sâmbătă, 21 octombrie 2017

Scriitorul zilei, Tudor Pamfile, n. 11 iunie 1883 - d. 21 oct. 1921
 
Moldovean din satul Ţepu, a făcut primele clase primare în satul de baştină, a continuat la Tecuci, unde a terminat şi gimnaziul, înscriindu-se la Şcoala de ofiţeri din Târgovişte. Repartizat la Bârlad, a înfiinţat revistele Ion Creangă(1908-1921) şi Miron Costin, în 1911, la Tecuci, apoi mutată la Bârlad. S-a ocupat cu multă aplicaţie de cercetări în domeniul folclorului şi credinţelor populare, pasionat de relevarea spiritualităţii româneşti a acelor vremuri: datini, descântece, farmece, proverbe, strigături, snoave, povestiri, basme, poezii populare,  cercetări concretizate în 13 volume, studiile sale însumând nu mai puţin de 4.200 pagini. A fost distins în  1909 cu Premiile Neuscholtz şi cu Premiul Academiei Române. Avea doar 26 de ani.
Debutase în 1906 cu publicarea unor poezii populare, în acelaşi an apărându-i la Academia Română Jocuri de copii din satul Ţepu; în 1907, dansuri populare din zonă, în 1908 cimilituri româneşti (transcrise încă pe vremea când era elev la Şcoala de ofiţeri din Târgovişte); în 1909 s-a ocupat de melosul dansurilor populare. Tot în 1909, în Graiul vremurilor, a publicat 14 basme din Ţepu, apoi alte 21 basme din Moldova. Poezii populare în Cântece de ţară, 1913, cuprinzând 45 balade, 1174 doine, 390 strigături. Au urmat Sărbătorile de vară, Sărbătorile de toamnă şi din postul Crăciunului şi Crăciunul, toate în 1914. Se observă abordarea de tip monografic, a întregii palete de manifestări spirituale populare. În 1919 îi apare la Chişinău Cartea povestirilor hazlii . Realmente un tur de forţă fără precedent la noi.
A murit la doar 40 de ani (după alte date a murit în 1921, deci la 38 de ani!). Este lesne de presupus câte lucrări de folcloristică ar mai fi dat, dacă soarta ar fi fost îngăduitoare (cu el şi cu cultura română). Şcoala din satul natal îi poartă numele. În 1928 la Bârlad s-a dezvelit un monument în amintirea marelui folclorist; o stradă din localitate îi poartă numele.
Spre marea mea uimire, nu-l găsesc consemnat în Istoria lui Călinescu, altfel foarte interesat de-a lungul întregii vieţi de producţiile populare, de credinţele şi reprezentările populare (vezi şi Estetica basmului, 1965). nevenindu-mi să cred, l-am căutat şi la Tudor...) Şi dacă l-a neglijat divinul critic, urmaşii săi nu s-au mai ostenit să-l recupereze. Doar Marian Popa îl menţionează pe folclorist (p.1082), punându-l în linia G. Dem. Teodorescu, Artur Gorovei.

Citiţi mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Pamfile
 http://www.crestinortodox.ro/memoria-zilei/tudor-pamfile-119682.html

Lucrări originale sau în colaborare: Cromatica poporului Român; Mitologia poporului român;  Sărbătorile la români - studiu etnografic; Povestea lumii de demult după credinţele poporului român. Pământul după credinţele poporului român. Sfârşitul lumii după credinţele poporului român; Văzduhul după credinţele poporului român; Cerul şi podoabele lui; Diavolul învrăjbitor al lumii – după credinţele poporului român; Agricultura la români; Industria casnică la Români, trecutul şi starea ei de astăzi, contribuţiuni de artă şi tehnică populară, Bucureşti, Tipografia „Cooperativa”, 1910, lucrare pentru care a primit în anul 1909 premiul „Neuschotz” al Academiei Române.


