de interpret al fenomenului literar.
A debutat cu poezii în Iaşul literar, 1960, iar în volum cu Exilul imaginar, 1968, după care s-a desfăşurat mai ales în critică literară şi eseistică. Volumul şi esenţa, 1973, adună mare parte din cronicile literare privind literatura momentului. Serialul de dialog cu Cornel Regman a apărut în Tomis şi a fost reluat de mai vârstnicul critic într-un volum ulterior.
Alex. Ştefănescu  priveşte cu interes, deşi oarecum amuzat prestaţia poetică a lui A. P., găsindu-i „graţie şi bravadă", ceva între Labiş şi Dinescu; cronicile literare i se par compozite, nesigure ca abordare exegetică, impresionat totuşi de secţiunea despre Istoria Ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, vădind neaşteptate resurse  interpretative. Performant i se arată a fi studiul monografic despre romanul psihologic românesc. Marian Popa îl numeşte poet graţios, zvăpăiat şi nu ia în serios decât prestaţia din studiul monografic, cu bune analize pentru autori ca Rebreanu, Camil Petrescu, H. P. Bengescu, Gib Mihăescu, Anton Holban, Eliade, M. Blecher, Mihail Sebastiasn, Felix Aderca. În Istoria sa, N. Manolescu îl citează cu temei în privinţa lui M. Bleker, a lui Gib Mihăescu şi a lui Al. Ivasiuc.

Citeşte mai mult: http://www.romlit.ro/alexandru_protopopescu




Poezia zilei, Al. Protopopescu

Întoarcerea

Acum se bat la maşină poeziile mele
Şi toate dactilografele tinere visează,
Eu mă întorc bătrân călcând pe pământ
Umbra unui rotitor băiat în ipostază.

Acum urăsc puţin înfăţişarea pe care-o port,
Desenu-absurd şi vechi de pe sacou
Şi-n somn ating fereastra părintească de susţinere,
Cu chipul iluzoriu de erou...
Mă trage luna-n munţii mei să mă ridic,
Nu mă potrivesc cu oamenii de lângă mare,
Nu mă potrivesc cu viclenia de a prinde peşti
Fiindcă nu mă potrivesc cu nimic.

Ajung acasă singur în crucea dimineţii,
Zărind cum ard pe faţa pământului bostanii,
Dar nu pot adormi, cobor în curte
Şi prind sticleţi cu vălul de mireasă-al mamii...

Adaos

Eu care mişc în toamnă această apă fumurie,
De o voinţă oarbă adus şi-ntunecat
La paznicul de lacuri noaptea sub fereastră,
Visez o flacără la gura puştii de vânat.

Afară viscolu-mi smuceşte din pripoane barca,
Păzeşte-o, Doamne, răstignită de pământ,
Să se trezească dimineaţa şi să plece
Copilul roş’ pe care-l port în gând.
Încolo nu mai are importanţă
Deliru-acesta înstelat venind,
Eu voi muri în pata de lumină
Pe care-o lasă luna răsărind.

(Ambele poezii sunt preluate prin de-acum celebra tehnică copy-paste din articolul lui Alex. Ştefănescu din Rom. lit.)

N. B.: Pe scriitorul de astăzi l-am întâlnit în compania lui Cornel Regman, probabil întâlnirea este relatată în Scene din viaţa literară, 2007. Peste ani, am pus o placă memorială pentru câţiva scriitori, toţi dispăruţi prea curând, printre care şi Al. Protopopescu.


