sâmbătă, 24 iunie 2017


Lidia Lazu - Recital din poezia Marianei Dumitrescu

https://mail.google.com/mail/u/0/?tab=jm#inbox/15cd614c5db8d06b


Scriitorul zilei:  Dinu Flămând, n. 24 iunie 1947   

        

Născut la Susenii Bârgăului, jud. Bistriţa-Năsăud, a urmat Filologia la Cluj, cu licenţa în 1970. Este unul dintre întemeietorii cenaclului literar şi ai revistei Echinox. A lucrat la revista Amfiteatru şi la Secolul 20; eliminat de la Centrala Cărţii pentru refuzul de a participa la scoaterea unor titluri din circuit. Cu un timbru personal distinct încă de la debut, foarte favorabil primit de critică, volumele sale au ajuns să deranjeze cenzura şi pe culturnici. Se refugiază în Franţa, devenind foarte cunoscut ca incisiv comentator la Radio France International, între 1979 şi 2009. După Decembrie 1989 reia activitatea literară şi publicistică în ţară, remarcându-se prin comentariile şi prin emisiunile sale de la radio şi TV.
Beneficiar al unor burse şi programe de creaţie, în USA, Portugalia, Franţa, Brazilia, Italia... În mod firesc a publicat volume de poezii traduse în aceste limbi străine şi, la paritate, el însuşi a tradus intens din poeţi străini contemporani. 
Lirica sa a fost tradusă în spaniolă, franceză, engleză, portugheză, italiană.
A tradus din poeţi englezi (Martin Booth), latino-americani (Omar Lara, Fernando Pessoa, Cesar Vallejo, Torga, francezi: G. Semprun; S. Beckett, italieni (Umberto Saba) etc.
A scris eseuri despre George Bacovia, Ion Barbu, Anton Pann şi numeroase prefeţe la cărţi de poezie.
Numeroase premii şi distincţii literare, inclusiv Premiul Mihai Eminescu 2011, pentru Opera omnia.
Opera poetică: Apeiron, 1971; Poezii, 1974; Altoiuri, 1976; Stare de asediu, 1983; Viaţă de probă, 1998; Dincolo/ De l'autre cote, 2000; Tags, 2002; Migraţia pietrelor, 2003; Grădini / jardins, 2005; Frigul intermediar, 2006; Umbre şi Faleze, 2010, Biopoeme, 2010 etc

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dinu_Fl%C4%83m%C3%A2nd
http://www.romlit.ro/dinu_flmnd_cnd_elimini_vanitatea_poi_s_exiti_n_scris
http://ioncristofor.blogspot.ro/2011/10/dinu-flamand-si-cosmarul-istoriei.html

Poezia zilei, Dinu Flămând: 
***

Plante semănate de nimeni
în mâini ce nu le-au atins niciodată
fotosinteză a invizibilului
difuză convingere ce te menţine
pe dinăuntru
nemuritor şi impenetrabil
număr numărat care numără
de om trăit
care se trăieşte
iat timpul nu este
nu este decât răbdare
în altădata ca niciodată

***
după care trebuie să începi să trişezi
chiar dacă nimeni nu vorbeşte de asta
pungile de sub ochi umerii căzuţi
sila ce-ţi transpiră prin pori
te denunţă  toate - în piaţa publică

ai ieşit din coloană
renunţarea devine revelaţia ta
incomunicabilă

iar în timp ce ei continuă să plivească sensul
tu porneşti în călătoria de iarnă

Tavan

ce fac eu încovrigat sub tavanul
acestei camere pe care pictatele crengi
de măr înflorit încearcă să deghizeze
fundul de ceaun al Infernului?

cui îi vorbesc eu cu arta de ventriloc a tăcerii mele
alcoolizată de propria ei muţenie
în pauzele dintre cuvinte?

cum să urci coborând o pantă de unde ochii
ar putea zări dincolo de orizont relieful
inevitabilului prea târziu?



