vineri, 5 octombrie 2012

Scriitorul zilei: Ioanid Romanescu; poezia zilei; fotografii...

Scriitorul zilei: Ioanid Romanescu, n. 5 octombrie 1937 -d. 20 mai 1996             

Dintr-o familie de moldoveni din comuna Voineşti (numele la naştere Valentin Tudose), a făcut şcoala primară în satul natal, a urmat Şcoala normală Vasile Lupu din Iaşi, apoi, după întreruperi şi reluări, Filologia ieşeană, 1962-1968. Între timp şi după aceea, a fost profesor de ţară, inspector la Casa de creaţie Iaşi, metodist, corector la revista Ateneu, iar din 1972 până la pensionarea medicală, în 1981, redactor la Convorbiri literare. Debutase cu poezii în Iaşul literar, 1961, iar în volum cu Singurătatea în doi, 1966. A publicat cu destulă consecvenţă aproape 20 volume de poezii, printre care câteva antologii de autor. A tradus în colaborare din poezia greacă contemporană: Odele mării Egee, 1990. A obţinut Premiul Academiei în 1986 şi Premiul Uniunii Scriitorilor din R. Moldova.
Un poet în linia lui Nicolae Labiş (dar de fapt un poet eminescian, terorizat de ideea că nu scrii decât când simţi "că pe cap îţi cade cerul", că trebuie găsit "cuvântul ce exprimă adevărul", lucru ce se pare că a scăpat exegeţilor), aspect ce s-a estompat în timp, ca de altfel şi influenţele din Esenin şi din Blaga. Dintru început pătruns de convingerea că este un reprezentant nesofisticat, de obârşie rurală, al naţiunii şi anume unul predestinat Cuvântului, a scris o poezie frustă, lipsită de flori stilistice, într-o strădanie obstinată de a pătrunde în misterele lumii lăuntrice, în ceea ce poezia are esenţial, de sorginte divină. A căutat "cântecul ce sacralizează" totul. A exclus din preocupările sale fleacurile, artificiile, mistificările de orice fel. Din aproape în aproape, prin decantări şi esenţializare, poezia sa s-a eliberat de anecdotic, de aspectele frustrante, brutale ale vieţii de fiecare zi, concentrându-se cu o anume modestie încrâncenată pe menirea celui care trebuie să mărturisească despre experienţa umană în general. Până la un punct, poeziile sale sunt "confesiuni crude şi insolite". Sensibil la forţa cuvântului inspirat (de unde şi titluri precum Presiunea luminii, Energia visului, Dilatarea timpului...), mai degrabă decât la frumuseţea cuvântului, a ajuns astfel la ideea ofrică, a "poetului orb",  eliberat de context, fascinat de misterele firii umane, ale cosmosului, de sensul prim al tuturor devenirilor.
***
L-am cunoscut pe Ioanid Romanescu în anii cât a fost corector la Ateneu, din Bacău.  Eu lucrând în zona premontană a Carpaţilor, veneam la Bacău cu autobuzul, din celălalt capăt al judeţului, pentru cumpărăturile necesare supravieţuirii şi, în unele cazuri, treceam pe la Ateneu, pentru a lăsa poezii. O echipă redacţională cu deosebire tânără, condusă de Radu Cârneci, căruia îi apăruseră câteva volume de versuri. Abia după debutul meu în revistă au venit debuturile în volum ale lui Bălăiţă, Genaru, Sergiu Adam, apoi şi cel al lui Ioanid Romanescu, în 1966. O dată, în redacţie fiind, l-am auzit că vrea să meargă la tipografie, am profitat de ocazie să plecăm împreună. De ce îl însoţeam la tipografie nu mai ştiu. Poate pentru că în numărul ce stătea să apară voi fi avut şi eu un grupaj de poezii? Nu am idee, o explicaţie trebuie să fi fost, nicidecum prieteşugul meu cu poetul, căci nu a fost vorba de aşa ceva. Pe atunci era căsătorit cu Liana Cupşa, graficiană ce se lansa cu oarecare succes, ea îi făcuse ilustraţia la placheta apărută în faimoasa /râvnita de toţi colecţie Luceafărul. Pentru mine, conformist nevoie mare pe-atunci, titlul: Singurătatea în doi nu mi s-a părut neapărat reverenţios faţă de soţia sa. Pe drumul spre tipografie, către marginea urbei, acest tânăr cam mărunt, foarte slab, aţos, ochelarist, cu ridurile adânci ale suferindului de ulcer, foarte modest îmbrăcat, care fuma ţigară de la ţigară, trăgând fumul cu nesaţ, neîntrebându-mă nimic despre mine, mi-a povestit numai despre relaţia lui pătimaşă cu poezia. Se trezea noaptea, cu gândul la nişte versuri, pe întuneric şi le nota direct pe peretele de lângă pat. Mi se arăta fascinat de aventura pe care o trăia, singura importantă în viaţă. Aşa se pare că a rămas, pe parcursul celor 59 de ani. Iar cu privire la poezia mea, avea să-mi spună mai târziu, că nu-mi cade cerul în cap, ceva de acest gen. Ar fi sugerat să dramatizez totul, ceea ce nu-mi stă în fire... Poezia sau nimic, asta era viaţa lui Ioanid Romanescu.

