vineri, 14 decembrie 2012

Scriitorul zilei: I. Al. Brătescu Voineşti; poezia zilei: Dan laurenţiu; consemnări; fotografii...

Scriitorul zilei: I. Al. Brătescu Voineşti, n.1 ianuarie 1868  - d. 14 decembrie 1946

      
Provine dintr-o familie de boiernaşi târgovişteni, mama este nepoata lui Ioan Voinescu II. Face şcoala primară la Târgovişte, apoi un pension Cocorăscu la Bucureşti, iar din 1882 până în 1887 face Liceul Sf. sava, continuând un an la medicină, după care se transferă la Drept, cu licenţa în 1892.  Colaborări la revista liceului, la asociaţii studenţeşti, la România, la Fântâna Blanduziei; invitat de Titu maiorescu să citească la Junimea: Cea din urmă scrisoare. Magistrat între 1892-1896 la Bucureşti, Piteşti, Craiova, se stabileşte la Tîrgovişte. Rău impresionat de duritatea meseriei de judecător, se înscrie ca avocat în baroul Tîrgovişte. Va fi mereu un om hpersensibil, retractil, admirând trecutul, simţind ameninţarea actualului agresiv. Spre sfârşitul vieţii va ajunge să se ocupe anume de aceste aspecte negative, fire cârcotaşă. De fapt ajunge la excese de dreapta, naţionaliste, antisemite.
Din 1897 devenise redactor la Convorbiri literare, unde publică mai tot ce scria atunci. În 1903 îi apăruseră Nuvele şi schiţe; se îndepărtează de junimişti, de Maiorescu, îşi dă demisia de la Convorbiri ,  se raliază liberalilor, va fi deputat de Dâmboviţa între 1907-1911; în curând va trece la Viaţa românească, admirat de Ibrăileanu, care lucrează intens la impunerea scriitorului său preferat. În 1907 îi apare volumul În lumea dreptăţii. Cunoaşte un succes eclatant. În 1912 apare volumul Întuneric şi lumină, texte ce fuseseră publicate în Viaţa românească.Devine secretar al SSR, secretar general al direcţiei parlamentului, unde va funcţiona până la pensionarea din 1939. În preajma războiului pledase pentru intrarea alături de Antanta. Pe timpul ostilităţilor, îl găsim căpitan, şeful garnizoanei de la Târgu frumos. În 1918 este ales membru al Academiei, va  deveni preşedintele secţiei literare din 1923. În 1925 primeşte marele premiu naţional pentru proză. Adorat de marele public cititor şi desigur, contestat de Tudor Arghezi. În 1928 SSR ia hotărârea fără precedent a sărbătoririi la nivel naţional a scriitorului, la împlinirea vârstei de 60 de ani.  Îi apar încă trei volume de preze scurte. Dar alunecă pe panta şovinismului, colaborând furibund la Porunca vremii, la Sfarmă Piatră, publicând Huliganism?. Îmediat în 1944 noul regim îl destituie de la Academie, idem din SSR, supus de data asta oprobiului public. După un succes fără egal, cufundarea în moarte, dar şi în totala uitare. reabilitat totuşi, începând cu 1957.
Un clasic în toată puterea cuvântului. Un povestitor de mare vocaţie, un stilist fără egal, o frază săpată în piatră, o epică impecabil condusă, observaţie psihologică de mare profunzime - realmente un mare câştig pentru evoluţia prozei scurte din România.  Povestirile sale, mai ales cele adresate copiilor - şi nouă de fapt -, vor fi citite şi peste sute de ani.
Am intenţionat să-i punem o placă memorială la adresa din Bdul N. Bălcescu nr. 24. Imposibil, căci aflat în reparaţii de vreun deceniu... (vezi şi Odiseea plăcilor memoriale, 2012).

Opera literară:  Nuvele şi schiţe, prefaţă de Nerva Hodoş,  1903;• În lumea dreptăţii, 1907;• Pe marginea cărţilor, 1911;• Întuneric şi lumină,, 1912;• Sorana (în colaborare cu A. de Herz), 1915;• În slujba păcei,  1919;• Rătăcire,  1923;• Firimituri, 1929;• Cu undiţa, 1932;• Din pragul apusului,  1935;• Huliganism?, 1938;• Originea neamului românesc şi a limbei noastre, 1942;• Întuneric şi lumină. În lumea dreptăţii, îngrijită şi prefaţă de Mihai Gafiţa,1957;• Întuneric şi lumină, ediţie îngrijită de Andrei Rusu, prefaţă de Mihai Gafiţa, 1963;• Opere, I, ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici, prefaţă de Al. Pini, 1994. Traduceri:  • Emile Augier, Guerin notarul,1909.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Alexandru_Br%C4%83tescu-Voine%C8%99ti
http://www.crispedia.ro/Ioan_Alexandru_Bratescu-Voinesti


