sâmbătă, 13 octombrie 2012

Scriitorul zilei: Vasile Voiculescu; poezia zilei; Elisabeta Isanos despre Veneticii, IIFotografii de autor...

Scriitorul zilei: Vasile Voiculescu, n. 13 0ctombrie 1884 - d. aprilie 1963

                    
Buzoian din comuna Pârscov (fiu al unui ţăran mai înstărit - la naştere numele Vasile Costache, iar pseudonimul Voiculescu preia numele tatălui: Voicu), urmează şcoala primară în comuna Pleşcoi, gimnaziul la Buzău, liceul la Bucureşti, coleg cu G. Ciprian, D.Dem. Demetrescu -Urmuz şi cu viitorul pictor N. Constantinescu; un an la Litere, se transferă la medicină, 1903-1910, când îşi ia licenţă. Se căsătorise cu o colegă de faculate, cunoscută încă la Buzău. Medic de ţară, mobilzat în vremea războiului la Bârlad, unde se ataşează grupului Al. Vlahuţă- G. Tutoveanu şi va fi înfluenţat la începutul carierei literare. Tot pe-atunci şi acolo colaborază cu Tudor Pamfile, scoţând revista Florile dalbe.
După război, medic la Bucureşti până la pensionare, în 1940. Din 1922 activează la Fundaţia Culturală Prinţul Carol, din 1930 implicat în programele Radiodifuziunii Române, coordonând programele culturale, iniţiind emisiuni precum Viaţa satului, Sfatul medicului, Revista literară etc.
Debutase încă în 1901 cu o odă la Eminescu, redebutează în 1912 cu poezia Dorul, în Convorbiri literare, semnată V.V. Din 1927 devine unul dintre fondatorii revistei Gândirea. Colaborează la Revista Fundaţiilor regale, care în 1944 îi scoate o antologie de autor, în faimoasa colecţie Ediţii definitive. 
În 1916 îi apăruse volumul de Poezii, în 1918 Din Ţara Zombrului şi alte poezii, Premiul Academiei Române. Cu următoarele volume va obţine premiile Hamangiu şi Premiul Revistei Fundaţiei Regale. Scrie povestiri, piese de teatru. Importantă este evoluţia sa lirică, de la  sămănătorismul de sorginte Coşbuc-Vlahuţă, la tradiţionalism; cu vomumul Pârgă survine o schimbare importantă, apare lirica pe teme religioase, apoi la lirica de tip Pillat-Arghezi. În 1946 moare soţia poetului. Vor urma două decenii de recluziune. Se ataşează grupului Rugul Aprins de la Mrea Amtim, apoi cercului din casa colecţionarului Barbu Slătineanu, împreună cu Dinu Pillat şi alţii. Vor fi arestaţi în vara-toamna 1958  (poetul avea pe-atunci vârsta de 74 ani, nu s-a ţinut seamă de acest detaliu...); condamnat la 5 ani închisoare, este eliberat în 1962, luna mai şi, bolnav, şubrezit, mai trăieşte până în aprilie 1963.  Manuscrisele îi fuseseră confiscate, tot ce scrisese în ultimele două decenii va fi publicat începând din 1964: Ultimele sonete închipuite... constituie un adevărat eveniment în lirica acelor ani; părând să preia tonul din sonetele Shakespearriene, ele aduc o mare noutate în lirica vremii, prin virtuozitate formală dar încă mai mult prin extaz, prin fervoare şi senzualitate spiritualizată. Povestirile în 1966: Capul de zimbru, Zahei orbul în 1970 configurează un univers aparte, al gândirii magice, povestiri localizate în păduri, în munţi, la schituri, într-un mediu ancestral, cu eresuri, completând astfel abordările din universul rural, aşa cum este cunoscut din operele lui Sadoveanu, Galaction, Agârbiceanu; lirica îi este editată în două culegeri: Veghe şi Clepsidra. Opera sa îşi face treptat drum spre cititor, receptarea critică este entiziastă. Abia în 1993 va deveni membru postum al Academiei Române.