Opera literară:   Singurătatea în doi, prefaţă de Otilia Cazimir,  1966; Presiunea luminii, 1968; Aberaţii cromatice, 1969; Poeme, 1971; Favoare,1972; Baia de nori,  1973; Poet al uriaşilor,  1973; Lavă,  1974; Paradisul, 1975; Energia visului, 1977; Trandafirul sălbatic, 1978; Nordul obiectelor, prefaţă de Marian Popa, 1979; Accente, 1981; Magie, 1982; Demonul, postfaţă de Marian Popa, 1982; Flamingo, 1984; A doua zi, prefaţă de Laurenţiu Ulici,1985; Orpheus, 1986; Zamolxis, 1988; Şcoala de poezie, 1989; Morena,  1991; Dilatarea timpului, 1991; Urania1992; Dilatarea timpului, prefaţă de Costin Tuchilă,  1993; Mississippi, 1993; Noul Adam, 1994; Paradisul, postfaţă de Ioan Holban,1996; Lovitura de maestru,1997.Traduceri:  Odele Mării Egee. Poeţi greci contemporani,  1990 (în colaborare cu Andreas Rados).
Citiţi mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioanid_Romanescu
www.crispedia.ro/Ioanid_Romanescu 
http://agonia.ro/index.php/author/0020269/index.html  
http://scoalaromanesti.wordpress.com/2010/11/15/ioanid-romanescu/ 


Poezia zilei
Ioanid Romanescu

Singurătatea în doi


Trăiesc pe spinarea mea sar din mine
am casă la aeroport
beau aer mănânc aer sunt singur ocolit
ca stâlpii cu emblema cap de mort

nevastă-mea viața își scutură de mine covoarele
a devenit obișnuință, cu ochi pe jumătate
închiși călătoresc prin mine clătinat
compartiment cu păsări mari electrizate

doarme pământul cu genunchii la gură
sub trista subțire cămașă de brumă
beau aer mănânc aer sunt singur ocolit
paznicul lumii la recolta postumă 


Trăiască poezia şi marii visători!


Al dracului am fost, cu patimă în toate
-viaţa mea a curs întâmplătoare-
atâtea drumuri am avut în faţă
dar am ales mereu câte-o cărare

n-am ascultat de nimeni niciodată
n-am calculat nimic - şi nu e bine-
ce pacoste de om voi fi fiind? şi încă
nu-mi vine în pământ să intru de ruşine

am buimăcit cuvintele, de-a hoarţa
le văd cum singure îşi taie
o cale - parcă sunt beţivi întârziaţi
ce-şi vor lua femeia la bătaie

iubirea am pierdut-o, azi câte o străină
îmi pare mai frumoasă decât un câmp de flori-
şi nu sunt fericit, însă îmi spun în gând:
trăiască poezia şi marii visători!

lacom eram cândva de a avea în preajmă
prieteni de oriunde - aveam ce să le spun-
adesea la petreceri trompeta mea de aur
ca o femeie goală se clătina prin fum

oglinzile prin holuri mâ-ntâmpinau mai strâmbe,
copii mă porecleau în gura mare -
astfel treceam: nepăsător, aiurea
spre steaua mea bizar strălucitoare

azi mă feresc din calea celor dragi-
nervoase, în răspăr mi-s replicile toate,
mersul mi-a devenit ca al felinelor
ce se retrag să moară singure departe

am încercat suprema renunţare,
dar moartea e perfidă şi nu din vis ne fură-
mai bine, deci, să ard până la capăt
decât să port cenuşa cuvintelor pe gură

al dracului am fost, cu patimă în toate,
greşind fundamental de-atâtea ori
-şi totuşi printre fericiţi mă număr-
trăiască poezia şi marii visători! 