Alţi scriitori:
Mihai Gafiţa, n. 1923 - d. 4 03 1977 






Ion Lazu - Suprema/sublima zi de toamnă...












vineri, 20 octombrie 2017

Scriitorul zilei: Ioan Grigorescu, n. 20 Oct. 1930 / d. 28 III 2011           

Ploieştean dintr-o familie de petrolişti, este văr cu Nichita Stănescu, pe care l-a ghidat în primii ani de liceu. A terminat Facultatea de filologie Maxim Gorki din Moscova, s-a specializat la Varşovia 1956-1958, apoi la Strassburg, 1959, după care a devenit unul dintre cei mai activi publicişti, scriitori şi cineaşti. A publicat 15 volume de proză şi jurnale de călătorie, a scris 20 de scenarii de film şi a devenit celebru ca autor al celui mai longeviv serial de cultură din România: Spectacolul lumii, cu 400 de episoade filmate în nu mai puţin de 50 de ţări din toată lumea. Autor al scenariului, regiei şi operatoriei, a desfăşurat o muncă inimaginabilă şi a pus în mişcare o inestimabilă bogăţie de date culturale despre localităţi, oameni, edificii, opere artistice etc. Nu-mi pot imagina ceva mai aproape de performanţa culturală absolută. Un om suplinind o echipă numeroasă (dacă nu o industrie!) de mari profesionişti în documentar, în cultură şi istorie, etnografie - un enciclopedist care a luat-o serios înaintea Internetului. Un om care a adunat din toată lumea şi din toate cărţile mari ale lumii, cu dorinţa de a duce în lume mesajul românesc şi de a aduce acasă tot ceea ce înseamnă spiritualitatea altor naţiuni de pe glob..


 Alți scriitori: 
Al. Donici, m. 1866
Al. Rosetti, 20 oct. 1895 - 27 febr. 1990
Pompiliu Marcea, 20 oct. 1928 - 27 martie 1985
Valentin Silvestru, n. 1924
Ion Bălu, n. 1933
Marius Robescu, m. 20 oct. 1985


Poezia zilei, Marius Robescu, m. 1985

Cristal

Ceva de fructe roșii, de frunza mărului,
de apă luminată.
O goană rece de aripi,
ochiul salciei asupra
grumazului tău.
Patima fără trecut,
ce pot spune
să-mi pară bine?
Pereche nemișcată îți sunt
și nu-ți cer să te-nduri
și nu vreau să te iubesc acum.
Minunată poate fi,
demenșa liniștea aceasta,
minunat gândul meu
închis în zale de sticlă.
   




Ion Lazu - Trezoreriile Toamnei...

 










joi, 19 octombrie 2017

19 octambrieScriitorul zilei, Ion Iuga, n. 10 ian. 1940 - 19 oct. 1993

                                                                                               
Opera lierarăTăcerineprimite, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968; Almar, Editura Albatros, Bucureşti, 1970; Ţara Fântânilor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971; Irosirea zăpezilor, Cartea Românească, Bucureşti, 1974; Cămaşă patriei, Editura Albatros, Bucureşti, 1975;  Din Marmaţia, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977; Conştiinţa revoluţionară, Editura Politică, Bucureşti, 1979 (colaborare cu Andrei Sida); Binecuvântata civilizaţie, Cartea Românească, Bucureşti, 1980; Casa poemelor, Cartea Românească, Bucureşti, 1980; Ieşire din vis, Editura Eminescu, Bucureşti, 1982; Fântâni pentru bronzul eroilor, Editura Militară, Bucureşti, 1983; Povara umbrei, Cartea Românească, Bucureşti, 1987; Cântece, Cartea Românească, Bucureşti, 1989.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Ion_Iuga


Poezia zilei, Ion Iuga:

Autoportret

Un cântec alb pahare îngheţate mov
răspund cenzurii care mă dezmiardă
firav ghioc pe jilava mea palmă
şi sfântă iarbă în alcov brumatul cântec
în mersul meu cădelniţă şi rugă
cine-n mări alin să-l fiarbă
când salcia ţâşnită prin jocul grav de pântec
e schilav policandru o vai pe-o clapă oarbă
şi doarme-n sine somn al meu
mai vânăt iarăși și mai clar
ca un cuvânt
pedestră rarişte uitată-n mine
pe unde-am fost pe unde sunt
acelaşi Ion Iuga rug prea sfânt
din sfântul Gheorghe coborât albastru
şi sclavele în mine se fac un nou mormânt
în sabie m-aşază de ceaţă rele chipuri
odihnă-n semn pe unde trec proscrişii
tăiş să-mi fie scrumul osu-mi blestemat
pe fir de plumb în jos
pe alba-mi zodie 