Opera literară: Poezii, Bucureşti, 1916; Din Ţara Zimbrului şi alte poezii, Bârlad, 1918; Pârgă, Bucureşti, 1921; Amintiri despre Vlahuţă, Slobozia, 1927; Poeme cu îngeri, Bucureşti, 1927; Cartea misionarului (în colaborare cu Gh. D. Mugur), Nichifor Crainic, Craiova, 1930; Chestionar folcloristic (în colaborare cu Gh. D. Mugur), Craiova, 1930; Pata ursului, Bucureşti, 1930; Destin, Bucureşti, 1933; La pragul minunii, Bucureşti, 1934; Toate leacurile la îndemână, Bucureşti, 1935; Umbra, Bucureşti, 1935; Urcuş, Bucureşti, 1937; Întrezăriri, Bucureşti, 1939; Demiurgul, Bucureşti, 1943; Duhul pământului, Bucureşti, 1943; Poezii, Bucureşti, 1944; Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de..., prefaţă de Perpessicius, Bucureşti, 1964; ediţia (Die letzten ersonnenen Sonette Shakespeares in der erdachten Ubersetzung... - Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de...), ediţie bilingvă, traducere de Immanuel Weissglas, prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1974; ediţia (Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de... - Shakespeare's Lost Fancied Sonnets in Immaginary Translation by...), ediţie bilingvă, traducere de Cristina Tătaru, Piteşti, 2000; Povestiri, I-II, introducere de Vladimir Streinu, Bucureşti, 1966; ediţia (Nuvele), I-II, ediţie îngrijită de Ion Voiculescu, prefaţă de Mircea Tomuş, Bucureşti, 1972; Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Al. Piru, cu un desen de Marcela Cordescu, Bucureşti, 1966; Poezii, I-II, ediţie îngrijită de Ion Voiculescu şi Victor Iova, prefaţă de Aurel Rău, Bucureşti, 1968; Viscolul, Bucureşti, 1968; Zahei orbul, ediţie îngrijită de Ion Voiculescu, prefaţă de Mircea Tomuş, Cluj, 1970; ediţie îngrijită şi prefaţă de V. Fanache, Cluj Napoca, 1986; ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Mohanu, Bucureşti, 1996; Poezii, ediţie îngrijită şi postfaţă Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1972; Teatru, ediţie îngrijită de Mircea Tomuş şi Ion Voiculescu, Cluj, 1972; Iubire magică, ediţie îngrijită de şi postfaţă Gelu Ionescu, Bucureşti, 1975; Coiful de aur, cu ilustraţii de Elena Boariu, Bucureşti, 1981; Poezii - Poesies, ediţie bilingvă, traducere de Paul Miclău, prefaţă de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, 1981; Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de... şi alte poezii, ediţie îngrijită de şi postfaţă Cornel Ungureanu, Bucureşti, 1981; Povestiri, I-II, ediţie îngrijită de Victor Iova, Bucureşti, 1982; Poezii, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Liviu Grăsoiu, Bucureşti, 1983; Recits, traducere şi postfaţă Irina Bădescu, Bucureşti, 1983; Iubire magică, ediţie îngrijită de Victor Iova, Bucureşti, 1984; Gânduri albe, ediţie îngrijită şi introducere de Victor Crăciun, prefaţă de Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1986; Capul de zimbru, ediţie îngrijită şi prefaţă de Marin Beşteliu, Bucureşti, 1987; Toiagul minunilor, ediţie îngrijită şi prefaţă de Nicolae Florescu, Bucureşti, 1991; Alcyon sau Diavolul alb, ediţie îngrijită şi prefaţă de Florentin Popescu, Bucureşti, 1992; Poezii inedite şi corespondenţă, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ileana Ene, Galaţi, 1993; Călătorie spre locul inimii, ediţie îngrijită de Radu Voiculescu, prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1994; Lostriţa. Căprioara din vis, ediţie îngrijită de Florentin Popescu, Bucureşti, 1995; Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Apetroaie, Galaţi, 1995; Înaltele nelinişti, ediţie îngrijită de Roxana Sorescu, Bucureşti, 1998; Integrala prozei literare, ediţie îngrijită şi prefaţă de Roxana Sorescu, Bucureşti, 1998; Integrala operei poetice, ediţie îngrijită şi prefaţă de Roxana Sorescu, Bucureşti, 1999; Antologie de versuri şi proză, ediţie îngrijită de Sultana Craia, Bucureşti, 2002; Poezii, ediţie îngrijită de Roxana Sorescu, Bucureşti, 2002; Opera literară, vol. I: Proza, ediţie îngrijită şi introducere de Roxana Sorescu, Bucureşti, 2003. Culegeri:   Cântece de stea, Bucureşti, 1922 (în colaborare cu Gh. D. Mugur); Proverbe, Bucureşti 1928 (în colaborare cu Gh. D. Mugur);