Alţi scriitori:
Augustin Z. N. Pop, n. 1910
D. Matală, n. 1936                                                                                  
Gelu Vlaşin, n. 1966



Ion Lazu - Un apus de soare În Groapa Văcărești 












marți, 29 august 2017

Scriitorul zilei: George Mărgărit; Dumitru Augustin Doman
George Mărgărit, n. 27 ian. 1923 - d. 29 aug. 1961

Fiu al unui învăţător din comuna Tomeşti, jud. Iaşi, face Liceul Internat ieşean, apoi Literele, cu licenţa în 1945, după care, pentru scurt timp este asistentul lui G. Călinescu şi colaboratorul său la Jurnalul literar, divinul critic apreciindu-i producţia lirică şi în textele critice "intuiţia fantastică şi expresia amănunţit plastică". A devenit profesor la Liceul Naţional din Iaşi, s-a strămutat la liceul din Botoşani, până în 1950. Din 1953 este redactor şef-adjunct la Iaşul literar şi profesor la Cornul Caprei. A practicat o intensă publicistică, la mai toate revistele literare moldoveneşti ale vremii, dar şi la cele din capitală. Minat de alcoolism, de tare psihiatrice, de TBC, a sfârşit prin a avea cancer la limbă.
La un moment dat a descins în capitală şi s-a amestecat în boema acelor vremi, împreună cu Pâcă, Ahoe, alţi marginalizaţi ai epocii.
O lirică învălmăşită, fantasmatică, mâloasă-neguroasă, atestând o neagră stare spirituală.  Destin zdrobit de firea nestăpânită, stihinică, reuşitele sale lirice s-au redus drastic prin încercarea de a împrumuta din tonul festivist al realismului socialist al anilor 50.
Opera literară: Vulturii amiezii, poeme, 1971
Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/George_Margarit


Poezia zilei, George Mărgărit: 

Crepuscul


Pescari de larg cu bărci smolite şi sitelci
Se rânduiesc arar şi greu la vâslă,
Aduc nisetri graşi în suc de melci,
În seara asta cu tăceri de pâslă.
 
Le suflă briza bărbile de-aramă,
Pescarii-s osteniţi şi trag tabac,
Iar valurile blânde clipocesc sub ramă
Şi marea toată-i poartă în hamac…
 
Ca să vestească ţărmului ale sale comori,
Comori cu purpură de raci, cu peşte străveziu
Peste bulboane ei au fost păstori
Cu ochiul adumbrit şi ager şi târziu.

         

Natura

Natura e-un perete de sticlă şi cristaluri
Şi cupe cu polen îi sunt coroane şi portaluri,
Cimitir sub oglinzi de unde crinii ies din sere
Roduri ale pământului, mărgele şi coliere.
 
Oceanele clistire ce fierb esenţe şi fiinţe moarte,
Iarbă verde, bumbac presat-n file de carte,
Pădurea templu cu pilaştri şi boltă cerească
Licuricii candelabre aprinse de răşini şi iască.
 
Azur ca mantii-albastre cu bumbii de metal
Deşertul scoicii japoneze, a smalţului astral,
Sufletul zboară prin florile de gheaţă
Ehee! Ehee! Azur sidefat de corali şi ceaţă.
         

Rugăciune

Părinte, sunt marele fiu rătăcit
Care venind la tine boema nu şi-a pocăit,
Părinte, sunt fiul beat de infinit!
Nu mă-ntorc, pasul meu nu calcă drum
Ci scârţâie prin paradisul lui de fum,
Părinte, am o naştere, sunt eu
Rătăcitul, dementul ateu
Ce ia cărbune să se-ncălzească de foc
Eu, tată, am seva măduvii de soc.
Trăiesc apă mută ce nu curge
Din ea nimic nu se scurge;
În urmă păşeşte groaznicul afet:
Se stinse lunatecul poet.
         

Mister

Lângă tine fecioară lume de ceară,
Tăcerea ochi de căprioară
Clipeşte lumină rară 
De brăţară -
Pe fildeşul mâinii de cridă
Ca diamant-n umbre de firidă
Uitat cu scoici japoneze
Şi grăuntele de faleze,
Părul în vânt
N-a sărutat pământ.
                        
Vine amurg pătat de buze
Şi contempli meduze
Cu suavitate de pisică,
Pe sân mugure: mărgică
Se topeşte ciubuc de gheaţă
În primăvară şi dimineaţă.
Nu sunt agavă ori coloare
Să-ţi mângâie fruntea boare
Ireală. Am picioare.
M-am atins de genele de-ametist
Fecioară şi Crist.
         