Bărbatul din nord

Sunt cel mai frumos bărbat din nord
cu ochii trişti de-atâta spălăcit albastru
- păduri de bălţi -
Sunt cel mai frumos bărbat din nord
cu trupul descojit de arbori
zvelt, unduit de aspre vânturi,
brăzdat de trăsnete şi-asemeni crud,
port brâie de lumină fulgerată
să plac şi cerului şi fetelor deodată.

Sunt cel mai frumos bărbat din nord
latin la vorbă, turbure în sânge;
cânt şi păduri boreale hăuie
sufletul meu printre stâncile ţării.

Sunt cel mai frumos bărbat din nord;
port pe chip ceaţa bunilor mei,
între pleoape hârburile lumii viitoare,
inima în româneşti cuvinte
se mistuie neagră
ca un soare.

Sunt cel mai frumos bărbat din nord
pizmuit asemeni munţilor frumoşi... 


Ion lazu: Odiseea plăcilor memoriale 
25 mai 2006, vineri. La prânz la Ion Murgeanu, ieşim împreună, fac poze la adresele  Ion Iuga şi Ion Frunzetti, ambii pe strada Toamnei. Zice Murgeanu: să-i facă placă memorială Uniunea lor, că a scris despre toţi pictorii şi sculptorii. Zic: Dar nu ne-a dat el nouă minunata traducere a iscusitului hidalgo Don Quijote? Nu ne-a dat el traducerea din Război şi Pace? Nu e deajuns pentru literatura română? Iar Uniunea artiștilor se ocupă de orice, numai de plăci de marmoră nu... Murgeanu spune că l-a vizitat cândva pe Ion Iuga, la etajul II, într-un apartament foarte luxos, de vreo 5 camere. Probabil că soţia nu mai stă aici -, de unde bani să plăteşti o asemenea chirie-întreţinere? Intrăm în imobil, cu tot curajul. Dna Ştefănescu de la et. I, în vârstă şi amabilă, aflând că venim de la USR, ne invită înăuntru, se uită în cartea de imobil, vede că Ion Iuga a murit pe 9 sept. 93, dar nu ne poate preciza data intrării în spaţiu. Murgeanu mirat că reuşesc să intru în astfel de imobile şi să mă fac agreat de oameni necunoscuţi, chiar suspicioşi, bătrâni. Se miră şi de Frunzetti, în ce vilă a stat, numai el a nimerit în ţigănie... Îi plac aceste case de pe Tunari, luxoase, tihnite. 
14 oct.06: Le spun pietrarilor să întoarcă, iar eu merg pe jos la numărul 6, găsesc poarta deschisă, urc la etajul I, vorbesc cu dna Ştefănescu: ea nu se implică, să merg deasupra, la preşedinte. Nu e acasă, soacra îmi vorbeşte prin uşă, are nepoţelul pe oliţă. Cobor, în curtea interioară văd o femeie sărăntoacă, îi spun; da, ea stă la parter, dar n-a avut bani de plată şi au debranşat-o de la gaze, acum şi de la lumină, tocmai a rugat pe cineva să-i aducă un electrician. Din nou la etajul I, soacra mă trimite de data asta la vicele Drăgan, la IV; sun, mi se deschide, acolo ziare pe jos, şantier de renovări, zugrăveală. Explic. Au auzit, dar... Nu s-a primit cererea de la Uniune? Nu s-a discutat în comitetul de bloc? Dar cine e acest Ion Iuga?, face soţia, figură de fetişcană-zgâtie. Dispare, revine şi îmi notifică: nu l-a găsit în Călinescu. Care Călinescu? fac, excedat. Păi un singur Călinescu avem... Zic: Doamnă, tocmai aţi făcut o mare gafă: G.C. a murit în 65, e drept, dar Istoria lui, pe care nu a reuşit să o reediteze sub comunişti, a apărut în primăvara lui 41. Or, poetul Ion Iuga era de seama mea, s-a născut în 40, a murit în 93. Nu ştie. Dar de Virgil Mazilescu ştiţi?, de Gh. Pituţ, de Mircea Ciobanu, de Nicolae Ioana, de Dan Laurenţiu, de toţi aceşti scriitori, născuţi în 40 şi deja plecaţi dintre noi aţi auzit? Nu. Dar de Cristian Popescu – Un tramvai numit Popescu - piesa care se joacă acum, autorul mort la 26 de ani?
O să caute cheia, o să coboare. Nu o mai aştept pe dna profesoară de română, cobor, cu gând să mă adresez alături, la o firmă de calculatoare; intru, explic, aranjez să ne dea curent; durează doar 5 minute... Dar imediat vine după mine unul dintre angajaţi, îmi cere aprobarea blocului – Şi fapt e că nu o am! Nu poate, au să-l ia la rost. Un pretext, vezi-bine, o falsă logică. Ce drept are el să ceară aprobări, ce drept au ăia să-i reproşeze? Dar...
Coboară doamna Drăgan: Am aprobarea blocului? Am delegaţie de la Uniune? Şi ne ducem iar la etajul I, sunăm, dna Ştefănescu precizează că da, am fost la ea, să mă informez. M-am prezentat cu delegaţia, cu Adresa, cu... Dar la preşedinte am fost, astăzi? Era doar soacra... şi se continuă discuţia penibilă, deşi îmi promiseseră că rezolvă cererea mea în şedinţa din 22, luna trecută. Au discutat? M-au anunţat? Tăcere. Cu un sadism demn de o cauză mai bună, soţioara vicelui, căreia îi arătasem toate tabelele, se încăpăţânează să facă anchetă. Că Uniunea ar face mai bine să-i ajute pe scriitorii în viaţă. De unde ştiţi că nu îi ajută, chiar substanţial? Să-l ajute pe Cărtărescu... Adevărată sminteală în capul cucoanei! Păi, zic, are nevoie C. de ajutorul Uniunii? El, care de 20 de ani trăieşte numai din burse în Europa şi America şi s-a tradus în nenumărate limbi străine. Poate că dimpotrivă, ar trebui ca el să înceapă să-i ajute pe colegii săi din Uniune... Etc.



