joi, 6 februarie 2014

Scriitorul zilei: Ion Negoiţescu, n. 10 august 1921 - d. 6 februarie 1993.

Fiul unui ofiţer de carieră şi al fiicei unui preot memorandist, Nego, cunoscut unanim astfel în cercul de prieteni literaţi, şi-a terminat liceul la Aiud, 1940, a urmat Literele şi Filosofia la Universitatea din Cluj (1941-1946), continuând ca bibliotecar apoi ca redactor sau liber profesionist. În 1941, la Sibiu, unde se mutase Universitatea clujeană după Diktatul de la Viena, a iniţiat Cercul literar, dimpreună cu alţi studenţi de-ai lui Lucian Blaga: Radu Stanca, Cornel Regman, I.D. Sârbu, Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Balotă, Eugen Todoran, alţi câţiva şi în 1943 a scris în numele cerchiştilor o Scrisoare deschisă de solidarizare cu Eugen Lovinescu, într-un moment de restrângere drastică a drepturilor democratice.
Debutase cu poezii, iar în volum cu Povestea tristă a lui Ramon Ocg, 1941. Închis în perioada 1961-1964 pentru pretexte politice, iar de fapt pentru homosexualitate, între 1965 şi 1971 a fost redactor la Luceafărul, apoi la Viaţa românească. În 1977 s-a solidarizat cu Paul Goma, constrâns apoi să retracteze în presă. În 1983 decide să rămână în străinătate, stabilindu-se în Germania. În 1968 publicase în Familia sumarul unei proiectate Istorii a literaturii, din care i-a apărut în 1991 doar  un prim volum, fragmentar şi acela, cu pasaje meşteşugite dar în general neridicându-se la nivelul promisiunilor/aşteptărilor.
Volume de critică literară: Scriitori moderni, 1966; Poezia lui Eminescu, 1967 (cu privire specială asupra operei lirice postume, considerată ca mai profundă şi reprezentându-l pe Poet); Analize şi sinteze, 1968,  Însemnări critice,  1970,  Lampa lui Aladin, 1971; Engrame, 1975; Alte însemnări critice, 1980, iar postum: Scriitori români contemporani, 1994. Volume de poezii: Sabasios, 1968; Moartea unui contabil, 1972, Viaţa particulară, 1977. Tot postum, un roman epistolar cu Radu Stanca, Dialoguri după tăcere (cu Sami Damian) şi primele două capitole dintr-o proiectată Autobiografie, sub titlul Straja dragonilor, 1994. Jurnalul acestui scriitor ce şi-a asumat public homosexualitatea va apărea abia după 30 de ani de la dispariţia autorului. Nenumărate referinţe sunt de găsit în Caietul albastru, vol. I şi II, de Nicolae Balotă, ed. Ideea Europeană, 2007, al căror lector am fost.

***

Din Ion Lazu -  Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale:

