Scriitorul zilei: Ion Negoiţescu, n. 10 august 1921 - d. 6 februarie 1993.

Fiul unui ofiţer de carieră şi al fiicei unui preot memorandist, Nego, cunoscut unanim astfel în cercul de prieteni literaţi, şi-a terminat liceul la Aiud, 1940, a urmat Literele şi Filosofia la Universitatea din Cluj (1941-1946), continuând ca bibliotecar apoi ca redactor sau liber profesionist. În 1941, la Sibiu, unde se mutase Universitatea clujeană după Diktatul de la Viena, a iniţiat Cercul literar, dimpreună cu alţi studenţi de-ai lui Lucian Blaga: Radu Stanca, Cornel Regman, I.D. Sârbu, Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Balotă, Eugen Todoran, alţi câţiva şi în 1943 a scris în numele cerchiştilor o Scrisoare deschisă de solidarizare cu Eugen Lovinescu, într-un moment de restrângere drastică a drepturilor democratice.

Debutase cu poezii, iar în volum cu Povestea tristă a lui Ramon Ocg, 1941. Închis în perioada 1961-1964 pentru pretexte politice, iar de fapt pentru homosexualitate, între 1965 şi 1971 a fost redactor la Luceafărul, apoi la Viaţa românească. În 1977 s-a solidarizat cu Paul Goma, constrâns apoi să retracteze în presă. În 1983 decide să rămână în străinătate, stabilindu-se în Germania. În 1968 publicase în Familia sumarul unei proiectate Istorii a literaturii, din care i-a apărut în 1991 doar  un prim volum, fragmentar şi acela, cu pasaje meşteşugite dar în general neridicându-se la nivelul promisiunilor/aşteptărilor.

Volume de critică literară: Scriitori moderni, 1966; Poezia lui Eminescu, 1967 (cu privire specială asupra operei lirice postume, considerată ca mai profundă şi reprezentându-l pe Poet); Analize şi sinteze, 1968,  Însemnări critice,  1970,  Lampa lui Aladin, 1971; Engrame, 1975; Alte însemnări critice, 1980, iar postum: Scriitori români contemporani, 1994. Volume de poezii: Sabasios, 1968; Moartea unui contabil, 1972, Viaţa particulară, 1977. Tot postum, un roman epistolar cu Radu Stanca, Dialoguri după tăcere (cu Sami Damian) şi primele două capitole dintr-o proiectată Autobiografie, sub titlul Straja dragonilor, 1994. Jurnalul acestui scriitor ce şi-a asumat public homosexualitatea va apărea abia după 30 de ani de la dispariţia autorului. Nenumărate referinţe sunt de găsit în Caietul albastru, vol. I şi II, de Nicolae Balotă, ed. Ideea Europeană, 2007, al căror lector am fost.

***

Din Ion Lazu -  Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale:

17 aprilie 2007, marţi. Plec mai spre prânz, după ce şi mâncasem bine, ca să nu mă grăbesc la întoarcere. De la metrou Unirii, pe jos pe chei până în capătul Căii Victoriei. O intrare chiar pe colţ la imobilul de la nr 2, unde mi s-a spus că ar fi locuit nu se ştie când Ion Negoiţescu; asta să fie singura? Dau ocol blocului dar nu se mai află nicio altă intrare pentru locatari, doar frizerie, cofetărie, butic etc.; revin la marea intrare din colţ, încărcată cu firme de avocatură, căci doar ne aflăm în proximitatea Tribunalului, nu? Dar şi o editură Iriscon, care anunţă o expoziţie de pictură A.M. Agrippa, deci o retrospectivă. Când să intru, apare un domn la 35 ani, cu căţel şoricar, mă iau după el, îl întreb de Nego, nu ştie, este aici de 5-6 ani, dar ar putea şti soacra lui, care locuieşte aici de cca 35 ani. Îi cer telefonul, pentru deseară. El: să încerc la administraţie, pe scara din stânga. Urc cu liftul până la 5 şi încă două etaje pe scări. La administraţie nu răspunde nimeni. La o uşă de alături, răspunde o voce de bătrână care îmi vorbeşte prin uşa încuiată, apoi chiar o crapă, dar fără să renunţe la lănţug, fapt este că nu i-am zărit chipul. Ea nu a auzit de Ion Negoiţescu. Să întreb la administraţie. Păi nu e nimeni! Şi ea ce, e administrator doi?! Ştie de un Manea, la scara cealaltă, a luat premiul Pulitzer. Norman Manea? Da, a locuit pe cealaltă scară. Şi tot pe-acolo un alt scriitor Manta, de care nu-mi poate spune nimic în plus. Ion Manta? Nu, altfel! A avut şi o carte de-a lui cu autograf dar a aruncat-o. Şi noi, care vrem să le punem plăci memoriale! Puneţi-le! Nu se opune nimeni. Credeţi că nu se opune? Aşa e în viaţă, decretează vocea nevăzută, unii construiesc, alţii dărâmă... Bine, doamnă, scuzaţi deranjul... Să merg la cealaltă scară. Coborând scările, îmi cad ochii pe numele soacrei domnului cu şoricar, sun, apare o doamnă înaltă, slabă, gura pungită. N-a auzit de Ion Negoiţescu, după cum i-l prezint. Ce-i drept, nu-şi prea cunoaşte colocatarii. Dar aici au locuit destui artişti, un timp chiar Leopoldina Bălănuţă, apoi tot în trecere Maria Tănase, apoi actriţa Didona Popescu, iar pe cealaltă scară a locuit un membru al Uniunii scriitorilor, Tudor Manta, nu are o părere bună despre el, a scris ceva cu un măgar, soţia lui mai trăieşte, are o fundaţie, e în relaţii cu un pictor în vârstă, Ion Murariu. E un bloc vraişte, se descarcă doamna, numerotat anapoda, începe de la scara B, de jos în sus şi continuă la scara A de sus în jos. Ca nelumea! La parter e o editură Iricson, cu ce s-o fi ocupând? Nu ştie. Între timp s-a întors ginerele cu căţelul. Aha, zice, ca să nu mai daţi telefon deseară... Prin spatele soacrei se iţeşte un copilandru de 6-7 ani, slăbuţ rău şi semănând cu bunică-sa, mă salută, dezgheţat. Să creşti mare. Şi mă scuz de deranj.