Poezia zilei: Mircea Bârsilă, n. 19 oct. 1952

De vorbă cu arborii

Tot copil am rămas. Încă mai ţin, până la Paşti,
numărătoarea copacilor înfloriţi.
Umblu desculţ, fluier, nechez şi vă pun, adesea,
în ochi, la fel ca pe-o oglindă de buzunar,
întregul lan de floarea - soarelui de lângă cimitir.
Tot copil, dacă nu cumva visez.
Dacă nu cumva sunt beat sau vrăjit
sau pur şi simplu nebun. Stau de vorbă cu arborii
în limba arborilor. Stau de vorbă cu păsările
– atât de frumos colorate – ale verii,
în dialectul acestor păsări. Ouă de prepeliţă
şi floarea de volbură. Câtă recunoştinţă în rândul
gâzelor, în sufletul lipsit de păcate al vrăbiilor
şi al sfintelor sălcii
când le privesc în felul cum se uită copiii,
în recreaţia mare,
la colegele lor din clasele paralele.
Umblu desculţ prin apa din şanţuri. Prin iarbă.
Şi briceagul în formă de peşte. Şi cercul.
Tot copil, chiar dacă sunt lat în spate
cum tăietorii de lemne.
Tot copil, chiar dacă îmi las, uneori, capul
să-mi cadă, la fel ca un măr,
în poalele femeilor tinere.
O lampă al cărei centru se ascunde în soare:
copilăria.
O lampă de demult, cu picior, şi al cărei
soare se preface a nu mă fi cunoscut niciodată.