17 aprilie 2007, marţi. Plec mai spre prânz, după ce şi mâncasem bine, ca să nu mă grăbesc la întoarcere. De la metrou Unirii, pe jos pe chei până în capătul Căii Victoriei. O intrare chiar pe colţ la imobilul de la nr 2, unde mi s-a spus că ar fi locuit nu se ştie când Ion Negoiţescu; asta să fie singura? Dau ocol blocului dar nu se mai află nicio altă intrare pentru locatari, doar frizerie, cofetărie, butic etc.; revin la marea intrare din colţ, încărcată cu firme de avocatură, căci doar ne aflăm în proximitatea Tribunalului, nu? Dar şi o editură Iriscon, care anunţă o expoziţie de pictură A.M. Agrippa, deci o retrospectivă. Când să intru, apare un domn la 35 ani, cu căţel şoricar, mă iau după el, îl întreb de Nego, nu ştie, este aici de 5-6 ani, dar ar putea şti soacra lui, care locuieşte aici de cca 35 ani. Îi cer telefonul, pentru deseară. El: să încerc la administraţie, pe scara din stânga. Urc cu liftul până la 5 şi încă două etaje pe scări. La administraţie nu răspunde nimeni. La o uşă de alături, răspunde o voce de bătrână care îmi vorbeşte prin uşa încuiată, apoi chiar o crapă, dar fără să renunţe la lănţug, fapt este că nu i-am zărit chipul. Ea nu a auzit de Ion Negoiţescu. Să întreb la administraţie. Păi nu e nimeni! Şi ea ce, e administrator doi?! Ştie de un Manea, la scara cealaltă, a luat premiul Pulitzer. Norman Manea? Da, a locuit pe cealaltă scară. Şi tot pe-acolo un alt scriitor Manta, de care nu-mi poate spune nimic în plus. Ion Manta? Nu, altfel! A avut şi o carte de-a lui cu autograf dar a aruncat-o. Şi noi, care vrem să le punem plăci memoriale! Puneţi-le! Nu se opune nimeni. Credeţi că nu se opune? Aşa e în viaţă, decretează vocea nevăzută, unii construiesc, alţii dărâmă... Bine, doamnă, scuzaţi deranjul... Să merg la cealaltă scară. Coborând scările, îmi cad ochii pe numele soacrei domnului cu şoricar, sun, apare o doamnă înaltă, slabă, gura pungită. N-a auzit de Ion Negoiţescu, după cum i-l prezint. Ce-i drept, nu-şi prea cunoaşte colocatarii. Dar aici au locuit destui artişti, un timp chiar Leopoldina Bălănuţă, apoi tot în trecere Maria Tănase, apoi actriţa Didona Popescu, iar pe cealaltă scară a locuit un membru al Uniunii scriitorilor, Tudor Manta, nu are o părere bună despre el, a scris ceva cu un măgar, soţia lui mai trăieşte, are o fundaţie, e în relaţii cu un pictor în vârstă, Ion Murariu. E un bloc vraişte, se descarcă doamna, numerotat anapoda, începe de la scara B, de jos în sus şi continuă la scara A de sus în jos. Ca nelumea! La parter e o editură Iricson, cu ce s-o fi ocupând? Nu ştie. Între timp s-a întors ginerele cu căţelul. Aha, zice, ca să nu mai daţi telefon deseară... Prin spatele soacrei se iţeşte un copilandru de 6-7 ani, slăbuţ rău şi semănând cu bunică-sa, mă salută, dezgheţat. Să creşti mare. Şi mă scuz de deranj.
Cobor în holul mare, mă uit la cutiile poştale de la cealaltă scară, nu dau de niciunul dintre numele pomenite de dna Mateescu, atunci văd târându-se prin hol spre scara A un bătrân, dau glas, mă aşteaptă, îi spun. Da! zice, aici a trăit I. Negoiţescu, la etajul III, am fost buni prieteni. De aici a plecat în Germania, iar după revoluţie s-a întors pe-aici, ne-am revăzut. Apoi ar fi plecat la Cluj, nu ştie cu ce treburi, iar în urmă ar fi auzit la TV cum că a murit. I-a părut rău, era un domn foarte cumsecade, avea o lădiţă cu nisip pentru stins ţigările. Şi îl trata cu whisky. Iar pe fiul lui a încercat să-l înveţe să bată la maşina de scris. Mai veneau pe la el gagici sau persoane care voiau să intre în Uniunea scriitorilor. Când a locuit aici? Câţi ani? Începe să socotească: el a fost ofiţer, a venit aici în 53, ca sublocotenent, după 3 ani l-au făcut locotenent, apoi locotenent major. Cam pe-atunci se afla I.N. în blocul ăsta (deci prin 59-60, ar fi de înţeles); dar pe-atunci acest bloc era domnos, era ordine, aveau portar la intrare. Acum e haos, firme care închiriază, care cumpără şi revând, sunt locatari noi, iar cei vechi sunt acum bătrâni şi fără bani, Au datorii şi de sute de milioane la întreţinere. Nu vând? Nu! Unde să plece? N-au unde se duce... Îmi dă numele şi telefonul: Petrişor Alexandru, o să-l întrebe şi pe fiul lui, acum plecat la Tulcea, ba la Tecuci. Nevasta i-a murit acum 14 ani, el are bani, pensia de ofiţer, nu se compară, dar ceilalţi din ce să trăiască? Ies, mai văd odată afişul Agrippa, 1940-2000. Inima! Locuiam în acelaşi cartier, ne-am vizitat, mi-a adus cadou un tablou frumos. Asta după ce Lidia dăduse un recital în sala unde el avea o expoziţie, la Cuhnea din Palatul Mogoşoaia, cam prin 1996-97, aşa ceva. Tocmai ies nişte cocoane, poate chiar de la retrospectivă, dar eu n-am timp de expoziţie, voi veni altă dată; nişte inşi de la editură cară pachete cu cărţi. Intrarea e doldora de firme, ca să nu spun că fiind pe colţ, posibilităţile sunt drastic reduse. Fac poză. Poate punem placa deasupra intrării, o soluţie in extremis.