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Voiculescu
http://www.crispedia.ro/Vasile_Voiculescu
http://www.observatorcultural.ro/POEZIE.-Vasile-Voiculescu-Ultimele-sonete-inchipuite-ale-lui-Shakespeare...*articleID_2528-articles_details.html


Poezia zilei, Vasile Voiculescu  
Ultimele sonete...

Te miri ca nu scot gheara sa-mi sfîsii bîrfitorii ?
Unde-ai vazut tu leul vînînd gîndaci sau poame ?
Poetul sare lacom asupra-naltei glorii,
Cu-mbãtãtoarea-i carne s-aţine sacra foame.
Si eu am alergat-o-n pustiul lumii voastre
Si m-am bãtut cu tigrii si şerpii pentru ea,
Am fugãrit-o pîna-n capcane şi dezastre,
Dar cînd s-o prind, în cale-mi ieşişi tu, scumpa mea ?
Tu m-ai vînat cu ochii, oţele zîmbitoare,
Si lesnicioasã pradă-ţi cad astãzi la genunchi;
Hai, inima sfîşie-mi, mi-o faci nemuritoare,
Si dulcea ta cruzime pãtrunzã-mã-n rãrunchi :
    Cãci stihurilor mele le dau alte destine,
    Cu nobilul lor sînge de-a te hrãni pe tine.


Din clarul miez al vîrstei rîd tineretii tale,
Trufaşa-ti frumusete în fatã o privesc
Si ochilor tãi, astri tulburãtori de cale,
Opun intensu-mi geniu în care mã topesc.
Mã-nfãtisez cu duhul, nu te sãrut pe gura,
Plecat ca peste-o floare, te rup si te respir...
Si nu mai esti de-acuma trupeascã o fãpturã,
Ci un potir de unde sug viatã si strîng mir.
Nu-mi numãra anii, seva nu stã in gingasie :
Cu ideala fortã mi-apropii ce mi-e drag,
Injug virtuti si patimi la marea poezie
În care fãrã urme de pulbere tîrzie,
    Te-amestec si pe tine cu sila; pentru mag,
    Pãmintul n-are margini, nici cerurile prag.


A cîta oarã zorii mã prind fãrã de somn ?
Dã iarna buzna, anul îsî lapãdã coroana,
Eu în surghiun, departe... Cînd ai sã-mi curmi prigoana,
Iar sã mã chemi la tine, puternicul meu domn ?
Dar tot veghez - de-aicea - iubirea ta plãpîndã,
Ca peste o comoarã-n veci hãzãrita mie
De inimi arzãtoare si toate stînd la pîndã.
Fereste mai cu seamã sã pleci pe mare-albastrã
Cu oachesa aceea fatarnicã si rece;
Nãvalnicele-mi gînduri, gonind pe urma voastrã,
Vã vor stîrni tempeste, corabia sã-nece:
    Cãci te iubesc cu ură, întreg si numai eu;
    Nu te împart cu nimeni, nici chiar cu Dumnezeu.