Capete în rugăciune aplecate

Capetele nostre în rugăciune aplecate,
ştiu, ştiu, cuvântul peşte este începutul apei,
cu un evantai de începuturi îşi face răcoare pământul,
cu mine, cu tine.
Cu ce ai putea tu să mă ajuţi, femeie
tânără? Nu există nici o oglindă în care să apar
aşa cum aş vrea eu,
de nevăzut în întuneric, în vidul nopţii,
întunecata orchestră alcătuită din făpturi demonice.
Capete în rugăciune aplecate –
şi panglicile din coji de tei ale sufletelor noastre,
în timpul vijeliilor ivite din senin: acele scurte
vijelii interioare!
Eram tânăr, un adolescent bărbierindu-se o dată
la câteva săptămâni, când toate felinarele aprinse
şi toate lămpile şi opaiţele din carnea femeilor
au fost înlocuite cu becuri electrice.
Plase de pescuit întinse la uscat pe garduri. Ştiu, ştiu:
ultima pasăre
din fiecare cârd, identică în felul ei cu un sufix,
este biserica noastră, iubito.
La ora asta, undeva departe, cineva este aşteptat,
în zadar, cu două pahare – neatinse – de absint
sau poate doar de vin roşu,
iarba din spărturile asfaltului dintre blocuri,
pe terenul de fotbal din pantoful meu din stângul ninge,
şi tristeţea a toate acestea, fraţi moruni,
şi tristeţea a toate acestea, frate nor. Plase de pescuit
azvârlite în apă – capetele noastre în rugăciune aplecate.


Ţinuturi arhaice


Aceste ţinuturi cu femei venite, odată cu berzele
şi cucii, din lumea cealaltă
şi plopi excelând prin scoarţa lor de aluminiu.
Nişte ferestre ale morţilor noştri: întunecatele scorburi.
Nişte icoane aprinse: înverzitele lunci.
Se tăvăleşte luna, pe arături,
în urma plugurilor, la fel ca un lup pe zăpadă,
şi, în fiecare primăvară, sunt ameninţaţi pomii
să dea roade
cu nişte instrumente arhaice – păstrate prin beciuri –
şi care imită înfiorătoarele mugete ale taurilor.
Aceste ţinuturi al căror refren este alcătuit din ţipetele
– de pasăre cu dinţi – ale secetei şi din repetatele vise
în care îl visăm pe Iisus:
e-atât de încruntat, atât de încruntat sărmanul,
de parcă nu ar fi avut mormânt! Aceste ţinuturi
şi râsul demonic al potcovarilor printre scânteile
din potcovării,
şi vântul de toamnă cu un bandaj negru
peste ochiul drept,
şi albul preistoric al cailor albi, în amurg.
Nenumărate găuri – de şopârle, de şerpi
şi de şoareci – îndreptate la fel ca nişte ţevi de puşti
către mine,
acoperişuri cu ţiglele fierte în sânge de cerb
şi părul lung, până la genunchi, al caselor părăsite.
Se minunează, ca-n paradis, puii de mierlă
când înfloresc, dintr-odată, la începutul lui iunie, salcâmii.

(preluare din revista România literară, 2014.)



Alţi scriitori:
D. Almaş, n. 1908
Aurelian Chivu, n. 1941



Ion Lazu: La Sala J.L. Calderon, prezentare Vasile Solga proză scurtă, Dan Tipuriță (poezie); expoziție de pictură Liviu Stelian


Dir. Elena Scurtu, Maria Niculescu, Eli Iosif, președinta cenaclului Cetatea lui Bucur

Nicolae Dan Fruntelată

Ion Andreiță

Lidia Lazu
Fotografia postată de Primaria Sectorului 2 - Centrul "Calderon".




Dan Tipuriță, Vasile Solga


Lidia Lazu, Vali Iancu, Maria Niculescu, Elis Iosif

Lidia lazu, Vasile Solga, Ion AndreițăAdăugați o legendă

Ion Lazu,  prof. Vali Iancu

Ion Lazu. Lia Maria Andreiță, Liviu Stelian, Lidia Lazu, Lulu Iordan-Constantinescu