Poezia zilei
Dan Laurenţiu
Je t' adore

Tu restes ici-bas
je pars pour l'au-dela
je ne crois pas que nous devrons
nous revoir

au troisieme monde
au habitent les dieux

je reste ici-bas
pendant que tu planes
de tes ailes noires
vers un autre monde
ou il n'y a pas d'anges
mais qui en a besoin
cet ange-la ce serait toi

(din George Astalos: Ethique et Esthetique / Anthologie de poesie roumaine contemporaine. Maison de la poesie Nord/ Pas-de-Calais, 1996)

Relatări de la două lansări importante, ieri 13 decembrie 2012: 
La Sala Radio, la orele 12:00, lansarea Dan Şonta, Genunea cu îngeri, ed. Nemira, 2012; au vorbit autorul, Paul Cernat, Ovidiu Miculescu, directorul general al Radiodifuziunii, Valentin Protopopescu şi Titus Vîjeu.

Îmi propusesem să pornesc de-acasă mai devreme, ca să am răgazul unei traversări a grădinii Cişmigiu, pe vreme însorită, după ninsoare - nici vorbă de năprasnicul ger cu care ne amentinţaseră meteorologii, dar de... mai bine când previziunile negre nu se îndseplinesc... A trebuit însă să îndemn spre Sala Radio, urcând în forţă Schitu Măgureanu pe trotuarul drept, însorit, însă îngheţat, alunecos. Strecurând priviri pofticioase prin grilajul forjat, desigur spre... Copacii albi, copacii negri, obsesia bacoviană a surtucarului postmodern... Bustul Papei, şi el copleşit de ninsoare, dar îmi promit că-l voi fotografia la întoarcere. Şi iată-mă la sala radio. Lume nu cine ştie ce. Punct de reper, prietenul din studenţie Titus Vîjeu, care, surpriză, mi-o prezină pe Anca Romeci, legenda radio e lângă mine, vie surâzătoare... Luăm loc pe scaune, începe lansarea. Se ridică un domn spre maturitate, chel, cu ochelari, tipul intelectualului rupt de lume. Acum la microfon dă citire unui eseu, fragmantat în 4-5 părţi, ca în pauze să-i poată include pe vorbitorii care vor mărturisi despre volumul lansat: Genunea cu îngeri.  Titlu misterios, ce se cere explicat. Autorul citeşte o primă parte din eseul despre motivul oglinzii, al oglindirii, al reflectării, al reflexiei, al reflecţiei. Dă cuvântul lui Paul Cernat, care, concentrat pe microfon, cam dintr-o parte - şi sunt instalaţiile performante ale raioului, însă poate ar fi trebuit un voltaj mai ridicat, PC porneşte chiar de la BP Hasdeu, cu fenomenologia paradisului. trece la Eros şi alchimie, face o incursiune în arcanele unor teme grave şi grele ale culturii europene, referă despre expresia românească a genezei, consideră că avem aface cu un autor tip de intelectual exotic în peisajul eseisticii autohtone, unde subiectele sunt alese de conducătorii lucrărilor. Autorul nostru nu e o vedetă, nu se dă de ceasul morţii să-şi valorizeze vocaţia, e un introvertit, un hermeneut, un autor de citit în linişte, pentru a reflecta la aserţiunile sale, pentru a le savura, căci stilul scrierii este de o rară frumuseţe, chiar inactual, în sensul cel mai bun al termenului.. Or, genunea autorului este spaţiul originar, explorat cu grijă, spre a afla rostul genezei. E de urmărit modul cum îşi dezvoltă explorările, textul fiind o revelaţie în eseistica română actuală. Conchide, în beneficiul Instituţiei radio, că are oameni de mare valoare, ea lansează cărţi şi autori importanţi, un rezervor de oameni de calitate, fiind din acest punct de vedere o instituţie model. Rămâne să-şi multiplice iniţiativele.
Autorul continuându-şi lectura: oglinzile şi lumea. Vânătorul şi oglinda, spre a ne prinde şi vâna...