Bujor Voinea, n. 24 iunie 1945

Nimic
Nimic decât  această oboseală
A mâinilor într-o noapte
Când stele savante pulsează 
În fructele calde şi coapte,
Decât aceste lacrimi sărate
Ale Sfinxului privind
Către eternitate.
Nimic nimic decât aburi
Plimbaţi peste apă
De curentul leneş
Ca o bătaie de pleoapă.
Spune-mi cu vorbele tale
Câteva lucruri sfinte, 
Sau câteva cuvinte
Sau câteva cuvinte...
(Din volumul Poezii, ed. Semne, 2009)  
                                      


Alţi scriitori:
Sânziana Pop, n. 1939
Mihai Beniuc, m. 1988
Iv. Martinovici, m. 2005


Ion Lazu - Călătorie spre Gura Râului (la colegul Năică Ștefănescu)









Adăugați o legendă


vineri, 23 iunie 2017

Lidia Lazu - Grecia, 6. Cântece în aer liber: 
https://search.yahoo.com/search?ei=utf-8&fr=ytff1-&p=youtube.com%20%20lidia%20lazu&type=



Scriitorul zilei: Ilarie Chendi, n. 14 nov. 1871 - d. 23 iunie 1913

          

 Ardelean el însuşi, cu doar 4 ani mai vârstnic decât scriitorul zilei de ieri (Şt. O. Iosif), dar decedând în acelaşi an cu acesta, ambii foarte tineri; Ilarie Chendi, fiu de preot de pe Târnava Mică, îşi face şcoala primară la Bandul de Câmpie, începe gimnaziul german din Mediaş, continuat la Sighişoara, între 1891-1894, urmând apoi Seminarul teologic din Sibiu; din 1894 trece în Regat, făcând Literele şi Filosofia, cu licenţă în 1898. Lucrează la editarea Enciclopediei româneşti de la Sibiu, apoi în redacţia revistei Tribuna poporului de la Arad. Din 1898, timp de 11 ani, va lucra efectiv la Biblioteca Academiei Române. Cunoscător de maghiară şi germană (ca şi Şt.O. Iosif de altfel), a tradus, a preluat metode de studiu, a cercetat  mişcarea literară din Transilvania, dar şi Istoria presei de dincolo de Carpaţi; este primul cercetător al manuscriselor lui Eminescu, după predarea lor de către Titu Maiorescu la Academie. A editat primul volum din postumele eminesciene, în 1905. A înfiinţat în 1906 revista Viaţa literară şi va fi între redactorii Sămănătorului, împreună cu M. Sadoveanu, Octavian Goga şi Dimitrie Anghel. Ideologic, s-a distanţat de sămănătorismul lui Nicolae Iorga, savantul dovedindu-se refractar la înnoirile literare. Practic este criticul literar care l-a impus pe Octavian Goga ca mare poet. N. Manolescu îl consideră primul critic literar profesionist din literatura noastră. Strânse în volume încă din timpul vieţii autorului, sub titluri nepretenţioase: Preludii, Foiletoane, Fragmente, Impresii etc, scrierile sale critice, de mare acuitate şi cuprindere, au fost reeditate în Interbelic, iar postdecembrist s-au bucurat de cercetarea lui Dumitru Bălăeţ, care a iniţiat o serie de Scrieri, în 10 volume.
Se sinucisese în 1913, din cauza unei boli nervoase, la nici 42 de ani...
Casă memorială şi stradă în Arad, idem în Sighişoara, o stradă în Bucureşti, şcoli, licee ce-l omagiază, săli de bibliotecă, numele lui Ilarie Chendi merită din plin păstrat în panteonul culturii noastre.

Opera: S-au dus în Ţară (nuvelă), Sibiu, 1893; Începuturile ziaristicii noastre (1789–1795), Orăştie, 1900; Zece ani de mişcare literară în Transilvania (1890–1900), Oradea, 1901; Preludii. Articole şi cercetări literare, Bucureşti, 1903; Foiletoane, Bucureşti, 1904; ediţia a II-a, 1925; Fragmente. Informaţiuni literare, Bucureşti, 1905; Impresii, Bucureşti, 1908; ediţia a II-a, 1924; Portrete literare, Bucureşti, 1911; Schiţe de critică literară, Bucureşti, 1924
Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Ilarie_Chendi
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Ilarie_Chendi



Poezia zilei,  Valeria Grosu, n. 22 iunie 1950

Ars poetica

Dînd cu capul în zid, pentru a ne trezi
Intr-un vis înşelător ca mâna caldă a unui asasin,
Ne-am întrebat, fiecare, ce este, ce-o fi
Acest stres de cuvinte, eşuat şi divin?

Scursă de pe crucea răstignirii,
aceasta miere eretică,
Aceasta hărţuială sadică între mare si vânt,
Aceasta picătură de rouă în bravadă bezmetică.