Ion Lazu, Ion Andreiță, N. D. Fruntelată



Ion Landreiță, Dan Tipuriță, Ion Lazu, N. D. Fruntelată




miercuri, 18 octombrie 2017

18 octambrie, Mihail Sebastian, n. 18 oct. 1907 - m. 29 mai 1945
Imagini pentru mihail sebastian imagini
Brăilean prin naştere (în romanul Oraşul cu salcâmi şi-a evocat copilăria şi adolescenţa în portul dunărean), dar de fapt evreu (numele la naştere Josef M. Hecter), Mihail Sebastian a reprezentat în literatura română poate cazul cel mai discutat privind evreitatea, inclusiv  străduinţa obstinată a intrusului de a fi asimilat. (După Decembrie 89  evreitatea a ocupat din nou prim-planul atenţiei vieţii literare şi nu numai la apariţia Jurnalului fericii, un memorial al convertirii la creştinismul ortodox a  evreului Nicu Steinhardt.  Ar fi interesantă o discuţie  aplicată asupra punctelor comune din cele două destine dar şi a diferenţelor de opţiuni dintre cei doi scriitori; sunt multe puncte de asemănare dar şi câteva deosebiri esenţiale; a se vedea unde s-a oprit/crispat Sebastian în impulsul lui de asimilare.)
 A absolvit liceul din localitate în 1926 şi încă de la Bacalaureat a fost remarcat de şeful comisiei, nimeni altul decât însuşi Nae Ionescu. Faptul ca atare vorbeşte despre calităţile intelectuale şi literare ale liceanului, dar practic acesta este momentul care îi va marca  în mod exemplar destinul. Prin această citare în faţa frontului toate frustrările, complexele şi şicanările din mediul iceal au fost instantaneu proiectate la polul pozitiv, s-au transformat în recunoştinţă faţă de şeful decisional. Ataşamentul  emoţional, admiraţia maestrului, nevoia de a se integra fără urme şi de a anula/şterge în faţa lumii diferenţa faţă de români a evreului au făcut din M. S. un adevărat caz la noi. Să nu scăpăm din vedere contextul anilor 30, cu radicalizarea ideologică şi ascensiunea mişcării legionare care măcar programatic ţintea nici mai mult nici mai puţin o revoluţie spirituală, considerată unica soluţie de ieşire din marasmul capitalismului de tip balcanic. (dincolo, la Steinhardt, după trecerea a 2 decenii furtunoase, lucrurile se radicalizaseră la extrem: în 1958 evreul a fost arestat, anchetat şi închis pe motive ideologice şi a împărţit soarta de puşcăriaş politic laolaltă cu intelectuali şi preoţi români),  .
A urmat dreptul, cu licenţa în 1929 şi apoi pregătirea unui doctorat la Paris, 1930-1931. Revenit în ţară, a practicat cu succes avocatura ( pentru istoria literaturii este de reţinut pledoaria în apărarea lui Geo Bogza, acuzat de pornografie). Dar déjà brăileanul se afla implicat fără rest în publicistica literară şi nu numai. Cirac asiduu al lui Nae Ionescu, a fost redactor la Cuvântul, 1927-1934, apoi redactor la România literară a lui Rebreanu, ulterior şi la Revista Fundaţiilor regale, iar colaborator la Universul, la multe alte reviste, printre care Contimporanul lui Vinea; deţinător frenetic al unor rubrici de cronică literară, muzicală, teatrală, de arte plastice etc. Prezenţă eclatantă în presa culturală, debutul său în proză, , nu la fel de grăbit şi nici la fel de impresionant, în 1932, cu Fragmente dintr-un carnet găsit, a fost urmat în 1933 de  Femei, o suită de patru nuvele  având ca subiect iubiri trecătoare, achiziţii ale unor excursii la munte sau la mare , proze mai bine structurate şi care anunţă una dintre temele recurente ale literaturii lui Sebastian: dragostea de vacanţă.  