Poezia zilei, Adrian Maniu:

Adrian Maniu - Alt cantec


Sufletu meu, nufăr pe ape, 
Gându de-acum, val moleşit, 
Viaţa-n zadar vrea să mă-ngroape.
Totu-i sfârşit.

Dragostea mea, apă inceată şi verde
Intre nămoalele moi, 
sufletul meu, albele foi îşi pierde, 
albele foi ...

Cad inserari, triste, -n târziu lâncezite;
palide zări. Soare rănit
trimite nopţii pe nesimţite
somn vestejit.

Stelele, vechi luminite de ceară, 
dorul trecut din pierdut innoiesc, 
moarte destine din tine-au să ceară
jocul firesc.

Sufletu-nfrânt – intră ca nufăru-n ape, 
Tot mai adânc, in el adâncit ;
Totu-i departe, totu-i aproape ... tot
In sfârşit.
 
(preluare de pe Internet)


Alţi scriitori:
Adrian Maniu, n. 1891
Geo Bogza, n. 1908
Gabriel Ţepelea, n. 1916
Vasile Uscătescu, m. 1961

Mondializarea scriitorului Ion Lazu:
De la Bucureşti la Differdange şi din Los Angeles în toată lumea...
Articolele dnei Prof. univ, dr. Ileana Costea  de la CSUN, apărute în multe reviste culturale româneşti de pe mapamond:

Românul Australian, Sidney:
http://roaussie.aradomain.com/pdfs/roaussie22_212.pdf

Gândacul de Colorado:


Observatorul:
http://observatorul.com/default.asp?action=articleviewdetail&ID=13075

Clipa:

Mellidonium, Roman:

Agero Stuttgart

Acum TV:


DRAGILOR , nu vă rămâne decât să citiţi aceste articole şi să le comentaţi încurajator pe siturile respective, aşa încât redactorii să prindă curaj în generoasa lor lucrare de propagare a literaturii române printre cititorii ei din toată lumea. Mulţumesc. Lazu