Dumitru Augustin Doman, n. 29 august 1953

Imagini pentru dumitru augustin doman imagini

Fotografie de Ion Lazu


sâmbătă, 30 august 2014:  Vineri, o zi... (filă de jurnal)

Răcoarea zorilor şi iarba înrourată care plăcut mă înviorează. * Ştiind ea că sunt matinal, mama mă firitiseşte înainte de 7,00. Îmi aminteşte că m-a născut vinerea, ca acum. Se pregătea să plece la nedeie la Izvorul Bârzii, fiind hramul Mănăstirii Topolniţa. * Scriu o cronică despre romanul Damele din pălărie de InimăRea. * Ion Lazu îmi pune poza de om deştept pe blogul său, la născuţii scriitori ai zilei. E un domn. * Mesaje de mulţi ani pe mail de la Fleure de Marroniere, Ioan Viştea, Vasile Spiridon, Lucia Negoiţă şi SMS de la poetul Dan Rotaru şi...ORANGE, care-mi oferă 10 minute de ziua mea. Să fie primite! * Cu Va şi Vi la Călimăneşti, la fosta vilă a USR, acum pensiune a nu ştiu cui. Baie în bazinul de apă cu clor, sulf, iod, magneziu şi alte elemente din Tabelul lui Mendeleev, apă la 39 de grade Celsius. Pe terasa vilei mâncăm mititei eu, sandviş de acasă Va şi cartofi prăjiţi vegetarianul Vi. Şi bem bere. * Poem cam nefiresc pentru Nichita Danilov cel neoexpresionist, cel neoromantic târziu, "crud" adesea, de data asta găsesc în volumul lui pe care-l citesc pe şezlong un poem luminos, Lumină de primăvară: "Frumoasa doamnă educatoare/duce la plimbare/ţinând de mână/o întreagă ceată de copii/ca şi cum ar duce/ţinând de aripi/un întreg stup de albine.//Şi pretutindeni e pace/şi pretutindeni e/o dulce lumină de primăvară". * Mai de dimineaţă, când ieşi din bazinul cu apă la 39 de grade Celsius, cerul este senin-senin între cei doi versanţi de pe Valea Oltului. Apoi, apar pe cer nişte nori alburii, unul mai mare chiar deasupra noastră. Îl provoc pe Vi la un joc gen Hamlet-Polonius: "Uite norul ăsta, e ca o cămilă!" "Hm!" mârîie Vi. Parcă ar fi totuşi o nevăstuică!" "Ce nevăstuică, domnule?!" "Sau pare o balenă" "Fugi de-aci!". Nu-mi merge... * Ne oprim la Mînăstirea Cozia. Lume multă. Ne închinăm, punem lumânări, la morţi, la vii... Mircea cel Bătrân e în mormânt cuminte. "Tu eşti Mircea?" întreb în şoaptă. "Care Mircea? vine un vag răspuns. Eu sunt Umbra lui Mircea. De la Cozia". Ieşim pe malul Oltului murdar, dar liniştit, liştinit...La ieşire, pe o bancă doi ierarhi, unul bătrân cu o barbă albă, ca a lui Dumnezeu, altul tânăr şi fălos, cred că e noul arhiepiscop al Vâlcii.* Reprize de somn de după-amiază cu telefoane de firitisire: Tavi Doclin, Vasile Mandric, Viorel Teodorescu, Elvira St., Marian Popescu, Radu Cange, Gică Petricu, Radu Gârjoabă...* Seara, cu paharul de vin în mână, mereu plin, dar şi mereu gol (au!), văd înfrângerea Simonei Halep la US Open: 6-7, 2-6 la nr. 121 mondial Mirjana Lucic. Mai beau un pahar de vin şi mi se pare că nu e o tragedie. E nevoie din când în când de revenirea cu picioarele pe pământ! meditez eu ca un înţelept. E bine să mă gândesc la asta în timp ce plutesc spre patul conjugal... Nu înainte de a-mi recita acest Autoportret încrustat pe o lacrimă al lui Nichita Danilov: "Orice/lacrimă/e un mormânt/în care zac/Eu/mortul!"

