sâmbătă, 6 octombrie 2012

Scriitorul zilei: Petre Ţuţea; poezia zilei: Simona-Grazia Dima





Scriitorul zilei: Petre Ţuţea, n. 6 octombrie 1902 -d. 3 decembrie 1993
          
 Muscelean de la Boteni, din familia unui preot, a început liceul la Neagoe Basarab- Câmpulung Muscel şi l-a terminat la G. Bariţiu din Cluj, unde a făcut studii de Drept, cu un doctorat în drept administrativ în 1929. Preocupat de filosofie dar şi de ideologii, fascinat de abstracţiuni, a ales în tinereţe stânga şi imagina un comunism marxist, însă religios.  Vedem cum tentaţia abstracţiunilor poate naşte opţiuni stranii. În 1932 a înfiinţat revista Stânga, la care avea colaboratori din seria Petre Pandrea, Traian Hernesi, Petru Comarnescu, Mihail Ralea (a se observa că la instaurarea regimului comunist, dintre toţi aceşti intelectuali de stânga doar Ralea a scăpat de închisoare, şi mai mult de-atât, a făcut fulminantă carieră.)  Comilitonii săi Pandrea şi Sorin Pavel au lansat Manifestul Crinului Alb, 1933. Patre Ţuţea lansează şi el, în 1935, Manifestul revoluţiei naţionale, coautor acelaşi Sorin Pavel. În 1933 ajunsese funcţionar în Ministerul Comerţului şi Industriei, în 1934 funcţionează la Berlin, în Legaţia economică, unde colaborează cu Nae Ionescu. Revenit în ţară, va fi şef de secţie şi apoi director în Ministerul Economiei Naţionale, la Comerţ Exterior. Colaborează cu articole economice la Cuvântul lui Nae Ionescu, împreună cu colegii de generaţie: Noica, Eliade, Gyr, Vulcănescu; în 6 septembrie 1940 intră în guvernul legionar şi este director până în 1944. Arestat între 1948-1953, supus unor drastice anchete, necondamnat juruduc; este rearestat în toamna 1956, reanchetat, judecat în câteva rânduri, cu condamnări de mulţi ani şi rămânând la Aiud până la graţierea generală a deţinuţilor politici, din vara 1964. Rămas sub stricta urmărire a securităţii, cu percheziţii şi confiscări de multe manuscrise. Aşa se face că la expierea regimului ceauşist, nu avea operă, fiind considerat de aceea un Socrate român.  L-au relansat interviurile televizate realizate de G. Liiceanu, în paralel cu alte filmări cu prietenul din tinereţe, Emil Cioran, acela rămas la Paris, nemaidezlipit de Oraşul lumină - care îi garantase libertatea. (Nu e defel greu să ne imaginăm ce-ar fi suportat colegii de generaţie şi de opţiuni Cioran, Eliade, dacă printr-un ghinion ar fi rămas între graniţele ţării. Măcar Mircea Vulcănescu şi alţii au sucombat în detenţie; mai rezistent, cu dorinţa de a da un exemplu elocvent colegilor de suferinţă, Petre Ţuţea a supravieţuit.)  Imediat au început să apară cărţi cu şi despre Ţuţea, care totuşi nu era decât un filosof un economist şi un eseist.  Vedea în naţiunea română o plămadă demnă de cel mai luminos destin istoric. Vedea propăşirea şi fericirea generală a conaţionalilor, sub blânda lumină a ortodoxiei. Ca spre sfârşit, uitându-se mai atent la amănuntele vieţii de fiecare zi, să lanseze, tot în stil apodictic, teribilele cuvinte: "Numai eu am putut să fac 13 ani de puşcărie pentru un popor de idioţi." A anulat astfel, într-un moment de trezire din abstracţiuni, toate ideile pentru care cu atâta patos militase o viaţă, nu scurtă, ci de 9 decenii...