La ce-mi slujesc de-acuma duh, faimã, fantezie...
M-ai pãrãsit... si toate se sting, reci scinteieri.
Pentru rãnitul vultur aripile-s poveri,
Zbãtaia lor, zadarnic adaos de-agonie.
Si mã supun... Osinda de gura ta rostitã
E lege pentru mine de aur pur si greu;
Durerea de la tine mi-e inca o ispitã,
Tu, genial tutore al geniului meu.
Si neguri lungi de veacuri las iar sã mã înghita...
Din groapa mea zbucni-va o flacãrã tîrzie;
Atunci intreaga lume va deslusi, uimitã,
Crescînd misterioasã a noastrã poezie,
    Din dragostea nãscutã în zbucium si adori,
    Pe-ascuns, din tainic tatã, ca un copil din flori !


Din spulberul iubirii atît doar mai pot strînge,
Sã-mi fac un streang, eu singur, cu fragedele-ti rochii...
Mã-ndeamnã alte gînduri sã iert si sã-nchid ochii,
Privighetoarea oarbã cu mult mai dulce plînge.
Înduplecã-te, darã, durerea mea-ntr-atît,
Sã preaslãvim fugara, si-n loc de rãzbunare
Sã stoarcem nemuririi si artei lacrimi, cît
Sã stea podoabã lumii hidoasa ei trãdare.
Dar cine viers si suflet acum sã-mi împrumute
Dacã-mi lipsesti tu, însãsi esenta a minunii ?
Ah, inima si coarde-mi sînt deopotrivã mute,
Cînd limpede vãd astãzi prãpastia minciunii:
   Cãci orb eram atuncea cînd te aveam in fatã,
   Splendoarea-ti, luîndu-mi ochii, da cintecului viata !


Perechea este telul, porunca sacrã-a firii :
Stîrniti de ea, vulturii se cauta prin spatii,
Delfinele iau marea-n piept, sã-si afle mirii,
Chiar stelele in ceruri se-njugã-n constelatii...
Ca vita cãtre mîndrul stejar, spre tine-ntind
Ciorchinii-mi plini de patimi cu seva-mbãtãtoare;
În mrejele-adorãrii te-nfãsur, te cuprind,
Si orice vers îtî scriu e înc-o-mratisare.
Noi doi sîntem victime ale suavei legi,
Cãci dragostea nu catã la forme-ntîmplãtoare :
Dac-ai fi fost femeie, te-as fi ales eu oare ?
De ce mã lasi acuma ? Te smulgi si te dezlegi ?
    Tãiat în jumãtate si-n pulberea zdrobirii,
    Cum am sã port eu singur poverile iubirii ?

Îmi spui zaraf ? Schimb versuri pe-o dragoste de aur ?
Pentru-ai iubirii tale ducati îtî dau sonete ?
Viclean, îtî iau aleanul si dorul amanete,
Cu camãtã închise-n avarul meu tezaur ?
De-ai stii ! fiece slovã ce-ti scriu ti-ar fi mai scumpã
Ca mii de nestemate din fruntile regesti;
Cutezator scafandru-n oceanele ceresti,
Zvîrl duhul meu din duhul etern sã ti le rumpã...
Si nu mã plîng cã poate iubirea ta mã-nsalã,
Nu cãt de-i mincinoasã moneda ce-mi strecori,
Cã simt ce grea si seacã îmî sunã uneori,
Si nici nu zgîrii plumbul sub calpa poleialã,
    Ci smulg tariei verbul de dincolo de fire,
    Si orice vers ce-ti dãrui i-un fir de nemurire.


Spun unii de un ostrov vrãjit, pe mãri, departe...
Corãbiile-n preajmã-i se nãruiesc în valuri.
Orice metal din ele se smulge; se desparte,
Sar cuiele si-aleargã sã se înfigã-n maluri.
Oh, nu e basm... Cu mine s-a petrecut la fel:
Tot ce-mi incheie firea si cîrma drept o tine,
Orgoliosu-mi geniu, vointa de otel
M-au pãrãsit nãuce si s-au lipit de tine.
Dar dragostea îndata le lua la toate locul,
Cu lanturi fermecate mã fereca si leaga;
Zvîrl ancora la tãrmul unde-mi aflai norocul,
Vreau sã rãmin aicea viata mea întreagã.
    Si ca s^a nu mai vie din lume nici un rãu,
    Oceanele iubirii revãrs in jurul tau...