În forță, cu nerușinare


De faptul că exist am luat cunoștință
în noaptea cutremurului din '40
când peste mine s-au răsturnat vrafuri de cărți
în casa unchiului meu care-a avut cinsprezece neveste
nici una în stare să-i calce ireproșabil cămășile
(m-a salvat una dintre amantele sale)

copil pe timpul războiului, am mâncat din gunoaie
am băut apă din hârburile câinilor din urmele tancurilor
și am purtat pistoale, cartușiere
cum de atunci spre fericirea multora nu am mai avut parte

unii au insinuat că nu trăiesc pe pământ
și asta mi-ar conveni, însă nu e posibil
am studiat pe rupte, cel puțin o sută
din poeziile mele echivalează
cu tot atâtea doctorate (primesc în vizită
academicieni, mai discutăm
ba una, ba alta)

cum ies de sub cărți nu mă pricep
decât la un singur lucru - am iubit
femeie cu tot cu fiică, am iubit surori
gemene și negemene, femei
pure sau tăvălite de o companie.

târfe internaționale (deopotrivă
pudice și destrăbălate),
cu fiecare am descoperit o Americă mare cât Rusia,
le-am posedat fără să mă laud
cu numele și rangul lor,
le spuneam „haidem prin mahalale
să ascultăm baliverne” însă ele numai
de mine ascultau până când noaptea
le afla și mai lungi în brațele mele,
așa că le-am iubit cu păturile-n geam,
ca un camionagiu în spatele depozitului,
ca un țigan pe marginea drumului,
le-am iubit pe deșelate
nepăsându-mi de scorțoși de sforari
și de toți cei care ne fluierau,
unora dintre ele spre a mă ține minte le-am făcut plozi
pe care-i cresc bărbați cu situație (spiritul meu
să-i țină veșnic în pază!)

tot ce am avut am împărțit
în jurul meu s-au iscat încăierări
din motive imaginare am suportat lovituri
însă niciodată nu am ridicat mâinile asupra cuiva
(lecția asta o știu de la Alexandru Ivașcu,
mândria familiei noastre care în patru ani de front
a tras toate gloanțele în aer
și - slavă domnlui! - războiul l-a câștigat cine trebuia)

rivalii mei au murit, prietenii mei
poate că au înțeles de ce le merge în plin,
prea târziu să spun ce se va întâmpla mâine
știu de mult că morții sunt frumoși
dar eu sorb cu lăcomie viața,
despre morți se vorbește cu anume respect
însă eu vreau să mai fiu huiduit,
există un cult pentru morți
ci eu prefer de viu dezgroparea

nefăcând parte dintre oamenii de ordine
nu am fost totdeauna sătul -
însă ca artist n-am provocat numai scandaluri,
așa că lui Platon fie-i țărâna ușoară!
într-o mai bună dispoziție
voi da și alte explicații   



Bătrânii


După-amiază - au adormit bătrânii
în parcuri pe bănci,
vântul le mai fumează țigările
vântul le mai citește ziarele

ce să facă ei după-amiaza
în casele fiilor? au plecat
să nu-și târască papucii prin holuri
să nu incomodeze

până la apusul soarelui
sunt locuri în parcuri - băncile
nu seamănă cu paturile pliante din bucătării
însă bătrânii dorm
Lucian Vasiliu, Mircea Ciobanu, Ioanid Romanescu...

nu zgomotul ci liniștea-i trezește

spre seară
cu gesturi elegante își scutură pălăriile
- oricare anotimp ar fi
peste pălăriile lor cu boruri mari cad frunze -
și pornesc mulțumiți că din viața lor inutilă
au mai dăruit lumii câteva ore de liniște
pentru cine știe ce vor anunța mâine ziarele 


 

















Ion Lazu, Fotografii...(Groapa Văcăreşti)