 Valentin Protopopescu, despre exagerat de frumoasa carte a lui Dan Şonta. Inteligenţa lui DS te obligă să fii la rându-ţi inteligent. În ce-l priveşte, cartea l-a obosit, căci a trebuit să-i scrie o prefaţă, menţinându-se la nivelul textului prezentat. Un autor insolit, atipic, cu un foarte mare potenţial hermeneutic, din păcate un necunoscut, într-o cultură ca a noastră, de tip provincial, în care se exhibă inşi lipsiţi de valoare reală. Deci PC a avut dreptate, DS ne apare ca un autor ce vine din alte vremuri. Cartea lui DS nu e pentru orice fel de cititor, e dificilă la lectură, căci presupune un bagaj de cunoştinţe, un model de exerciţiu hermeneutic, urmând modelele de estetică. O carte ce entuziasmează şi şochează. Îşi exprimă regretul că autorul se aşează prea rar la masa de lucru, căci există la noi cititori pentru astfel de texte...
Un alt fragment, mai scurt, şi cuvântul este trecut dlui Ovidiu Miculescu, care punctează: au mai fost mari evenimente culturale în această sală. Vor fi şi altele, sperăm la acelaşi nivel elevat.
DS: Prefaţa lui VP e chiar mai frumoasă decât cartea mea. Este al doilea volum al meu. Oglinda psihanalitică? Paradisul terestru e o temă renascentistă în arta flamandă a vremii. Şarpele în oglindă. Ispita oglindirii. Oglinda este sacră. Între oglindă şi muzică este o minunată corespondenţă. Ce se reflactă în oglindă se întâmplă şi în suflet. În lipsa armoniei, sufletul se poate sparge ca o oglindă. 





  Cu aceste cuvite este introdus vilonistul Alexandru Tomescu. Apare din stânga mea: tânăr, suplu, într-o cămaşă bleumarin-indigo. Ne va cânta două piese. Un Preludiu de J.S. Bach şi Obsesion de Eugene Ysaye, violonist şi compozitor belgian care toată viaţa a fost preocupat de acest Preludiu al lui Bach şi a compus, după secole, o piesă pereche, ceva în oglindă, cu multiple reflectări, obsesionale, fascinante. Ne atrage atenţia că a făcut o probă, sala are o sonoritate ca de catedrală. Va începe cu Obsesion, deci cu reflecatarea în sufletul lui EY a preludiului de Bach. Şi se produce miracolul. (AT nici măcar nu fusese anunţat ca participant la lansare... Probabil s-au temut că nu vor fi locuri suficiente, căci şi aşa unele persoane stăteau în picioare...). A cântat Alexandru Tomescu, pe vioara sa Stradivarius. Dar a cântat, pur şi simplu?! Asculţi cu zeci de urechi, priveşti cu zeci de ochi, ai vrea să înţelegi ce se petrece! Degetele aproape că nu se mişcau pe gâtul instrumentului - în vreme ce arcuşul brăzda aerul, sacadat, în timp ce trupul interpretului se muta cu un metru-doi spre dreapta sau stânga; în timp ce buzele, pleoapele, cutele feţii, fruntea tresăltau imprevizibil - dar nu cumva AT îşi căuta un loc potrivit între fâşiile verticale de lumină ale soarelui ce pătrundea printre draperiile înaltelor ferestre? Nu cumva muzica izvora din acel neaşteptat cod de bare, în continuă-infinitesimală schimbare şi recombinare,  de pe perete? Nu erau decât nişte acorduri vrăjite, unduioase, reflectate, revenind iar şi iar, din nu se ştie care parte, poate din chiar Genunea cu îngeri - de ce nu? Căci orice era posibil, în interpretarea lui AT, a unor partituri pe care nu le mai auzisei niciodată, în această zbuciumată-vălurită curgere, chiar de le vei fi mai auzit vreodată. Ce se întâmplă, totuşi? Să aibă acest miracol vreo legătură, oricât de subtilă, cu un compozitor, cu doi compozitori geniali, să aibă vreo legătură cu acele partituri, cu pestriţăria unor pagini buchisite cîndva? Dar ce se întâmpla în tot acest timp cu umbra lui AT, proiectată, reflectată, reluată simultan în ipostaze atât de diferite, parcă disjuncte. Acest joc prodigios, dincolo de orice calcule regizorale, cine îl pusese la cale?! Mister deplin, pe cât de captivant. Cu muzica începe o Lume, care durează, scăpărător, cât o fulgerare a Timpului - şi care după ce acordurile tac, simţi că ea continuă să existe, retrasă undeva, în marea taină a Frumosului ca atare... 