Cobor în holul mare, mă uit la cutiile poştale de la cealaltă scară, nu dau de niciunul dintre numele pomenite de dna Mateescu, atunci văd târându-se prin hol spre scara A un bătrân, dau glas, mă aşteaptă, îi spun. Da! zice, aici a trăit I. Negoiţescu, la etajul III, am fost buni prieteni. De aici a plecat în Germania, iar după revoluţie s-a întors pe-aici, ne-am revăzut. Apoi ar fi plecat la Cluj, nu ştie cu ce treburi, iar în urmă ar fi auzit la TV cum că a murit. I-a părut rău, era un domn foarte cumsecade, avea o lădiţă cu nisip pentru stins ţigările. Şi îl trata cu whisky. Iar pe fiul lui a încercat să-l înveţe să bată la maşina de scris. Mai veneau pe la el gagici sau persoane care voiau să intre în Uniunea scriitorilor. Când a locuit aici? Câţi ani? Începe să socotească: el a fost ofiţer, a venit aici în 53, ca sublocotenent, după 3 ani l-au făcut locotenent, apoi locotenent major. Cam pe-atunci se afla I.N. în blocul ăsta (deci prin 59-60, ar fi de înţeles); dar pe-atunci acest bloc era domnos, era ordine, aveau portar la intrare. Acum e haos, firme care închiriază, care cumpără şi revând, sunt locatari noi, iar cei vechi sunt acum bătrâni şi fără bani, Au datorii şi de sute de milioane la întreţinere. Nu vând? Nu! Unde să plece? N-au unde se duce... Îmi dă numele şi telefonul: Petrişor Alexandru, o să-l întrebe şi pe fiul lui, acum plecat la Tulcea, ba la Tecuci. Nevasta i-a murit acum 14 ani, el are bani, pensia de ofiţer, nu se compară, dar ceilalţi din ce să trăiască? Ies, mai văd odată afişul Agrippa, 1940-2000. Inima! Locuiam în acelaşi cartier, ne-am vizitat, mi-a adus cadou un tablou frumos. Asta după ce Lidia dăduse un recital în sala unde el avea o expoziţie, la Cuhnea din Palatul Mogoşoaia, cam prin 1996-97, aşa ceva. Tocmai ies nişte cocoane, poate chiar de la retrospectivă, dar eu n-am timp de expoziţie, voi veni altă dată; nişte inşi de la editură cară pachete cu cărţi. Intrarea e doldora de firme, ca să nu spun că fiind pe colţ, posibilităţile sunt drastic reduse. Fac poză. Poate punem placa deasupra intrării, o soluţie in extremis.

Poezia zilei, Adrian Maniu:

 Alt cantec

Sufletu meu, nufăr pe ape, 

Gându de-acum, val moleşit, 
Viaţa-n zadar vrea să mă-ngroape.
Totu-i sfârşit.

Dragostea mea, apă inceată şi verde
Intre nămoalele moi, 
sufletul meu, albele foi îşi pierde, 
albele foi ...

Cad inserari, triste, -n târziu lâncezite;
palide zări. Soare rănit
trimite nopţii pe nesimţite
somn vestejit.

Stelele, vechi luminite de ceară, 
dorul trecut din pierdut innoiesc, 
moarte destine din tine-au să ceară
jocul firesc.

Sufletu-nfrânt – intră ca nufăru-n ape, 
Tot mai adânc, in el adâncit ;
Totu-i departe, totu-i aproape ... tot
In sfârşit. 

(preluare de pe Internet)

Alţi scriitori:

Adrian Maniu, n. 6 februarie 1891

Geo Bogza, n. 1908

Gabriel Ţepelea, n. 1916

Vasile Uscătescu, m. 1961



Ion Lazu - Iarnă bogată, VIII...