Opera publicată: Eseuri filosofice: Bătrânețea și alte texte filosofice,  1992;Reflecții religioase asupra cunoașterii, ediție îngrijită de Ion Aurel Brumaru, 1992; Philosophia perennis,  1992; reeditare în 1993, volum reeditat sub titlul Scrieri filosofice vol. I,  2006; Nelinisti metafizice, ediție îngrijită de Petre Anghel,  1994;Filosofia nuanțelor (Eseuri. Profiluri. Corespondență), antologie, prefață și aparat critic de Mircea Coloșenco, texte stabilite de Sergiu Coloșenco, postfață de Sorin Pavel,  1995; Scrieri filosofice, vol. I, prefață de Gavril Matei Albastru, București, 2005; Scrieri filosofice, vol. II, cu un medalion de Ion Papuc și postfață de Gavril Matei Albastru, București,  2006; Fragmente,  2007. Dialoguri: Între Dumnezeu și neamul meu, ediție îngrijită de Gabriel Klimowicz, prefață și postfață de Marian Munteanu,  1992; 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea, editate cu o prefață de Gabriel Liiceanu,  1993; reeditare în 1999, 2000, 2003, 2005; Ultimele dialoguri cu Petre Țuțea de Gabriel Stănescu,  2000. Scrieri monografice: Mircea Eliade. Apare în fascicole în revista „Familia” din Oradea, între 2 februarie 1990 - 9 septembrie 1990; ediții ulterioare: Oradea, Biblioteca revistei „Familia”, 1992; ediție îngrijită de Tudor B. Munteanu, Cluj, Editura Eikon, 2007; Aurel-Dragoș Munteanu, volum îngrijit de Tudor B. Munteanu, București, Editura România Press, 2006. Scrieri cu caracter economic, politic: Manifestul revoluției naționale (în colaborare), ediție îngrijită de Marin Diaconu,  1998; Ieftinirea vieții. Medalioane de antropologie economică. Prefață și text stabilit de Mircea Coloșenco, 2000; Reforma națională și cooperare, prefață și stabilire de text de Mircea Coloșenco, postfață de Mihai Șora,  2001; Anarhie și disciplina forței, prefață și ediție de Mircea Coloșenco, 2002

 

Poezia zilei

s.g.dima.bmp 

 Simona Grazia Dima, n. 6 octombrie 1958, Timişoara 

FOCUL MATEMATIC
Mica fiinta, floare a adâncurilor ivita în poiana,
tine în mâna focul matematic.
Demult, pe altarul vietii, si-a depus,
fara zgomot, inima. Se reazima îngândurata
de copacul cu fructe vorbitoare, purpurii,
gândind blândetea: oglinda ce toarce prea delicat
teribilele flacari. În palma strabatuta de un susur
organic, îi sta, miniaturala, spada justitiara.
Doar la vreun semn anume, imperceptibil,
marunta faptura consimte sa se deschida spre cer.
Cuptor solar, lasa lumina sa irumpa, în bulzi
incandescenti, rostogoliti pe lama fina a sabiei
care se leagana calm. La fiecare oscilatie cade,
retezat din temelie, raul obscur, ales cândva


MEMORIE ERMETICA


Preoteasa închise templul
si palatele într-un mar. În zori
îl arunca pe ape. (Cazuse orasul, pentru vecie).
O mâna cu har, cândva, din spume-l va culege.
Si va musca din el. Ce bogatii, ce muzici,
pe holurile saturate! Incintele care-i adaposteau
pe oaspeti si harfa îmblânzitoare vor rasuna mereu.
Dar valul din jurul fructului stingher
îi vede numai coaja, numai ea se rideaza,
numai ea poarta falii, marturisire de sfâsiere în fata
oceanului rapace, în vreme ce vibreaza
armonia în miez, netulburata. Fara timp
si tainic exultând, pluteste-n val arid,
pe neîntelese, marul mut.