  Şi vine rândul lui Titus Vîjeu. Acum 25 de ani prietenul poet Dan Verona a deschis uşa biroului meu şi mi-a vorbit de un copil-minune. Era vorba despre Alexandru Tomescu, pe-atunci avea vreo 7-8 ani şi a făcut prima înregistrere. Cam tot pe-atunci, un alt superdotat, Dan Caludiu Vornicel..., care din păcate nu mai este printre noi... Şi da, această sală are rezonanţă de catedrală, herţiană. Îşi aminteşte din Andre Malraux, care coordona rezistenţa şi în 1944, căpitan al regimentului Alsacia-Lorena a pătruns în Strasbourg şi primul lucru a fost să meargă la catedrala din oraş. Acolo a dat de un anunţ. Atenţie, cad îngeri!.... La noi, B.P Hasdeu a scris pe acestă temă, la sfârşitul anilor 30. G. Călinescu scria despre anatomia îngerilor. A urmat o pauză dictată de cenzura comunistă. Acum 10 ani, Andrei Pleşu a scris Despre îngeri. Cartea lui DS are ceva din mersul fluid al îngerilor - ei sunt pictaţi de fiecare dată fără picioare, din cauza trenei lungi, dar putem presupune mersul lor sinusoidal, vălurit. Este superbă inactualitatea acetstei cărţi, cum a susţinut şi profesorul Paul Cernat. În acestă lume pe care o străbate DS sunt unele izvoare necunoscute, începuturile poeziei, trimiterile la Iacob Bohme, despre care în tinereţea sa, la Munchen, un român şi-a trecut licenţa, e vorba de Petru Dumitriu. Îngerii sunt un produs al imaginaţiei umane. Creativitatea este o deschidere a căii către divin. DS realizează o mişcare pe verticală, în timp, şi o altă mişcare, pe orizontală, din America centrală a incaşilor, în Europa medievală şi până în India iubită de Mircea Eliade. În final aflăm despre casa îngerilor că se află într-o genune, definită de Hasdeu ca spaţiu sacru, genunea îngerilor... 