Tu stii ce lung si aprig luptai ca sã te capãt,
Cu mine-ntîi, cu tine, cu pizma tuturor...
Rãzboiul crîncen însa urmeazã fãrã capãt;
Sã te tin rob, eu, sclavul, pe tine-nvingãtor,
Nu crut nimic; cuvîntul îtî cîntã osanale,
Dar lãnci de gînd, catrene de versuri te pîndesc,
Duh, inima si minte, aprinse arsenale,
Zi, noapte, geniale unelte-mi iscodesc;
În dragoste nu este odihnã, numai moarte...
O pace-nseamnã satiu, surîsul lînced minte,
Acel ce-ti strînge mîna si pleacã se desparte,
Dar rana mã trezeste ca un sãrut fierbinte:
   Iubirea mea-i ca steagul în lupta norocoasã,
   Cu cît mai sfîsiatã, cu-atît mai glorioasã.


Mã uit cum cade noaptea, aluzie la moarte,
Si lumea-si catã duhul în lãmpile aprinse;
Reintrã în vis viata, pãtrunde de departe,
Ca o mireasmã, somnul, în cãrnurile stinse.
Eu stau mereu în bezna: lumina mea-i la tine
Si ochii mei o alta nu vor sã mai primeascã.
Cum irosesti aiurea plãcerile divine ?
Nu ti-a rãmas o umbrã de cuget sã-ti sopteasca
Cum dragostea-mi, mai mare ca vesnica naturã,
Ti-a zãmislit adîncul din nou in zeci de fete ?
M-am despoiat de taina, de-nalta-nvestiturã,
ca sã-ti îmbrac unica si goala-ti frumusete;
    Te-am învatat iubirea, semetul zbor în slavã,
    Sã pier ca scorpionul de propria-mi otrava.



Mi-a trebuit întreaga vãpaie-a poeziei
Cãrbunele iubirii sã schimb în diamant;
Dar strãlucesti de-acuma pe fruntea vesniciei,
Rãscumpãratã de-a pururi obstescului neant...
Puterea mea e jarul închis, ca-n nestematã,
Ce arde dur si rece-n lãuntricul sãu joc:
De la crearea lumii cu astrii toti deodatã,
Nu se mai stînge-n mine originarul foc.
E cît un bob, dar tine virtutile esentei;
E diamant, ce roade otel si munti de stei...
Cu el îtî tai fereastra-n peretii existentei,
Sã intre nemurirea cu tot vãzduhul ei.
    Si-ntr-un vîrtej de versuri arzînd diamantine,
    Seduc eternitatea, iubito, pentru tine.




Casa memorială V. Voiculecu din com. Pârscov. Buzău


















Elisabeta Isanos:
 ISTORIA TRĂITĂ LA SÂNGE, II
Despre romanul “Veneticii” de Ion Lazu, Bucureşti, editura  “Ideea europeană”, 2009. 


     (...)


   Aşa cum se spune, viaţa încerca să reintre în normal, dar acest normal era altul decât cel   de-acasă. Mama, Vera Manu, este întreţinătoarea, prin eforturi supraomeneşti uneori, a focului din cuptor şi a vieţii. Totuşi,’’Ce-a fost n-o să mai fie’’ era leit-motivul zilnic, simbolică fiind în acest sens ideea castrării armăsarilor basarabeni, cai albi, aproape miraculoşi, cum nu se mai văzuseră prin părţile locului. Însă necazurile ’’veneticilor’’ erau departe de a se sfârşi, odată ajunşi în locul unde-i trimisese Ordinul de evacuare. Au cunoscut, la fel ca toţi ceilalţi refugiaţi, coşmarul de a fi urmăriţi în propria ţară. Sovieticii, ocupanţi între timp ai întregului teritoriu românesc, cereau liste cu basarabenii refugiaţi din fiecare localitate, pentru a-i ’’repatria’’ cu sila. Iar pe ei îi trăda felul de a vorbi, presărat cu expresii ruseşti, ca şi aerul speriat, căutând să nu atragă atenţia şi vorbind cât mai puţin, conştienţi că accentul lor îi va da de gol. În ultimă instanţă, depindea, ca de multe ori în vremurile acelea, de bunăvoinţa, de compasiunea cuiva, în cazul acesta de a primarului comunei, decis, pe propria răspundere, să nu le trădeze prezenţa.