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1997
16 ian. 97. Azi plec mai devreme de la slujbă pentru parastas de şapte ani Unchiul M. Pe stradelă, îi depăşesc pe colegii Cornel A. şi Pop-N., într-o incursiune bahică la Slavă partidului, cum i se spune şi acum restaurantului de cartier. Copacii încărcaţi miraculos de promoroacă, zisă prin alte părţi şi chiciură.
Îi găsesc deja adunaţi pe oaspeţii mătuşii, pentru că ei nu mai au decît serviciul parastaselor: gral Corneliu Georgescu, fostul deţinut politic  C. Lăţea, Mircea Ionescu, preotul Nic. Baltag, fam. Viorel şi Maricica Oprea. După slujba celor doi preoţi, îi sugerez lui C.G. să ţină un spici. Ne lansăm la atac împotriva pre-multelor bucate, asta e risipă, strecoară preotul. Un incident, NB are un leşin din motive de indigestie, îl car cu greu, singur, pe canapea. Vomează în cîteva reprize şi treptat îşi revine. Am fost vigilent, căci l-am observat cum se sprijinise cu capul de M.I., ochii ficşi, fără respiraţie; încă 2-3 minute şi ar fi fost un mort în plus. Dar l-am săltat, a început să horcăie. Chemăm salvarea, medic Sfîrîiac, tînăr, blondiu, sportiv, aproape chel, f. amabil, bem cîte o cafea şi ne punem de poveşti. 
Georgescu: pentru el au devenit obsesii nişte momente din război: în luptă corp la corp, cu un pistol mitralieră, ruşii din faţa mea cu automate şi… n-am tras nici eu nici ei, ci am trecut unii pe lîngă alţii, chiar izbindu-ne. Ce ziceţi de aşa ceva? N-am tras... Or, eu, crescut în spiritul armatei, al datoriei, dacă primesc ordin îl execut, dacă mi se dă ordin să trag în mama, în tata, trag în ei: execut ordinul (povestind i se piţigăiază vocea, o dă pe plîns, moment de slăbiciune bătrînească întâlnit şi la tata). Eu: Nu e-n regulă. E ceva absurd! Dacă mie mi s-ar da un astfel de ordin, să trag în părinţii mei, eu aş întoarce puşca - spre cel care a dat ordinul, sau spre mine şi m-aş sinucide. A trage în părinţi e a trage în principiul vieţii, care e mai presus de mine. 
C. Lăţea: Iată o altă rezolvare. X e trimis la 1907 cu o trupă să tragă în ţăranii din satul natal. A vrut să execute ordinul de tragere. Dar sergentul îi spune: executaţi, dar puneţi alt unghi de tragere. Venea pîlcul de ţărani, ofiţerul ordonă foc, tunul bubuie, ţăranii fug. Este felicitat. Lidia: Cum a fost posibil ca armata română să tragă în ţărani? Fiii de ţărani să ochească în ţărani, e de neînchipuit! În ce altă ţară din Europa s-a făcut asta, cu atîtea victime: 11 mii!? Lăţea: generalul Averescu care a comandat foc în 1907, a făcut apoi minuni de vitejie în 1917, cauţionând Marea Unire; şi tot el e cel care în 1922 le-a dat pămînt ţăranilor, i-a împroprietărit pe fiii celor în care trăsese… 
Georgescu, revenind obsesiv la amintirile personale: La începutul lui septembrie ‘44, în retragere la gurile Dunării, părăsit în mod laş de Comandamentul regimentului, suntem luaţi prizonieri cu întreg efectivul, cca 4000 oameni. G. îi cheamă pe cei din subordine şi le spune: Eu nu mai sunt căpitanul vostru.  Ei: de ce? Furişaţi-vă, treceţi Dunărea. Eu sunt ofiţer, am jurat pentru aceste tunuri din dotare. Au rămas cu el sergentul X din Amărăştii de Jos, om cu şapte copii, alţi patru de lîngă Urziceni şi alţii, în total 16 militari. Noi vom împărtăşi acelaşi destin cu dumneavoastră, dle căpitan! Sergentul îi spusese: să nu predăm tunurile întregi, să aruncăm încărcătoarele în Dunăre. Au primit ordin ca într-o oră să predea tot armamantul. G. o băgase pe mînecă: va fi dat la sabotaj, va fi împuşcat pe loc etc. După o oră vine sergentul şi-i raportează: Dle căpitan, am scăpat, ne-a ajutat Dzeu: am făcut aşa ca armele să fie depozitate peste tunurile noastre, nu se mai vede că nu au încărcătoare. I-au băgat în nişte barăci, în aer liber, într-un lagăr cu trei rînduri de sîrmă şi pază la cele patru colţuri. Vine nenea X, luptase şi la 1917, acum concentrat, le spune că are o barcă de 6 vîsle, cu vîslaşi căliţi, poate să-i treacă Dunărea. La 1 noaptea, patrulele dormeau. Să sape sub sîrmele ghimpate; au trecut pe sub ea, apoi prin stuf pînă la mal,  au vîslit pe mare cam un km, era liniştită,  apoi au luat-o pe ipotenuză şi au ajuns la Sf. Gheorghe, pe malul stîng. Greu să treacă dincolo, bărci mici. Păduchi pe ei, picioarele goale, înţepaţi de cioturile trestiei, sînge, ţînţari… Au dat de popa din localitate, a întrebat cine e mai mare în grad. Aveau o organizaţie de femei pentru sprijinul frontului. S-au dezbrăcat la piele, au dormit în fîn, rufele au fost date în clocot, s-au îmbrăcat cu lucruri curate, invitaţi la masă domnească, apoi trimişi cu 20 de căruţe la Tulcea. Acolo cad iar sub ruşi, pe cîţiva ofiţeri i-au trimis în Siberia, pe ei, după 15 septembrie cînd Armistiţiul a devenit oficial, i-au trimis la Constanţa, acolo au intrat sub un bombardament mai rău ca pe linia întîi. Etc.
 (din Lamentaţiile Uitucului, în manuscris)

Va urma

Fotografii de iarnă...