(preluare de pe blogul scriitorului Dumitru Augustin Domaan)




Alţi scriitori:
N. Dunăreanu, n. 1881
Th. Constant, m. 1975


Cu acordul autorului, postez acest comentariu al prietenului Daniel Dragomirescu despre terorismul islamist în Europa zilelor noastre.


Refracţii

Marea sfidare
 de Daniel Dragomirescu

Se vorbeşte tot mai mult despre atacurile teroristo-islamiste din Europa, dar în epoca modernă şi contemporană militantismul jihadist a fost practic inexistent până în urma cu câteva decenii. Să ne amintim că Ştefan cel Mare a impus Imperiului Otoman să nu îşi extindă religia islamică asupra Principatului Moldovei, drept o condiţie fundamentală a acceptării de către Moldova a statutului de vasalitate faţă de Poarta Otomană. Nici un lăcaş religios musulman nu s-a ridicat pe teritoriul ţării noastre timp de sute de ani, pentru bunul motiv că voinţa politică românească a respins în mod ferm islamizarea. Şi turcii, cât erau ei de mari şi de tari în timpurile vechi, s-au pliat în faţa creştinătăţii româneşti. Nu degeaba Papa l-a numit pe Ştefan cel Mare “atletul lui Hristos”. Acum se pune problema să se ridice o moschee imensă la Bucureşti (încălcându-se vechile tratate şi înţelegeri cu turcii şi implicit cu lumea islamică), iar la Călăraşi tronează în mod anacronic o moschee recent construită. Dar oare nu se vede că pericolul cel mai mare vine dinspre acea parte a clasei noastre politice, care s-a remarcat prin corupţie şi incompetenţă?
Într-un mod similar stau lucrurile şi în ce priveşte Europa Occidentală, unde proliferează în ritm accelerat prezenţa islamică într-o manieră de-a dreptul ofensatoare pentru francezi, belgieni, germani, englezi, spanioli etc. Ce nu se observă suficient de bine este faptul că nu Islamul, în versiunea sa fundamentalist-jihadistă, este principala ameninţare pentru pacea Europei şi a întregii lumi, ci complicitatea paradoxală dintre exponenţii clasei politice din ţările vest-europene şi fenomenul islamisto-terorist.
În forma în care a ajuns să se manifeste astăzi, vechea religie a lui Mahomed nu s-a manifestat niciodată mai înainte de 11 septembrie 2001. Cu asta se poate spune că, de fapt, marea sfidare se află nu atât la Mecca, la Damasc ori Rabat, ci chiar în interiorul ţărilor noastre creştine, precum calul troian între zidurile aparent inexpugnabile ale Troiei. Merkel, Juncker et Co împing - în mod deliberat? în mod inconştient? - Europa într-o direcţie extrem de periculoasă, care încă nu este bine desluşită (în faţa opiniei publice) în scopurile sale cele mai profunde. Doctrina corectitudinii politice este un vehicul confortabil şi are o responsabilitate majoră pentru aruncarea lumii într-o spirală a violenţei, iar masiva imigraţie musulmană şi terorismul în numele lui Allah pe pământul Europei creştine sunt instrumentele de care aceşti mari iluminaţi ai planetei se folosesc în atingerea scopurilor urmărite. Fără exagerare, putem spune că Europa şi lumea întreagă traiesc în zodia terorismului corectitudinii politice. Şi dacă acest curs nu va fi oprit ori măcar obstrucţionat, în paralel cu adoptarea unei noi viziuni privind rosturile umanităţii şi calea mai bună de urmat, viitorul care ne aşteaptă nu ne va putea oferi nimic  bun.

28 august 2017