   Consider că un merit deosebit al viziunii autorului asupra Basarabiei şi a basarabenilor este faptul că nu lipeşte etichete xenofobe şi nu-şi extinde resentimentele asupra ruşilor în ansamblul lor, ceea ce arată o cunoaştere profundă, exactă, şi o întreagă filozofie de viaţă. Basarabia, în special cea orăşenească, era un mozaic de naţionalităţi. Dacă la sat predominau în general românii, la oraş, pe lângă români şi ruşi, puteau fi întâlniţi armeni, evrei, tătari, nemţi, polonezi şi alte naţii; în partea sudică, a limanurilor Nistrului, a existat şi o colonie elveţiană, Şabag, singura de altfel înfiinţată de acest neam, în general statornic între propriile graniţe. După populaţia românească, ruşii erau însă cei mai numeroşi, a nega acest lucru ar fi, în primul rând, nerealist. Pe ruşii ’’de toate zilele’’, Grigore Manu îi caracterizează astfel : ’’oameni cu scaun la cap, luminaţi, gospodăroşi...’’. Nu cu aceştia avea el ceva de împărţit, nu înspre ei i se răsfrângea furia. La fel, nu extinde nici asupra evreilor resentimentul provocat de purtarea nedemnă a celor care insultaseră armata română în iunie 1940. Cu atât mai injustă apare în context tragica greşeală istorică, aparţinând românilor, descrisă în repetate rânduri în roman: pedepsirea lor in corpore, în vara anului următor, de către militari sau alte autorităţi, într-un fel de tribunale ad-hoc, care-i vizau în egală măsură şi pe românii suspectaţi de colaborare cu ocupantul, Grigore Manu fiind unul dintre aceştia. ’’...îţi spun ce am văzut cu ochii mei, în comuna mea de pe malul Nistrului. De cum a coborât la noi în sat, armata română a luat poziţie, dar imediat după asta s-a format un grup de militari legionari, cu de la ei putere. Au luat casele la rând, ne întrebau : Aveţi evrei în gospodărie ? Nu, răspundeam noi. Au fugit toţi, odată cu ruşii./.../... la noi nu au găsit decât pe un evreu bătrân, Marcu îl chema, pe maică-sa Deibora şi pe o fetişcană de-a lor.   I-au dus prin zăvoi, pe cărare, până la malul Nistrului şi acolo i-au împuşcat. Parcă-l văd pe Marcu, avea o barbă mare, albă, până la brâu.’’ Sunt lucruri care vor bântui cugetul celor care le-au văzut, coşmaruri împletite cu necazurile vieţii de venetici. Furtul cailor, a doua pereche cumpărată după vinderea armăsarilor basarabeni, capătă proporţiile unei tragedii. Frământările lui Grigore Manu, căutările, obsesiile coşmareşti sunt sugestiv descrise: ’’Pe drumul spre carmangerie, tot aşa, mergând şi iar mergând cu ochii în pământ, dus cu gândurile cine ştie unde, deodată tresărea, înălţa privirea, se uita neliniştit împrejur. Nu alerga nimeni după dânsul? Nu-i ieşea nimeni în cale, grabnic, pentru a-i aduce vestea cea bună ? Sau stătea cu faţa-n sus, în patul de la perete, după amiaza. Vera credea că se odihneşte – poate chiar sforăia uneori – dar de fapt el îşi ducea mai departe gândurile, fiecare pe firul său, după cum le era cursul./.../Răsufla opintit, ca prin somn, să creadă Vera că l-a răpus oboseala. Dar el se visa la prânz, ciucit la câţiva paşi de uşa bisericii din Dobriceni, trăgând cu ochiul la cei care ies de la slujbă ; şi după amiază, dând târcoale pe la horă. Să-i sară ticălosului de gât şi să-i strige : Tu zici că eşti Ion Bălaşa, hoţule de cai?’’

