marți, 18 februarie 2014

Scriitorul zilei:  Radu Albala, 18 februarie 1924 - d. 10 mai 1994
   
Bucureştean până în măduva oaselor, îndrăgostit de oraş în varianta sa antebelică, prin firea sa un matein, a făcut Dreptul şi Literele, dar la schimbarea regimului a fost dat afară din barou. Cândva redactor la ESLA, este înlăturat din nou. Îşi găseşte un loc  la editura Litera, care scotea cărţi în regie proprie. Un adevărat domn de viţă veche, care îţi impunea respect şi te punea pe gânduri. Foarte puţin a publicat, la mari intervale, titlurile induc ideea unei lumi mirifice, dispărute nemilos:  Antim Ivireanu şi vremea lui, 1962; Desculţe, 1984; Făpturile paradisului, 1987; Femeia de la miezul nopţii, 1994. Bucureştii în literatură, un alt titlu vorbind despre iubirea pentru trecutul oraşului natal. A publicat traduceri din franceză, cum era de aşteptat de la un domn stilat, dar şi din latină, tot un efect al fugii sale din prezent.
Nu l-am cunoscut personal, deşi poate îl voi fi zărit cândva, pe culoarele editurilor din Ana Ipătescu. În câteva rânduri, mi l-a evocat cu mare căldură şi cu nostalgie, ca pe un matein de indicibile rafinamente, scriitorul George Bălăiţă. Autor atipic, de vechi parfumuri, de inestimabile bijuterii stilistice, Radu Albala nu doar că este eludat de editori, dar nici criticii nu-l frecventează, iar istoricii literari îl dau de-o parte în abordările lor; nefiind nici măcar un "autor de dicţionar", înţelegi mai bine obstinatul său refugiu într-o vreme revolută, ideală. A murit la exact 70 de ani, probabil din decenţă, şi ca să nu creeze dificultăţi celor care ar dori să memoreze datele scriitorului. Dar cine se interesează de boierii vieţii noastre literare?!
I-am pus o placă memorială în str. Trotuş 95, dincolo de Piaţa Domenii, după mari lupte cu proprietarii de la cealaltă adresă, din Vasile Mironiuc, unde trăise până la moarte.

