miercuri, 11 iulie 2012

Scriitorul zilei: Radu Enescu, n. 11 iulie 1925. d. 22 iulie 1994

 

      
     S-a născut la Satu Mare dar şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la Braşov, urmând şcoala primară, în limba germană, apoi liceau Andrei Şaguna, unde se pare că l-a avut profesor pe Emil Cioran. Se înscrie la Litere şi filosofie în Cluj şi face primul an la Sibiu, devenind cel mai tânăr membru al Cercului literar, din păcate scos din scena culturală imediat după instaurarea pro-bolşevicilor. La terminarea facultăţii, 1949, unde i-a avut profesori pe D.D. Roşca, Liviu Rusu şi Lucian Blaga, devine asistentul la catedra de filosofie al lui D,D.Roşca, acesta considerându-l cel mai bun student din întreaga sa carieră. Din motive de dosar "nesănătos" (nepot de protopop memorandist), este îndepărtat din cariera universitară, ceea ce l-a marcat pentru totdeauna, devenind un ins fricos, suspicios, imprevizibil. Totuşi, după nişte ani de profesorat la licee clujene, este adus redactor la Tribuna, 1957, apoi la Steaua, iar din 1965 chemat de Al. Andriţoiu  la nou înfiinţata revistă orădeană Familia (la 100 de ani de la apariţia ei sub direcţia lui Iosif Vulcan.) 
     Persoană cu deosebire dificilă, cu salturi neaşteptate de la depresie la pusee alegre, de scăpărătoare ironie şi autoironie, R.E., împotriva tuturor previziunilor, a rămas redactor şef-adjunct la revista orădeană nu mai puţin de 20 de ani, practic până la pensionare. I-au fost de sprijin colegii de redacţie Ovidiu Cotruş şi Nicolae Balotă, din vechea formulă a Cercului literar. Familia şi-a asigurat astfel colaborarea redutabilă a unor Cornel Regman, I.D. Sârbu, Şt. Aug. Doinaş, Ioanichie Olteanu.
      Cu numeroase şi penibile cedări în faţa presiunlor culturnicilor, a cenzurii inflexibile, "filosoful devine publicist cultural" (cu o formulare a orădeanului Ion Simuţ); a scris în presă fraze ditirambice în ocazii oficiale, imposibil de reprodus. Mai mult de-atât, şi-a mutilat propriile studii şi eseuri, la presiunile cenzurii, de exemplu ca să-i apară monografia despre Kafka, asta chiar în siajul terifiantelor teze din iunie 1971. Înarmat cu foarte temeinică cultură filosofică de sorginte germană, idealistă etc, a făcut mari gesturi de oportunitate, în alternanţă cu acte temerare de a-i publica pe scriitorii ocultaţi de regim. A luat premii ale Uniunii, a fost răsplătit cu o participare la sărbătorirea Kafka la Praga şi cu o bursă a americanilor; din care voiaj a rezultat volumul Intre două oceane, 1986. Impresii de călătorie, iar în fapt nişte eseuri pe teme culturale. 
         Spre finalul lui 1989, a surprins pe toată lumea trimiţând la Uniunea scriitorilor dar şi la Europa liberă o scrisoare de protest, prompt difuzată la postul străin de radio.
După 1989 s-a desfăşurat în publicistică, la Gazeta de Vest, la Noua gazetă de Vest. Spre mirarea lui Ion Simuţ, eseistul nu s-a mai concentrat să-şi corijeze vechile volume mutilate, nici măcar monografia Franz Kafka. Publicistul Marin Chelu a iniţiat editarea operei acestui autor de înalt calibru, trăind oprimat, sub protivnice vremi...


Opera literară:Franz Kafka, monografie, 1968; Critică și valoare, eseuri, 1973; Ab urbe condita, eseuri, 1985; Între două oceane, 1986;Despre arhitectură, 2003; Orizonturi speculative, 2004; Orizonturi literare, vol.I, 2005.
Citeşte mai mult:http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Enescu
 http://alexandruseres.com/revista-familia/radu-enescu-1925-1994
Ion Simuț: Eseul corupt, în România literară, nr. 44/2004, rubrica Istorie literară 
Loredana Ionaș: Radu Enescu, 15 ani de eternitate, în ziarul Crișana, ediția din 24 iulie 2009 
Ziarul Bihoreanul, ediția din 23 iulie 2009: Comemorare Radu Enescu  
http://www.romanian-philosophy.ro/en/index.php/Radu_Enescu


Poezia zilei
Sânziana Batişte
Ai grijă


Ai grijă cum mă priveşti
Ai grijă cum mă apropii
Acestei curate poveşti
Să nu i se-ntunece ochii
Ai grijă cum mă adumbri cu genele
Blândule prinţ
Alungă-i departe pe sumbrii călăi ai speranţei
Când minţi

Nu mă da valului
vântului
Dă-mă-nţelesului
Sfântului 
Alungă tu neştiutul
nespusul
Supune-ţi-l
Nesupusul
Nu te speria de tristeţe
Nu te speria de bucurie
Ceea ce trebuie să vie
Să vie

Consemnări: VIEŢILE CĂRŢARILOR CONTIMPORANI
DUPĂ Magda U.
Editura Eikon, 2012 (p. 206-2011)

CAZU’ LAZU: „EU VREAU SĂ FIU UN OM CUMSECADE”