Un intermezzo ar fi Oraşul cu salcâmi, 1935, în fapt o scriere mai timpurie, repusă pe picioare.. Nu altfel stau lucrurile cu Accidentul, roman rescris din memorie, după un deceniu, al unui text ce se pierduse. Nu greşim prea mult considerându-le teme bulevardiere, pe cât se poate strunite stilistic, iar în realitate proze ce au prea puţin  în comun cu tipul de literatură pe care o priza Sebastian , pledând pentru ea cu ardoare: proza de tip Marcel Proust, James Joyse, Thomas Mann şi alţii de aceeaşi factură  Dar abia cu  De 2000 de ani evreul românizat pe cât este posibil ajunge în prim-planul atenţiei generale. Autorul atacă frontal tema  evreului care vrea să se adapteze, să fie asimilat, dar care se trezeşte în faţa celuilalt imperativ al rasei: nevoia de diferenţă.  Sunt folosite amintirile din perioada universitară a lui Sebastian, cu  destule episoare de antisemitism, frecvente în epocă. Sunt de văzut limitele identificării lui Sebastian cu românitatea, el dovedindu-se în publicistica sa adeptul soluţiilor extremiste, partizan al unor măsuri drastice, pe linia unei revoluţii spirituale; ar fi prea greu de înţeles astfel de opţiuni paradoxale dacă nu am fi atenţi la epocă, la scindarea lumii europene. Mai trebuie adăugat doar că simpatiile lui Sebastian în epocă se îndreptau către Musolini şi Salazar, iar nicidecum către Hitler, care îi viza direct pe evrei. Nu trebuie să mai adăugăm că şi Mircea Eliade a avut o priză empatică la acelaşi Salazar, în eposodul său portughez.
 Cartea apare în 1934, cu o prefaţă de Nae Ionescu, ceea ce a pus gaz peste foc.  Autorul se vede atacat furibund din ambele direcţii: evreii nemulţumiţi că  i-a băgat în gura lumii, într-un moment când s-ar fi potrivit neangajarea,  naţionaliştii români ofensaţi că li se reproşează excesele. Pentru evrei, ideea lui Sebastian de a se da pe mâna lui Nae Ionescu  era de neimaginat,  era echivalentul lui a te preda călăului, N.I. fiind identificat cu ideologul legionarismului în arealul carpato-dunărean.  Fidelitatea lui Sebastian  este greu de înţeles, inclusiv faptul că a continuat să fie coleg de redacţie la Cuvântul cu Corneliu Zelea Codreanu. Aceste ciudăţenii ale evreului Sebastian vor fi explicate de autor în Cum am devenit huligan, 1935.  Un text ce se îndepărtează de proza ca atare, autorul afirmând că în Prefaţa sa, Nae Ionescu  este “dincolo de carte şi totodată dincolo de literatură” ; ar fi vorba despre “o flagrantă confuzie de planuri”, iar confuzia a devenit acum la noi o adevărată metodă, arată autorul.
Cartea a rămas fără replică din partea lui Nae Ionescu, ocupat cu mai grave manevre politice etc. Dar ruptura dintre cei doi se produsese. !935 este anul când M. S. îşi începe Jurnalul, pe care îl va ţine până la finalul abrupt din primăvara 1945.  De fapt, în 1936 a dat piesa de teatru Jocul de-a vacanţa, cu mare success de casă şi de critică. Următoarea piesă va fi Steaua fără nume, în 1944, prezentată sub pseudonim, căci autorul pierduse din 1940 dreptul de semnătură. A fost considerată o piesă în viziune caragialiană, dar s-au  văzut posibile apropieri între Marin Miroiu şi Ladima al lui Camil Petrescu.
În Jurnalul său, considerat de exegeţi, în frunte cu Nicolae Manolescu, drept opera de căpătâi a lui Sebastian, autorul ţine o cronică la sânge a evenimentelor din intervalul respectiv, consemnând mişcările de pe scena politică, socială, literară şi intimă, cele de pe frontal din est, apoi şi dinspre vest, până la capitularea necondiţionată a Wermahtului.  Sunt prezentate în amănunţime schimbările de comportament, de umoare ale principalilor actanţi ai vieţii literare-culturale a României în timpul acestor 10 ani de dramatice frământări. Multe sunt de aflat despre tribulaţiile unor prieteni de-ai lui Sebastian, descrişi ca într-o vitrină: Nae Ionescu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Ion Barbu, Mircea Eliade, Cioran, Comarnescu, atâţia alţii.