Suliţe suave zvârlind în bezna crescând.
Aceasta cântare a cântărilor pe muchea abisului,
Acest Hercules grăjdar, în sirenă deghizat,
Acest stupid de posibil înec pe loc uscat
Despre care nu ştii nimic,
Intrând în panica scrisului.


Alţi scriitori:
Viola Vancea, n. 1943
Ion Roşu, m. 1996
Ovidiu Papadima, n. 1909

marți, 20 iunie 2017



Lidia Lazu - 3 cântece pe Acropole:

http://youtu.be/LNE1Lsvyv2k 

http://youtu.be/2lvOq6KE0DA 

http://youtu.be/nuYJmrnJu_k 


Poezia zilei: Odysseas Elytis

ÎN DAR O POEZIE DE ARGINT

Ştiu că toate astea nu-s nimic şi că limba ce-o vorbesc
nu are alfabet

Dacă şi soarele şi valurile au o scriere silabică ce o
descifrezi numai în vremi de tristeţe şi exil

Iar patria o frescă în straturi succesive frânce ori
slave şi dacă porneşti s-o restaurezi eşti pus îndată  
după gratii şi dai socoteală

Unei mulţimi de străine Puteri prin intermediul
mereu celei care-i a ta

Cum se întâmplă şi cu nenorocirile

Însă dacă n-am o arie de treierat de pe vremuri sau
chiar un bloc de locuit unde copiii se joacă iar cel
care pierde

Ar fi trebuit după toate regulile să spună un adevăr
şi să-l comunice şi celorlalţi

Încât până la urma toţi să se pomenească
ţinând în mână

În dar o poezie de argint 



Scriitrul zilei. Emil M. Cioran, n. 9 aprilie 1911 - d. 20 iunie 1995
      
 Fiu al unui protopop ortodox din Răşinari-Sibiu şi al unei descendente dintr-o familie nobiliară transilvăneană, E. M. Cioran a făcut şcoala primară la Răşinari, liceul la Gh. Lazăr din Sibiu şi Filosofia la Bucureşti. Bun cunoscător de limbă germană, se familiarizase cu operele unor  Im. Kant, Schopenhauer, Fr. Nietzsche, dar şi Martin Heidegger, Lev Şestov. Profesorii săi preferaţi la universitate: Tudor Vianu şi Nae Ionescu. Îşi va continua studiile filosofice la Berlin. De la faţa locului, face publice în ţară viile sale emoţii despre prestaţia lui Hitler, încercând inclusiv să justifice asasinatele din Noaptea cuţitelor lungi.  Mult mai tîrziu, se va distanţa, ruşinat, de aceste rătăciri ale tinereţii. De subliniat că Emil Cioran nu a făcut parte din mişcarea legionară, în schimb şi-a manifestat simpatia pentru opţiunile extremei drepte româneşti, pe linia ideilor existenţialiste-trăiriste, într-un melanj de ortodoxie şi misticism. (Stânga franceză nu i-a uitat nici astăzi rătăcirile de tinereţe.)
Revenit în ţară în 1935, va fi profesor la liceul Andrei Şaguna din Braşov, dar în 1937 pleacă la Paris cu o bursă de studii a Institutului Francez, care se prelungeşte până în 1944. În 1945 se stabileşte definitiv în Franţa, fără a solicita cetăţenia (asemenea lui Brâncuşi), iar prin retragerea cetăţeniei române de autorităţile comuniste va deveni apatrid.