   Scenele memorabile prin autenticitatea lor sunt foarte numeroase în cuprinsul romanului, mărturisind nu o dată despre nedreptăţile şi feluritele vicisitudini ale vremurilor. De pildă, întoarcerea fratelui Verei, Mihail, din prizonieratul la nemţi: în ţară, este condamnat la patru ani de muncă silnică, suspectat de trădare, de colaborare cu nemţii, întors acasă, era pedepsit pentru că supravieţuise! Nu este trecută cu vederea nici viclenia Securităţii, felul cum se infiltra în organizaţiile clandestine constituite în vederea luptei contra regimului, capcană în care mulţi au devenit pradă uşoară pentru alimentarea temniţelor. La toate acestea s-a adăugat seceta din 1946, foametea cumplită care a urmat, mai ales în Moldova: ’’...prăpădul lumii, nu alta! Nu a plouat, nu s-a făcut nimic, iar ce s-a făcut le-a luat statul. Ce n-au mâncat ? Au pus femeile în oală frunză din copaci, tot felul de buruieni, mulţi au şi murit dintr-asta, otrăviţi... scoarţă de copac au mâncat, un mălai din ciocălăi de porumb ar fi fost prea bun. Câini şi pisici, tot felul de lighioane au pus la fiert. Zice că bietele femei îşi purtau ca năuce pruncii la piept, morţi poate de câteva zile...’’ După secetă, vine furtuna, anotimpurile îşi urmează rotirea, indiferente la zbuciumul omenesc. Aş menţiona, dintre momentele care rezumă în câteva rânduri un destin, scena în care Vera Manu descoperă în servieta veche a tatălui ei un mănunchi de chei: ’’A găsit un mănunchi de chei în servieta rămasă de la Papa, cândva elegantă, strălucindu-şi cataramele, acum scorojită, mucegăită, ca o buturugă râncedă. Câteva bucăţi de ziar şi un ciorap. Îl pipăise: greu, noduros. Ce să fie înăuntru ? Oase? O trecu un fior. Când colo, trase afară un mănunchi de chei: cheile de la casa părintească, de la casa lor, de la prăvălie şi de la cârciumă. De ce le mai luase Papa ? De ce le cărase atâta drum ?’’  Desigur, în speranţa reîntoarcerii, care nu a mai fost să fie. Abia nepotul, cel care va deveni cu timpul ’’scribul familiei’’, va izbuti să revină, după 1990, pe meleagurile părăsite, aducând ’’un TIR cu cărţi’’, un dar care simbolizează păstrarea memoriei, recuperarea trecutului.  

   Ca şi cum blestemul dezrădăcinării i-ar fi urmărit peste tot, odată smulşi din locul lor, ’’veneticii’’ sunt mereu siliţi să se mute dintr-o casă într-alta, fără să poată spune, decât     într-un târziu, că se află acasă la ei. Dacă îşi uitau condiţia, întâmplările se grăbeau să le-o amintească. ’’Apoi tot el îşi dădu seama: prins cu munca şi răscolit de marile încercări prin care tocmai a trecut, făcuse greşeala să uite faptul că ei nu erau decât nişte venetici, oameni fără un adăpost, rămaşi la cheremul altora, care în orice clipă te pot zvârli în stradă, sub un motiv sau altul.’’ În propria lor ţară, ei purtau pe buletinele de identitate menţiunea ’’născuţi în URSS’’, deşi la vremea când se născuseră acele locuri făceau parte din statul român. Iar turnătoria, racila acelor vremuri, stimulată din plin şi răspândită peste tot, înflorea.

    VA URMA.

ion lazu, fotografii de familie, II...  

Familia T. Ciobanu: Mihail, Timotei, Vera, Ana Melentievna (cca 1920)
Vera Ciobanu şi fratele ei Mihail, cca 1930
Lt.Major Mihail T. Ciobanu, 1935
 Ana şi  Vera Ciobanu (Mama şi Bunica mea)
Vera lazu şi primul născut Mihăiţă, 1939