Textul a fost scris cu intenţia de a fi publicat după moartea autorului. Încredinţat fratelui mai mic al lui Sebastian, a apărut abia după Decembrie şi a avut un succes fără egal şi pe bună dreptate. N. Manolescu, apreciind la superlative Jurnalul lui M. S., insistă ca acesta să fie citit mai întâi ca o opera literară de mari virtuţi stilistice. (Dintr-odată autorul Istoriei critice sare în cealaltă barcă, dând să se înţeleagă că un text diaristic se poate ridica mult deasupra operelor de ficţiune ale unui autor.) Nimeni nu are vreun motiv să conteste virtuţile literare ale Jurnalului brăileanului, însă pe de altă parte trebuie admis că majoritatea cititorilor din România au parcurs pe nerăsuflate acest memorial anume pentru a afla mii şi mii de amănunte cu privire la perioada 35-45 şi desigur la actanţii ei; lipsa  acută de informaţii în această privinţă, prelungită în toată perioada comunistă, a acutizat nevoia unor dezvăluiri. O face din plin Jurnalul lui Sebastian, devenit prin aceasta o operă de referinţă asupra epocii. (Nu ştiu să fi atras atenţia cineva asupra faptului că implicându-se în scrierea Jurnalului său, Sebastian, care până în 35 dăduse măcar câte o carte de proză pe an, nu a mai scris/publicat romane, ci doar cele trei piese cunoscute. Ce-i drept, nici prozele de care vorbim nu se îndepărtaseră prea mult de experienţa personală a autorului, însă odată angajat în scrierea Jurnalului se poate deduce că brăileanul nu a mai simţit nevoia deghizărilor ficţionale.)
Imediat după instaurarea comuniştilor la noi, intelectualii evrei au fost rechemaţi în arenă, au obţinut posturi şi ranguri după dorinţă. Sebastian însuşi a obţinut un post de consilier ministerial, a început să ţină conferinţe publice, a obţinut o catedră universitară.  Totul s-a încheiat fulgerător, pe cât de absurd. Pornind de acasă spre Drept, la traversarea bulevardului Coşbuc (Regina Maria), scriitorul a fost călcat de un camion. Moarte instantanee, la doar 38 de ani! Şi o pierdere drastică pentru literele române.  S-au făcut speculaţii despre o suprimare comandată, nu s-a putut dovedi nimic;  suspiciunile se prelungesc până în actualitate.
O întâmplare nu lipsită de tâlc a făcut să citesc Jurnalul lui Sebastian chiar în apartamentul unde locuia, în anii 44-45, împreună cu mama sa, scriitorul Mihail Sebastian, după ce schimbase nenumărate adrese, greu de depistat. Adresa cu pricina: str. Antim  Ivireanu nr. 45 a fost decriptată din Jurnal. Există însă şi o fotografie a lui Sebastian cu mama lui care a putut fi identificată cu apartamentul unde se afla în anii 90 -2000 editura Vinea a lui Nicolae Tzone.  La un moment dat am avut surpriza să apară echipa de filmare a dnei Lucia Hossu-Longin, care încerca să reconstituie contextul morţii lui Sebastian. Să mai spun că editura Vinea  îşi făcuse un titlu de onoare din a reedita operele avangardei interbelice, deci scrierile tuturor prietenilor lui Mihail Sebastian?
În cadrul proiectului Plăci memoriale pentru marii scriitori,pe care l-am iniţiat în anii 2007-2009,  în modul cel mai firesc, i-am fixat o placă memorială la adresa din Antim 45. Le-am pus plăci memoriale lui Ion Vinea, Ilarie Voronca, Petru Comarnescu, Brunea-Fox, Saşa Pană. Ury Benador şi la mulţi-mulţi alţii.  Iar lui Anton Holban, Ion Călugăru şi altora nu le-am putut pune placa memorială cuvenită pentru simplul motiv că străzi întregi şi cartiere au fost demolate în vremea ceauşistă.


Alţi scriitori:
George Ranetti, n. 1875
Maria Arsene, n. 1907
C. Stănescu, n. 1938
Elisabeta Novac, n. 1943
Th. Mazilu, m. 1980  





Ion Lazu - O preumblare de toamnă, L...