Consemnare: Joi, 13 decembrie, la orele 19:00, la librăria Humanitas din Bdul Regina Elisabeta, lansarea: Mo Yan, laureatul din 2012 al Premiului Nobel, cu romanele sale Scoruşul roşu şi Obosit de viaţă, obosit de moarte, Ed. Humanitas; au vorbit: Denisa Comănescu, Alex Ştefănescu, Luminiţa Bălan şi Elisabeta Lăsconi...
(Am pierdut textul consemnării mele din seara respectivă, buchisit în ore şi ore, căci mi s-a părut important să transmit mesajele celor patru distinşi literaţi... Reiau, foarte pe scurt:)
Editura Humanitas, care printr-o bună inspiraţie publicase deja traducerea romanului Scoruşul roşu, a reuşit să apară la Gaudeamus cu cea de a doua traducere, cea pentru care scriitorul chinez a primit Nobelul; însă francezii, ne spune Denisa Comănescu, reuşiseră să apară la ultimul târg european cu integrala Mo Yan. În Suedia, înainte de premii, după alte 4-5 titluri, a avut un eclatant succes ultima carte a sa. Scriitorul, născut în 1953 în partea de Nord Est a Chinei, face parte dintr-o familie ţărănească mai înstărită, trecută la "chiaburi" , drept care a avut greu de suferit, copilul se obişnuise să nu mănânce zile întregi. În schimb mama sa, îndrăgindu-l, şi-a vândut ultimele bijuterii ca să-i cumpere Istoria Chinei în 4 volume. Dat afară din şcoală, abia în armată a avut ocazia să citească intens, a trecut la Academia Militară pentru Literatură (?!), a început să publice... A avut ocazia să citească literatură din toată lumea, s-a simţit atras de Faulkner, de G.G. Marquez.  În timp şi-a dat seama că trebuie să-şi găsească propria cale.
Fusese un copil dificil, slăbănog, urât cu deosebire, însă teribil de vorbăreţ, încât părinţii, temători, îl somau mereu: Să nu vorbeşti! În Chineză: Mo Yan, pseudonimul pe care apoi şi l-a însuşit. Însă, spune laureatul, în discursul său la Oslo (de găsit pe site-ul Humanitas), o altă semnificaţie a pseudonimului adoptat este: nu vorbi, ci scrie!  După primele două romane, 1982, 1984, a devenit unui dintre scriitorii care au luptat pentru lichidarea maoismului în literatură. Scoruşul roşu, menţionează Alex Ştefănescu, este o relatare pe vreme de război nesfârşit, însă interesant e faptul că oamenii găsesc timp pentru dragoste, duioşie, voioşie, pentru viaţa sub toate aspectele ei nebelicoase, inconturnabile. Până la lecturile din Mo Yan, spune criticul, nu înţelesese nimic din viaţa Chinei, chit că făcuse parte dintr-o delegaţie de scriitori care a străbătut China, asistând nu doar la ceea ce le pregătiseră chinezii, oficial, ci şi la scene din viaţa de zi cu zi, inclusiv la o nuntă, la   poveşti despre scriitori întemniţaţi etc.  Aflăm de la prof. univ. Luminiţa Bălan că scriitorul a terminat marele sau roman, cca 700 pagini!, în doar 48 de zile de lucru - şi nu oricum, ci scriind cu pensula şi cu tuş. Asta ca să nu fie obligat să aleagă între semnele oferite de tastatură, care s-ar fi dovedin constrângătoare.  De fapt, cunoscând foarte bine viaţa sătenilor din provincia natală, spune autorul, toate poveştile acestor oameni erau pregătite, în mintea sa, nu a făcut decât să le transpună. În rest, se consideră un om prea simplu, îi place să se piardă în mulţimea anonimă, să nu fie identificat ca atare.  Romanul este povestea lumii chinezeşti începând cu 1950 şi adusă până în anul 2000, deci 50 de ani de viaţă din istoria recentă a Chinei! La sfârşitul romanului, se naşte un băieţel dificil, un drăcuşor trăgând după sine o imensă pensulă - aţi înţeles trimiterea autoreferenţială...  El îngrijorează pe toţi din familie. La un moment dat spune: "Povestea mea începe în anul 1950." Sunt de fapt cuvintele cu care începe romanul Obosit de viaţă, obosit de moarte.  De ce obosit şi de moarte? Personajul principal, în epoca maoistă, este arestat de autorităţi, este judecat, găsit vinovat şi condamnat la moarte, executat fără drept de apel. Ajuns în Cer, acolo are loc o a doua judecată, care contrar aşteptărilor, nu este reparatorie, ci la fel de nedreaptă şi abuzivă precum şi cea de pe pământ. Personajul cere o ultimă favoare: să se prezinte în faţa regelui. Îi spune că nici judecata din cer nu a fost dreaptă. Ca reparaţie, i se dă voie să se întoarcă pe pământ, să se reîncarneze. Va fi pe rând măgar, taur, porc, câine, şi, lucru foarte ingenios din partea autorului: va trăi din nou în gospodăria familiei sale, va avea ocazia să asiste la toate întâmplările prin care trec membrii familiei, cele mai multe foarte dureroase, frustrante, va putea să trăiască din nou sentimentele de tandreţe, iubire, comuniune, nefericire etc.
Cu Obosit de viaţă, obosit de moarte, subliniază Elisabeta Lăsconi, Mo Yan se racordează la marea literatură universală, romanul său poate fi pus fără ezitare alături de Un veac de singurătate.
Cele două traduceri în limba română aparţin lui Dinu Luca, profesor universitar, specializat în limba chineză, cu stagii la New York, iar acum profesor la Tai Pe. Vorbitorii se întrec în a lăuda traducerile, într-o limbă extraordinar de bogată, limba unui scriitor, nu a unui simplu traducător. Traduceri excelente, performante, mirobolante...
La prezentare-lansare stătusem lângă italienistul Nicolae Luca, fost coleg de cămin studenţesc la Doamnei, 1960; nevoit să plece înaintea încheierii lansării, care în ideea Denisai Comănescu "s-a extins nepermis de lung". De altfel plecase şi Alex Ştefănescu, chemat de alte îndatoriri... 
(În prezentarea sa, criticul începuse prin a mărturisi că a pierdut în alegerile parlamentare, că a avut nişte întâmplări kafkiene, că s-a hotărât să se întoarcă la literatură. Drept care, la plecare, trecând prin faţa mea, i-am pus în braţe două cărţi recent apărute: cea de versuri a Lidiei Lazu: Soarta firului de nisip, şi Odiseea plăcilor memoriale, cu aceste cuvinte: "Aşa vă trebuie! Dacă pierdeţi alegerile parlamentare, musai să citiţi din nou cărţile noastre!" Om cu umor, a zâmbit, a resemnare...) 
Plecând eu însumi printre primii, am aruncat prin largile ferestre o ultimă privire spre librăria unde studenţii celor două profesoare se strângeau în jurul mentorilor lor. În faţa standului unde se vindeau cele două roamne abia prezentate ale laureatului Nobel 2012, nici un singur solicitant... 



ion lazu, fotografii de iarnă...