Încep cu o mărturisire: după ce am alunecat, citind cele
peste 500 de pagini de memorii Marino, într-un hău de orgoliu
şi de răutate, am căutat o lectură reconfortantă şi am găsit-o:
Scene din viaţa literară, 1979-1989, Ideea Europeană, 2007, de
unde am decupat notula din titlu, an optzeci.
Ion Lazu e cu adevărat „om de pîine”, cum îi spune Const.
Virgil Gheorghiu basarabeanului. Onest, cuviincios, echilibrat,
cu simţul măsurii, devotat. Sau, cum se autocaracterizează el
însuşi, într-o elegie (sînt mîndră că mi-a dedicat-o): „un sălbatic
rupt din context/ răstălmăcit de vremile prea tulburi”.
Preceptul după care se conduce Lazu, devenit titlu de
roman, este Despre vii numai de bine. Mă sprijin şi pe o însemnare
din 5 aprilie '89: „Citesc Daniel Vighi, foarte plăcut impresionat
de talentul său. Poeme în proză de cea mai bună calitate,
impecabile, neaşteptate. Cine va fi fiind autorul Vighi? O foarte
bună surpriză după Andru, Mareş şi Iovan”.
Vorbele diaristului sînt cugetate, derapajele de limbaj –
inexistente. Pînă şi dezamăgirile le percepe uşor siderat, dar cu
blîndeţe, ştiind că în lumea literară „trădările şi nerecunoştinţa
vin exact din direcţiile unde te credeai mai asigurat” (notă din
1980). Lepădările nu-i stau în fire. Şi este cel mai potrivit în rolul
de PR pentru prietenul Mircea Ciobanu (pe buzele căruia
surprinde „un surîs de alchimist”), pentru prietenul Dumitru
Alexandru, cu compasiune, pentru prietenul Caius Dragomir,
pentru prietenul Ion Murgeanu. Cu ultimul, partener de dialog
literar, a tipărit o carte pentru doi.
Şi geologul şi scriitorul au aceeaşi profesiune: „de om
singur”, arînd la citit, cum formulează alt poet din neamul
blajinilor, Paul Aretzu. Ion Lazu citeşte din „tendinţa de
identificare cu ceilalţi, de contopire cu lumea”. Comuniunea cu
prietenii este una dintre „fericiri”, dacă nu omite să însemneze,
cu prilejul lansării cărţii Blana de viezure: „Ce-am mai cîntat în
maşină, la ducere!”.
„Însă la noi, cînd faci o asemenea afirmaţie despre sine
(cumsecade, n.m., Magda U.) rişti să fii luat de nătăfleţ, în cel mai
bun caz. Ca să nu mai spun că, în cazul unui scriitor, această
asumare te face ciudat, chiar ridicol. Şi scriitor şi cumsecade,
cine a mai văzut?”
Aşa este: „normalul” e ca X să-i dea un dupac lui Y, pe
hîrtie, pe blog ori chiar la propriu; A are pentru B un glonţ pe
ţeava flintei, înainte de a-i citi cartea. Scriitorului român îi vine
greu să accepte valoarea celuilalt: i se pare că, acceptînd-o, îşi
neagă propria valoare. Mai „natural” este să-l insulţi pe autor,
nu ce afirmă el; ori să-l scuipi şi să-i zici că plouă. Vorba lui
Teodor Mazilu: „eu i-am dat o palmă şi tot el spune că i-am dat
o palmă”. Iar la capacitatea de a compromite, ridiculiza, jigni,
insulta, cred că Adrian Marino deţine, ca memorialist, recordul.
Printre literaţi, Ion Lazu se consideră şi chiar este Intrusul.
Îi percepe cu un soi de sfială, ca de frate mai mic, nu de confrate.
Şi-mi amintesc ce mi-a spus odată gracila sa soţie: „Ionu vede
altfel pietrele”. Şi oamenii, aş completa.
E îndrăgostit de Lidia, de trovanţi, de raţele de pe lacul
IOR, de agate..., pe care focalizează inspirat.
„Există, vezi bine, mai multe forme de orgoliu: orgoliul
celui care intră peste redactor şi bate cu pumnul în masă; şi
orgoliul celui care aşteaptă ca manuscrisul să decidă singur”. Îl
urmez şi aici: discreţii, nu gălăgioşii scriu opere importante,
solide. Un exemplu? Aşa cum a semnalat Costi Stan, Veneticii
(romanul din 2002, reluat, reeditat în 2009) e mult peste fresca
armeană a lui Varujan Vosganian, declarată cu grăbire cartea
anului 2009.
Adevăraţii arnoteni ai scrisului ştiu bine care e cartea de
boierie, de rang, aleasă şi care e omagiată conjunctural. Roata
norocului de scriitor e foarte capricioasă. Nedreptăţeşte de multe
ori. Iar politicul creează o notorietate adesea nemeritată.
Lazu nu insistă pe astfel de decepţii, dimpotrivă, în
imaginea sa, scriitorul este o figură aproape de idealitate. Din
acest crez izvorăşte „religiozitatea” cu care pune plăci
memoriale pe casele unde au locuit oameni de condei. Cu al său
aspect de Don Quijote (în luptă cu morile de vînt ale uitării) pare
suspect proprietarilor ori vecinilor. Proprietarii se tem că placa
le va „cauza”, în eventualitatea unei vînzări. Cum? Clădirea e
atît de veche? Dacă o să cadă la cutremur? Mihail Dragomirescu
a locuit într-un imobil care nu vrea să-i păstreze amintirea;
colocatarii lui Radu Albala n-au vrut să aprobe dreptunghiul de
marmoră. Lazu trece prin întîmplări de odisee, dar nu renunţă.
Şi aici trebuie arătat că acel hidalgo de la Mancha e un prototip
nu numai al filologilor, dar şi geologilor, obsedaţi deopotrivă de
Himeră.
(va urma)


Ion Lazu: fotografii, Povestea unei sălcii (ultima primăvară...)