În ţară îi apăruseră, începând din 1934: Pe culmile disperării; 1935: Cartea amăgirilor; 1936: Schimbarea la faţă a României; 1937: Lacrimi şi sfinţi; Amurgul gândurilor; după 1990, Dan C. Mihăilescu publică Singurătate şi destin, o culegere din publicistica interbelică (1992), Scrisori către cei de acasă, 1995, sub îngrijirea fratelui său Aurel Cioran şi Ţara mea, 1996, în paralel cu traducerea în franceză a scrierilor sale editate în România dinainte de război.
Stabilit în Franţa şi decis să nu revină în ţară, s-a cufundat în citirea clasicilor francezi, dar şi a scrierilor medievale, la bibliotecă, forjându-şi în timp un stil de mare acurateţe, şi devenind poate cel mai bun stilist de limbă franceză, altoind pe franceza clasică o simţire românească, plină de seve ancestrale. Prima sa carte în franceză: Precis de decomposition, 1949 a fost încununată cu premiul Rivarol; ulterior Emil Cioran a refuzat orice alte premii, din orice parte ar fi venit.
Departe de publicitate, Emil Cioran cultiva relaţiile amicale cu vechi prieteni din România, acum şi ei parizieni: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, B. Fundoianu, Paul Celan, dar şi cu Samuel Beckett, Henri Michaux etc. La 2 ani după decesul lui Cioran, a pierit şi Simone Boue, prietena din tot răstimpul francez, pe care totuşi EC nu a luat-o în căsătorie... Apoi, menajera a descoperit la subsolul clădirii, printre nenumăratele caiete ale filosofului, o continuare a jurnalelor sale, editate până la nivelul anului 1972.
O prezentare negativă, de la un capăt la altul îi face dl N. M. în recenta sa istorie, precizând că se referă doar la cărţile publicate înainte de stabilirea în Franţa şi considerate ca reprezentând partea mai puţin cunoscută a operei cioraniene (interzisă la noi, netradusă în Franţa). Reproşându-i omului nepăsarea faţă de soarta celorlalţi, a prietenilor chiar, a României. Sprijinindu-se din plin pe susţinerile Martei Patreu din eseul Un trecut deocheat, 2004.
*
Impresionantă relatarea Anei Blandiana (Fals tratat de manipulare, 2013) despre întâlnirea cu Emil Cioran la Paris, în anii 80 ai trecutului veac. Ar merita citate integral cele 2-3 pagini. Marele filosof al exilului, care nu şi-a mai revăzut niciodată ţara, aflând că poeta A.B. este ardeleancă, intră brusc într-o stare de frenezie, exultă când află că e născută la Timişoara, apoi auzind că a fost săptămâna trecută la Sibiu, că a băut o cafea cu prietenii la Impăratul romanilor...Exclamaţii, uimire, extaz, pierdere de sine a filosofului care şi-a făcut un steag din blamarea ţării şi a conaţionalilor, anume spre a-şi masca frustrarea, aleanul, contrarietatea faţă cu asaltul amintirilor din tinereţe, cum cu subtilitate ne explică poeta...
Citeşte mai mult Emil Cioran: Profilul interior al Căpitanului: https://docs.google.com/viewer?a=v&pid=gmail&attid=0.1&thid=1380eeb3c3f01c6e&mt=application/msword&url=https://mail.google.com/mail/u/0/?ui%3D2%26ik%3D1dce5d5cf7%26view%3Datt%26th%3D1380eeb3c3f01c6e%26attid%3D0.1%26disp%3Dsafe%26zw&sig=AHIEtbQrF7m_s7B157QHV_w-okyk6uF12Q