Din Ion Lazu - Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale
 16 aprilie 2007: Seara, la telefon, proprietarul din Vasile Mironiuc: Da, dl Albala a locuit la adresa respectivă, în perioada notificată de mine, însă acum casa este închiriată unei firme. La firmă, zic, nu este nimeni, şi în fond nu ei trebuie să dea acceptul pentru placa în chietiune, ci proprietarul. Noul proprietar este fiul lor. I-au întocmit acte de succesiune. Rog să fie întrebat dacă îşi dă acceptul. Va vorbi cu fiul. Telefon dnei Albala, care se bucură, e emoţionată. Peste nişte zile, telefon dnei Stanciu, proprietara. Încă nu l-a prins pe fiu, e şi foarte ocupat, tineretul de astăzi trăieşte în alt ritm. Da, trăieşte în alt regim. Alt telefon. Încă unul. De data asta, cu toată sinceritatea: Am vorbit cu soţul, cu fiul, cu nora. Familia nu este de acord. Bine..., dar ce ce? În ce măsură ar putea să prejudicieze placa memorială, un dreptunghi de marmoră atestând că... Am mai pus astfel de plăci, nimeni nu a făcut obstrucţie... Doamna: Nu vrem să ne mai amintim de acest nume...După toate câte ni le-a făcut. Nu şi nu! Telefon dnei Mia: Uitaţi ce se întâmplă... Nu-mi vine să cred! Cum de a putut spune aşa ceva?! Nu am intrat peste ei, nu ne-a adus ICRAL-ul pe capul lor. A fost vorba despre un schimb de locuinţe. Ei voiau să se mute de la lemne, noi le-am dat un apartament în Piaţa Palatului, soţul meu căuta o zonă mai liniştită, ştiţi...Apoi, după evenimente, ne-am mutat în alt imobil, mai spre Piaţa Domenii. Dar am păstrat legăturile, vorbim la telefon... Niciodată nu au fost conflicte... Zic: Nu vă mai zbuciumaţi, s-ar putea să nu fie vorba decât de un pretext, ca să-şi justifice refuzul lor de oameni invidioşi. Daţi-mi, vă rog, cealaltă adresă, poate acolo sunt nişte oameni mai  cumsecade, neresentimentari...)
(...)
28 septembrie, vineri. Seara, revin cu un telefon la fam. Stanciu, răspunde doamna şi aflu că fiul ei este plecat în străinătate. Au recăpătat cu greu imobilul, alde Albala nu i-au cruţat, ei s-au purtat bine cu dna Albala, care abia cum doi ani s-a mutat, în fine. Mai simplu spus, ei nu ar vrea să aibă pe faţada casei redobândite şi renovate o placă memorială cu numele Albala. Încerc să-i spun că am pus astfel de plăci multor scriitori, inclusiv unora care s-au compromis ca oameni, însă opera va rămâne etc. Dar îmi răspunde precum că Uniunea are latitudinea să ia hotărârile pe care le crede de cuviinţă, însă fixarea unei plăci memoriale nu se poate face decât cu acordul proprietarului; Doamnă, eu nu sunt nicicum mesagerul familiei Albala, pe scriitor nici măcar nu l-am cunoscut. Dar insist să vorbească şi cu fiul, când revine. Îndată dau telefon familiei Albala, răspunde o voce de femeie în vârstă. Se bucură că Uniunea s-a gândit la Radu Albala. Da, zic, dar e o problemă cu proprietarul. Înţelege că nu sunt de acord. O să le dea un telefon, să vadă dacă totuşi acceptă. Iar în două zile îmi dă o soluţie, a înţeles că placa e deja confecţionată. Au mai stat undeva, dincolo de Pţa Domenii, înainte de Vasile Mironiuc. Poate acolo...
Rămân cu o nedumerire, i-a dat R.A. afară din casă pe foştii proprietari, cum mă lasă să cred dna Stanciu, sau naţionalizarea va fi avut loc mult înainte de apariţia chiriaşului scriitor? Vremuri comuniste, era deci posibil. Or, dna S., dădea de înţeles că alde R.A. s-au purtat cu ei neomenos. Nu ştiu când a fost retrocedat imobilul şi câţi ani a mai stat acolo dna A. A fost de vină R.A. sau vremurile? Vă răzbunaţi pe o stafie?






