STRADA CU ARCANE

 Stiam: aveai sa comuti pedeapsa cu moartea.
Ca singuraticului sa-i iasa
ce altii n-au putut, cu lumi în spate.
Peste ani, cu primul nostru chip,
aveam sa trebaluim în liniste,
printre judecatori, la masa cu sigilii.
Dupa ce rafale negre ne pleznisera peste fata,
când functionari hittiti, infinit de  zelosi,
notau totul pe tablite de lut si raza tehnica
aducea-n lume obscuritate, mai mult decât
lumina. Strada cu arcane: porumbelul
fosforescent tâsnind din nimic - crucea
templierilor i se desena pe spate. Cuiele
rugineau în armura medievala uitata-n strada.
Fara sens toate, nu absurde, fericite doar si nascânde.
Si tornada din care ies tuaregi si amenintarea araba.
Ai nostri continuau sa se-mpiedice de pietre. Ele-si
sfarâma tocurile printre gresiile edililor snobi.
Oras al patimilor, al sabiilor ascunse. Plopii
ramâneau sa fosneasca-n el pentru totdeauna -
asa cum sunt. Ca viermii si academicienii
treziti pornesc dimineata simultan, din hârtoape,
la treburi, nu însemna nimic pentru acesti
copaci imemoriali, cu ochii goi. Acolo
ne adunam pentru-a studia, ore în sir,
miscarile câinelui, siesta ratei, Coranul
miscator al poeziei, itit din zimtii clipei,
întinsi spre-a se usca la soare, spre a-si
rosti iluminarea nimanui. Pe-aici, se zvonea,
în jurul casei grandioase, tatal constructor
a fost omorât de fiu. Dar nimeni n-a adus vreo dovada,
iar mama impozanta avea si-n continuare  
un chip de nepatruns. Lasa-ne, timp, îngropati în incertitudine,
în penele noastre. Glorioase pasari de aer.


UN POET ÎNARIPAT TRAVERSA CALEA VICTORIEI


La ora 5 mergeam pe un drum de tara. La ora 7,
pe-o  autostrada. Un poet înaripat traversa
Calea Victoriei, dar nimeni n-a tresarit.
Stateau cu fata-n soare si mâncau.
Daca am oprit pe cineva,, abia apucam
sa-i vad chipul, ca se facea noroi si curgea.
Desfigurat, se scuza ca nu stia nimic despre poezie si poeti.
Doamne, nu mai era la cinste memoria,
nu se mai vorbea în poezie, ci-n alte limbi.
Am simtit ce veche mi-era lumea, preaiubita,
mai ramasesera câtiva care stiau cum trece-o sopârla
prin cimitir, pe drumuri vesele, cu morti fraterni

sau dintre vecinii nostri. Ei avusesera un ochi
era unul dintre sateni, dintre bastinasiîn dreapta si-n stânga, spre catunul unde poezia
pentru poezie, din care clipeau hâtru-nspre noi,
sa nu ne simtim singuri, chiar daca-n acelasi timp
hraneau câinele, dadeau graunte la pasari.
Cotetul porcului se deschidea cu un zgomot anume,
de îmbarbatare, vântul avea un farmec, o sclipire.
Poezia scalda totul, ajungea si-n cuibarul
unde gaina clocea triumfatoare. Si puii cu scufii erau adusi,
spre admiratia unanima, învascuti în mantii secrete de poeme.
Cinste: scosi pentru noi din adaposturi inatacabile.
Fiindca eram toti una si poezia dadea numele locului,
prin ea izbucnea rasaritul, pe care pâna la unu-l vedeam.
De-acum am pierdut vecinatatea. Vom servi poezia singuri,
din infamie, de sub cadavre si molozuri. Era o porunca.
Doamne, când voi ajunge la tine, nu voi fi decât eu.
Un sine spalat pâna la ultimul luciu, depus pe stânca
secundei. Te vei bucura c-am putut sa-ndur si drumul
cu balegi si autostrada patata cu petrol. Un sine.



Dragoş Morărescu, n.6 octombrie 1923