Poezia zilei, Serghei Esenin (din memorie):

Sunt obosit de traiul meu statornic,
Curând din casa mea am să dispar...
De alte zări, de altă lume dornic,
Eu vagabond m-oi face şi tâlhar.

Pe cârlionţii zilelor senine
Voi rătăci spre-un trai curat ori strâmb,
Şi cel mai bun prieten pentru mine
Şi-o ascuţi cuţitul din carâmb.

Întors acasă, vremea mi-o voi pierde
Cu dulci nimicuri, ca oricare om
Şi sub fereastră, într-o seară verde
M-oi spânzura cu mâneca de-un pom... 


Alţi scriitori:
Miron Pompiliu, n. 1848
Horia Furtună, n. 1888
Al. Hodoş, n. 1893
Aurel Baranga, n. 1913 


Florile Lidiei: Violeta peruană, înflorită a doua oară în acest an !



luni, 19 iunie 2017

Scriitorul zilei: G. Călinescu, n. 19 iunie 1899 - d. 12 martie 1965
          
Fiul natural al Mariei Vişan, menajeră în casa impiegatului cfr Constantin Călinescu, va fi adoptat de famila acestuia, în anul 1906. Mutaţi cu slujba la Botoşani şi Iaşi, copilul începe şcoala la Carol I de pe lîngă Liceul Internat, dar familia revine la Bucureşti în 1908, deci fiul adoptiv continuă şcoala primară la Cuibul cu Barză, gimnaziul la D. Cantemir, liceul la Gh. Lazăr şi se va înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie, absolvind în 1923, cu o licenţă în Umanismul lui Carducci. Devenise în Universitate discipolul lui Ramiro Ortiz, de la care mărturisea mai apoi că a învăţat totul despre cărţi şi despre scrierea lor. Sub această îndrumare scrie primele colaborari, direct în italiană. Câţiva ani de profesorat în Bucureşti, Timişoara, apoi merge să studieze la Roma, la Accademia di Romania, sub îndrumarea lui Vasile Pârvan, al doilea mentor al viitorului mare critic. Un al treilea model intelectual devenise Titu Maiorescu. Revine în Bucureşti în 1926 şi citeşte poezii în Cenaclul Sburătorul al lui Eugen Lovinescu. În 1929 se căsătoreşte. Colaborează la diverse reviste literare şi iniţiază revista Sinteze, apoi Capricorn, unde va intra în dispută cu Gândirea, la care colaborase mai înainte.  Colaborare intensă la Viaţa Românească, la Revista Fundaţiilor regale, la Lumea, la Jurnalul literar, de el înfiinţat. În 1936 îşi ia doctoratul cu Avatarii faraonului Tla, o nuvela eminesciană descoperită de Călinescu. Iar în fapt, un capitol din Opera lui Eminescu, lucrare aflată în elaborare. Prin concurs devine conferenţiar la catedra de Filologie din Iaşi, în locul lui Garabet Ibrăileanu, din 1937. Din 1945 se transferă la Universitatea din Bucureşti. Înlăturat de la catedră în 1950, devine directorul Institutului de Teorie literară şi Folklor. Va reveni la catedra universitară abia în 1961. Scrisese mii de articole în revistele literare, ţinuse conferinţe, inclusiv la Radio. După Abdicare, nu i s-a iertat seria de poezii ditirambice închinate lui Carol II, deşi în Interbelic se situase mereu de partea stângă a baricadei. Abia în 1953 reuşeşte să publice Bietul Ioanid, iar în 1960 Scrinul negru.
I s-a reproşat mereu lui Călinescu oportunismul, trecerea interesată din barca Regalităţii în cea a Republicii democrate. Favorurile obţinute, trecându-se peste nedreptăţi şi frustrări; peste faptul că, înlăturat de la catedră, era făcut academician în 1949, devenise deputat în MAN din  acelaşi an, călătorise în URSS şi în China şi publicase reportaje despre măreţele realizări socialiste.... Din 1956 reapăruse în hainele Cronicii optimistului, în rubrica din Contemporanul, în locul celei ţinută în Interbelic: Cronica mizantropului.  Dar poate cea mai mare nedreptate stă în faptul că nu i s-a reeditat Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, o imensă pierdere pentru generaţiile de intelectuali de după 1944, care nu au avut posibilitatea să o citească. L-au citit pe Vitner, pe Crohmălniceanu, pe Novicov - curat meşteşug de tâmpenie...Uşor îi va fi fost marelui critic să vadă toate astea?
Citindu-l de curând pe Nicolae Florescu (Înapoi la Aristarc), discipol de-al divinului critic, pe care l-a continuat la editura şi revista Jurnalul literar, aflu că de fapt Istoria... Istoriei lui Călinescu este cu mult mai dramatică decât mi-am închipuit. Editată în primăvara lui 1941, Istoria a fost retrasă din librării în toamna aceluiaşi ani, urmare a atacurilor furibunde provenind din două direcţii opuse: din partrea intelectualilor evrei, care incriminau Spiritul tradiţional din Istorie, pe de altă parte, naţionaliştii, care incriminau abundenţa de nume evreieşti în lucrarea lui Călinescu.  De fapt receptarea Istoriei la apariţie a fost o contestare virulentă, pe motive ideologice-politice.  Pus la colţ sub dictatura antonesciană, Călinescu a decis să scrie o altă variantă, sub numele de Compendiu, anunţând că e vorba de o altă abordare. A editat-o în 1942, însă a avut aceeaşi receptare nemiloasă din partea exegeţilor, inclusiv au apărut cronici care mimau exegeza Compendiului dar în fapt se refereau la Istorie ca atare.  Nici o şansă să-şi vadă reeditată lucrarea sa fundamentală, oricâte retuşuri i-ar fi făcut. Iar adevărul este că nu a renunţat la texte, ci doar a făcut completări şi detalieri.  Lucrurile au continuat astfel până  după evenimentele din 1989. Al. Piru a editat o nouă Istorie, respectând îndreptările maestrului său.  O ediţie anastatică reuşise să publice, în exil, Iosif  Ctin Drăgan, vândută pe sub mână, în fascicule.
Opera (selectiv):  Viaţa lui Mihai Eminescu, 1932;  Cartea nunţii, 1933; Opera lui Eminescu, 1934-1936; Enigma Otiliei, 1938; Viaţa lui Ion Creangă, 1938;  Principii de estetică, 1939;  Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1941;  Şun sau calea netulburată, 1943; Impresii asupra literaturii spaniole, 1946;  Trei nuvele, 1949; Bietul Ioanide, 1953; Nicolae Filimon, 1959;  Scrinul negru, 1960; Gr. Alexandrescu, 1962; Lauda lucrurilor, 1963; Estetica basmului, 1965; Vasile Alecsandri, 1965;  Scriitori străini, 1967; Opere, I-XIII, 1965-1972.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_C%C4%83linescu
 G. Călinescu vorbind despre M. Eminescu:

Călinescu despre Eminescu - Copy.wmv
Călinescu despre Eminescu - Copy.wmv
10303K   Descărcaţi   






Poezia zilei, George Călinescu

Eram Bărbatul Care…

Eram barbatul care-n singuratati petrece, 
Ca vulturul plesuv pitit în stânca rece.
Nesuferind câmpia fugeam de cei de jos, 
Bateam din aripi iute spre muntele sticlos, 
Si peste creste ninse facând ocoluri rare
Granitul mohorât îl apucam în gheare;
Sa scriu pe cer elipse eu ma credeam ales, 
Pe sus scoteam un tipat de nimeni înteles.

Când coama-mi straluci la tâmple sideral, 
Ma coborâi în vale ca un Virgil pe cal
Cu lira într-o mâna, cu haturile-ntr-alta, 
Unde fosneste grâul sau aschii scoate dalta, 
Strânsei în spume frâul, facui la oameni semn
Cum sa arunce coasa, cum sa ciopleasca-n lemn.
Cântam. Dar prea departe de ei sedeam în sa, 
Din gura mea un murmur nedeslusit iesea.

Descalecai. Le-am zis: - În obste ma prenumar, 
Lasati-mă busteanul sa-l tin si eu pe umar, 
Din moara sa scot sacii, albit tot de faina, 
Sa trag cu voi din balta de peste plasa plina.
Veghea-voi turma noastra-n ocolul de nuiele, 
Cu plumb si cu mistrie urca-ma-voi pe schele.
Frăţeşte mi-au strâns mâna: - Tovaras fii cu noi, 
Un fluier simplu taie-ţi şi fă-ne cânturi noi.

( „Lauda lucrurilor – Lauda materiei”, 1963)





Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale 
 6. aprilie 2007: ...Pentru că mă aflu cam în spatele liceului Caragiale, ies în Piaţa Dorobanţi, merg spre vila Tudor Vianu, fac cîteva poze, dar placa memorială, cu basorelief, e tocmai sus, în colţul stâng, aproape invizibilă printre crengi. Vegetaţia nu ţine cont de strădaniile omeneşti întru veşnicie, ea are legile ei care nu ţin seama decât de zeul soare. Dau ocol pieţei Dorobanţi, cu gând să revăd la ora asta, cu lumină favorabilă, statuia făcută de C. Popovici lui G. Călinescu. A plasat-o impecabil, după cum îl ştiu preocupat la modul aproape maniacal de poziţionarea statuilor sale în centrul geometric al spaţiului consacrat statuii şi orientată milimetric faţă de soarele la zenit; acum se pare că am întârziat câteva minute peste ora 12,00, căci o aşchie de rază a scăpat deja dincolo, pe obrazul drept. Un ochi în lumină, ţintindu-te halucinat şi celălalt ascuns în umbra compactă, dar pe care îl simţi neadormit, cu pupila deschisă la maximum. Este bustul pe care l-am văzut ani la rând în atelierul de pe Căderea Bastilei 20. Personalitatea copleşitoare, histrionică a divinului critic m-a intimidat întotdeauna.  Prietenul C. Popovici avea mistica lucrului făcut o dată pentru totdeauna. Prin anii 80 s-a înscris într-o excursie la Piramide. Mi-l închipui fascinat de ideea anticilor de a poziţiona piramidele în funcţie de Steaua polară... Sculptorul visa această statuie în scuarul din faţa Muzeului Literaturii – nu-mi imaginez un loc mai adecvat pentru cel mai important critic al nostru din toate timpurile. Dar dorinţa sculptorului s-a lovit de împotrivirea monolitică a tuturor „prietenilor”. Mă apropii şi mă îndepărtez de înaltul soclu – încă o izbândă obţinută cu mari lupte de bunul meu prieten; fac mai multe fotografii, încercând să scot din cadru crengile imense ale copacilor, încă golaşi, ciuntite prin toaletarea lor recentă, şi acoperişurile vilelor din jurul piaţetei, deşi se află la o distanţă apreciabilă. Îmi spun: Ce-ar fi ca după ce duc la capăt această acţiune cu plăcile memoriale, să mă arunc în următoarea aventură: un album de artă cu aceste plăci, cu casele memoriale, cu statuile şi străzile cu nume de scriitori. Un album civilizat, de ce nu? Sau dacă nu şi nu, măcar să fac un site cu toate astea şi să-l rog pe Gârbea să-l poziţioneze pe blogul ASR, USR. Cineva tot trebuie să o facă. Trebuie?
Plec spre strada general Vlădescu, acum G. Călinescu. Şi se face că, gândindu-mă la contextul din Bietul Ioanide, cu descrierea cartierului de la marginea Lacurilor, trec de casa memorială cu pricina. Ajung la o intersecţie, întreb vreo doi localnici, mă  trimit înapoi, la gardul roşu; şi acolo: tot ce văd e meschin, casa cu două nivele, pe care am mai zărit-o cândva, dar o ştiu mai bine din fotografii, mi se păruse că e cu faţa spre stradă, dar nu, e în partea stângă a curticelei, o grădiniţă foarte îngustă, cu mici ronduri-alei în faţă, al căror desen parcă vrea să forţeze limitele, un chioşc de paznic în dreapta intrării şi o altă dependinţă în fundul ogrăzii, aceea fără etaj. Prin faţa acelei locuinţe evoluează tocmai acum  o matroană cam decrepită, în capod, căutând ceva pe jos; iar la colţul gheretei, pe care am citit: Punct de pază, s-a încovrigat un câine de curte, roşcat. Îmi trece prin minte un gând nesăbuit: Nu cumva respectiva matroană este „Inegalabila Vera”? Oricum, matroana ca de pe altă lume şi cotarla din colţ, care nu vrea să stea în coteţul din grădină, nu te prea îmbie să vizitezi „Casa memorială G.C., Academia română”. Acum, privind faţada clădirii principale: pe peretele dinspre stradă se află basorelieful lui G.C., însă greu de pozat printre crengile copacului (vegetalul care nu iartă...); în dreapta faţadei, dar plasat jos, se află un alt basorelief, trei torsuri umane în manieră antică. Căsuţa, căci nu e decât o căsuţă, se ridică - cât de cât – pe o temelie din blocuri de gresie de 0,7 m înălţime, dar nu cred să fie vorba despre o fundaţie propriu-zisă ci mai degrabă despre blocuri ataşate ulterior, ca să dea impresia de soliditate; iar pereţii ca atare ai căsuţei par să nu fie din cărămidă ci din paiantă. Îmi dau seama de drama din sufletul divinului critic, altfel cu preocupări de înaltă arhitectură urbană a metropolei, în genul lui Ioanide. (În aceeaşi seară, târziu, la TVCultural, Ion Vianu confirmă supoziţiile mele, povestind că tatăl său, T. Vianu, mereu într-un fel de rivalitate cu G.C: ambii profesori universitari, ambii cu discipoli, un apolinic şi un dionisiac, însă Vianu cu ditamai viloiul, iar G.C. cu căsuţa-i prizărită (ca să nu mai amintim faptul că Vianu îşi trăsese şi o vilă la Zamora-Buşteni, pe Valea Prahovei) – deci TV l-a trimis cândva pe Ion V. să-i ducă lui G.C. o carte sau o scrisoare – şi povestitorul menţionează râvna lui G.C. de a da casei sale un „ce” măreţ. Te punea să priveşti curticica de 6-8 m printr-un ochean invers, astfel că toate proporţiile erau schimbate, vedeai clădirea la mare distanţă, în capătul aleilor, ca într-o ilustrată - poate un alt Versailles, nu?

Ion Lazu: fotografii - Statuia lui G. Călinescu, sculptor Constantin Popovici... 

Statuie de sculptorul Constantin Popovici, în zona Pţa Dorobanţi- Televiziune.

  Lidia Lazu / Acropole, 2
 http://youtu.be/2lvOq6KE0DA



Alţi scriitori:
 Ştefan Zeletin, n. 1882