Ion Lazu: Moartea unui poet. Comentariu pe blogul poetului LIS

Sigur, la moartea unui poet, cu întristare omenească, te referi la poezia lui, dar mai ales la "purtătorul ei material", - care acum părăseşte scena lumii. La omul de carne şi sânge. A fost un ins de tot ciudat, straniu, neîncadrabil tipologic (prea puţin zis un boem!), care singur s-a plasat în afara societăţii. Cu ceva bacovian în abordările sale de viaţă, dacă nu şi scripturale, însă fără norocul aceluia, căruia Agata i s-a devotat până la capăt şi mai departe. L-aş apropia mai curând de Velimir Hlebnicov, pe care îl descrie memorabil Nadejda Mandelştam ("Speranţa abandonată"), devotata soţie a poetului Osip Mandelştam, el însuşi un poet exemplar, care nu a ştiut de nimic altceva decât de poesia sa (dar, subliniez: şi de demnitatea sa). Deci Hlebnicov şi Mandelştam. Memoriile Nadejdei M., fără egal în literatură, m-au impresionat la maxim. Din păcate, o carte care a ajuns cu mare întârziere la mine - şi la conştiinţa lumii, în general. Se cunosc împrejurările hruşcioviste-brejneviste...
Altfel l-aş fi perceput, să sperăm, pe un Ion Nicolescu, personaj pitoresc la limita cu bizarul şi caricaturalul, pe care îl întâlneam pe coridoarele redacţiilor din Ana Ipătescu, în anii şaizeci. Îl publica Ilie Constantin, dacă nu concitadinul Ion Gheorghe, redacţia disimultând ciudăţenia versurilor prin supratitluri precum "Ironice". Nu ştiam ce hram poartă excentriculul personaj, cum îl percepeam pe-atunci, dar îmi era clar că nu e în limite normale şi, pentru că versurile lui  îmi făceau o impresie obişnuită-pasabilă, dar nu mai mult de-atât, îmi spuneam că "nebunul nu-i atât de nebun", dacă ştie să se bage pe sub pielea redactorilor etc. L-am revăzut secvenţial la restaurantul scriitorilor şi, la un moment dat, descriind fauna de acolo, i-am făcut partea cuvenită. Unele referiri apar în "Scene din viaţa literară", 2007, alte trimiteri, ale poetului Ion Murgeanu sunt de găsit în "Himera literaturii", 2007, cartea noastră de confesiuni în dialog epistolar, unde dăm seama despre anii formării noastre.
N-aş livra toate aceste detalii dacă în comentariul poetului Tudor Cicu nu s-ar fi făcut referire la Himera... Tânăr pe-atunci, făţos, cu aplombul care nu lipseşte acestui tip de om, se băga printre figuranţi, la filmările care mereu se făceau la Casa Monteoru - cred că regizorii îl ştiau şi se foloseau de aparenţa lui. O dată l-am văzut în uniformă de husar, o mândreţe de tânăr. Cu greu îţi venea să-l înţelegi pe acest ins care în mod constant te tapa de bani. Poate să fi fost o fixaţie de-a lui, printre altele, aceasta mai dezagreabilă, sâcâitoare. Pentru mine, pe atunci măcar, literatura începea de la demnitatea persoanei. (N-aş fi vrut, în ruptul capului, ca versurile mele bune-rele să apară din oricare alte motive decât calitatea lor intrinsecă.) La drept vorbind, nu-mi sunt la inimă simulanţii, mistificatorii de nici un fel (inclusiv simulanţii de pe scena politică!). L-am revăzut rar, de fiecare dată trecând strada ca să ceară un ban... ultima oară acum câţiva ani, depreciat fizic, însă cu comportamentul său strident, de paria. Ca la puţin timp, să scoată un aparat de filmat şi să tragă cadre, într-o somptuoasă sală cu vitralii, unde intrase după noi, prin efracţie. LIS îşi aminteşte scena, desigur) Logica e bulversată: dacă are bani pentru aparat de filmat, ceea ce noi nu ne permitem, de ochelari străinezi, de ce nu are bani pentru mâncare? Mi s-a spus că se nutrea numai cu bomboane, ca fiind mai ieftine şi energizante, sfidând faptul că suferea de diabet... Mistificatorul care se auto-mistifică?
Da, Domnul să-l odihnească, după o "viaţă de câine", care a dat de ruşine ideea mea platonicină, de cetăţean demn şi de sine stătător. Mă minunez şi azi de ideea biblică, precum că omul să-şi câştige pâinea  în sudoarea frunţii, în toate zilele vieţii sale. De parcă munca ar fi o pedeapsă, un blestem... Eu crezusem că este una dintre marile şanse ale omului...de a-şi valorifica disponibilităţile, de a se bucura că este sănătos, apt la solicitări, creativ etc
Cei doi mari poeţi ruşi, repere ale poeziei de avangardă, nu se ştie nici măcar când şi unde au murit, după o jumătate de veac... Cu Ion Nicolescu destinul a fost mai clemant.  Notă maximă pentru literaţii buzoieni, un comportament la înălţime!
Se va găsi, să sperăm, cineva care să se îngrijească de poezia lui Ion Nicolescu, singura care în fond mai contează, de-acum; şi să vadă ce se află pe casetele filmate de poet, poate însoţite de comentarii. Pot fi acolo mari surprize. Sau nu... Totul este posibil, tocmai acolo unde în mod normal nimic nu părea posibil. Numai poezia reuşeşte acestă performanţă, este paradoxul ei.  I.L.
                               

Poezia zilei: Ion Nicolescu
*
*

iubito calci în străchini ţi-am spus-o şi ţi-o repet
acesta e gavota şi dânsu-i menuet
sertarele sunt noaptea dejunul e dejun
şi rufele se spală cu apă şi săpun
să nu faci paşi în beznă opreşte-te în tindă
să nu te mire domnul albastru din oglindă
acela-i Dostoievski o urnă ne desparte
stă între noi oglinda să nu cădem în moarte
în bibliotecă-i haos dar ţine-nchisă uşa
să nu se risipească peste pământ mătuşa
icoanele sunt vechi le ţii ca bibelouri
când trec geamgii prin aer să nu le faci cadouri
să nu mănânci veioza nu zgâria tapetul
suntem vecini cu cerul ai să observi cu-ncetul
nu-i chiar o ceaşcă luna să nu o calci pe rană
avem şi reproduceri acolo e o stană
de marmură se poate dormi pe ea cu trudă
dar poţi să o consideri neinvitată rudă
de fapt afară-i marea dar pune-ţi şalul verde
în valurile-i albe cândva de te-oi pierde
nu prea mai văd deşi sunt tinere vlăjgan
la vârsta mea Novalis murise de un an
(preluare de pe Internet)


Lidia Lazu, Cântece în aer liber
Palatul brâncovenesc Brebu:
http://youtu.be/LfgV2B4yBxk


Ion Lazu - O pagină de jurnal 1997
2 mai 97. Vineri. Au înbobocit castanii, chiar şi liliacul. Deci lumea vegetală a lucrat pe dedesubt şi iat-o acolo unde ar fi trebuit să ajungă dacă ar fi evoluat la vedere, ca un înotător obişnuit, iar nu ca un cufundar, cum i-a fost dat să o facă în această primăvară.
3 mai 97. Timp mai însorit, dar cu nori. Deja copacii de sub fereastră sunt plini de frunză. De dimineaţă am spălat în baie.  Mă gîndesc la Veneticii, care se coace, dar încet, cu mici salturi. Mi se pare că nu trebuie să forţez nota, ci să lungesc elaborarea, în favoarea textului. Nu ne mai grăbim, asaltul librăriilor şi-a pierdut orice semnificaţie.
Lidia îmi spune că alde V. s-au plîns că îi consider duşmani şi comunişti, că faţa mea nu mai rîde, că pe vremuri povesteam fermecător şi că probabil L. e de vină, m-a convins că Ionel o domină pe Sanda etc. Cînd de fapt eu nu fac decît să mă feresc a fi atras în dispute politice, veninoase, dezagreabile, obositoare, descurajante în ultimă instanţă. E drept, sunt rudele noastre, dar eu vreau să pun prietenia dintre noi pe temeiul adevărului, nu pe cel al disputelor epuizante, sterile…
Zice Tertulian Langa, în dialog cu Marilena Rotaru: Ar fi prea puţin ca Dzeu să fie numai în cer – doamne fereşte! Sau numai în altar – doamne fereşte!, dacă Dzeu nu s-ar afla în fiecare dintre noi.
Şi Scriban: Suferinţa este cea mai mare rugăciune.
8 mai 97. Ieri Lidia a fost la concertul cu public Miltiade Nenoiu, a invitat-o să recite la lansarea lui la Cotroceni. Din păcate cei de la jud. Alba nu au mai invitat-o la festivalul Blaga, pregătise un recital grozav.

 Va urma


Fotografii cu scriitori...

Adăugaţi o legendă

Adăugaţi o legendă