marți, 17 iulie 2012

Scriitorul zilei: August Treboniu Laurian; consemnări; poezii; fotografii...

Scriitorul zilei: August Treboniu Laurian, n.17 iulie 1810 -d.25 februarie 1881



Filolog, istoric, publicist, om politic, unul dintre conducătorii Revoluţiei de la 1848; de fel din satul Fofeldea, comuna Nocrich, jud. Sibiu, fiu al unui preot greco-catolic, Pavel Trifan; a avut un frate mai mare care a devenit preot în comuna natală. În spirit latinist, din Augustin trifan a devenit August Treboniu Laurian. La Sibiu şi-a făcut studiile secundare-liceale, urmând apoi Filologia la Cluj, 1831-1835. Va merge pentru studii de fizică, matematică şi astronomie la Universitatea din Viena, apoi la Gottingen. Şi-a susţinut doctoratul la Hanovra. Cunoştea patru limbi străine: latina, germana, franceza şi maghiara. A revenit ca profesor de filosofie şi latină la liceul Sf. Sava din Bucureşti 1942-1948, unde l-a cunoscut pe Nicolae Bălcescu. Au editat împreună prima revistă de istorie Magazin istoric pentru Dacia, militând pentru continuitatea şi unitatea românilor din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească. Afiliat la societatea secretă Frăţia, din 1843. La îndemnul lui N. Bălcescu s-a întors în Transilvania şi a organizat Revoluţia de la 1848. Arestat de autorităţi, a fost eliberat la presiunea maselor. A mers la Viena într-o delegaţie care să susţină în faţa împăratului Franz Ioseph doleanţele românilor. Chemat în 18952 de principele Grigore Ghika, a organizat învăţământul general în Moldova, a introdus limba latină ca disciplină obligatorie, a editat un manual de istorie a românilor în 3 volume. În 1858 a militat pentru Unirea principatelor; în 1860 este numit efor al şcoalelor. În 1861 este unul dintre fondatorii societăţii ardelene ASTRA, 1961, devenindu-i preşedinte. În 1864 devine primal decan al facultăţii de litere din Bucureşti, menţinându-se în funcţie vreme de 18 ani. A fost unul dintre fondatorii în 1867 ai Societăţii Academice Române, devenită Academia Română, căreia i-a fost de la înfiinţare secretar general, iar între 1870-1876 preşedinte. A editat între 1871-1876 Dicţionarul limbii române, o lucrare de mari proporţii, însă pornită de la ideea greşită că limba română fiind de provenienţă latină, toate cuvintele străine sau de origine îndoielnică trebuies eliminate din limbă, păstrându-i-se în acest fel puritatea. A rezultat un lexic artificial, o limbă inutilizabilă în vorbirea obişnuită.În 1876 devine director al Bibliotecii Centrale Universitare. Este înmormântat la Cimitirul Bellu. Un monument în Bucureşti, unul la Sibiu; colegii şi licee care-i poartă numele. Premii. Emisiuni de timbre, de moned comemorativă, la bicentenarul naşterii, din 2010.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/August_Treboniu_Laurian
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/August_Treboniu_Laurian

Bustul lui August Treboniu Laurian.jpg

Poezia zilei:
ion lazu: Facsimil

Dacă vrei o probă de talent,
Îmi spuse prietenul Caius D.,
Rupând învelitoarea de pe o carte format mare
Pe care am desluşit BIZANŢ,
Atunci ascultă aici: "un copil
E un ochi în plus,
El întinde către tine o mână cu petale
Sau un nor..." – şi îmi arătă cu degetul
Aceste cuvinte reproduse în facsimil
Pe copertă, comentându-le:
Vei recunoaşte „o mână ca un nor” nu e de colea...
Într-adevăr, ăsta da talent!, i-am răspuns
Pe deplin convins.
Şi în timp ce mă minunam
Cât de bine cunoaşte el vechile hrisoave,
mi-am dat seama că îmi vorbise în vis.
25 septembrie 1983


Comentariul meu la postarea lui Nicolae Ciobanu despre Veronica Micle şi Veronica Russo

Prietene Culai, să aibă această cifră 23, a vineririi recente, cifră iniţial neluată de mine în calcule, o semnificaţie specială, numerologică, magică... i tac dalişe...? N-am habar. Vreau doar să spun că în Vinerea cu această cifră în faţă ai dat fără îndoială cea mai bună pagină ce-am cetit de câtăva vreme încoace pe-al domniei tale Blog. Zic o pagină, dar sunt măcar două, distincte, deşi legate prin fire mirifice. Veronica Micle, "mult încercata", "tragica " Veronică a noastră, a iubitorilor de literatură română, de pe "când eram mai tineri...", şi cealaltă Veronică, dna Russo, despre care acum ne spui multe, nu parcimonios şi cu dinadins încifrat, ca altădată. Îmi e cu deosebire clar că a fost vorba despre o îndrăgostire literară, între voi doi, Chetreni cărţari şi cele două verişoare basarabence, iar mai drept spus: o întâmplare singulară, de fapt inexplicabilă în termenii realităţii - şi frumoasă ca un basm al vieţii, aşa precum e Pădurea de Argint pe lângă fel şi fel de crânguri şi dumbrăvioare. Ai ţesut cu meşteşug pânzătura întâmplării, ai schiţat siluetele de La belle epoque ale domniţelor...vraja s-a instalat/insinuat, luându-ne în stăpânire...Povestea în sine este privilegiată, cum şi merită a fi considerată; ne dai scanări ale unor scrisori, dedicaţii, chiar şi fotografia Muzelor... şi ne dai imaginea râşniţei de cahfea, păstrată ca un talisman... Nepreţuită. Simt, înţeleg. Şi mă bucur pentru Domniile Voastre.  Am primit aceste mărturisiri ca pe nişte răvaşe dintr-o lume mai frumoasă, idealistă, visată. "Căci de iubire nu te mai saturi / Suflete cu alveole sparte!", scriam... cândva.
Însă mă întorc la Veronica cea Dintâi, la care mereu mi-e gândul. Îmi amintesc a-i fi vizitat mormântul în mai multe rînduri, legat de viaţa-mi de terenist... începând din 1965 şi până ultima dată, în 1997, când am găzduit la Bălţăteşti. Un mormânt emoţionant, îngrijit, cu flori proaspăt aduse, cu lumânări. Cu versurile clar inscrise: "Şi pulbere, ţărână din tine s-o alege/ Căci asta e a lumii nendurătoare lege...".  N-am ştiu nimic din tot ce spui despre înmormântarea ei în afara cimitirului (sau am înţeles pe moment şi am uitat apoi...), despre faptul grav că nu s-a marcat măcar locul cum se cuvine, că ar fi fost găsit prin săpături... Pare o poveste rocambolescă, pe cât de tragică de altfel. Să spun cuvântul exact: dureroasă al naibii!  Şi convingerea Dtale că vina ar fi în primul rând a maicilor habotnice. Ar trebui poate să psihanalizăm olecuţă chiar această atitudine a acestor fiinţe drapate în cernit. E habotnicia, e apoi neînţelegerea impusă de rânduiala ce-i anatemizează pe sinucigaşi, dar nu m-aş mira să fi fost şi o doză sporită de ascunsă-ilogică gelozie (a acestor refuznice) pe cea care a fost iubită de genialul poet, dar care, vai!, nu l-a înţeles, uşutarica!... Poncife ale vremurilor, prejudecăţi, refulări strict femeieşti - toate amestecate cu admiraţia pentru Poet, desigur. Pot înşira mai multe, dar ce rost ar avea? Nu ştiu ca eu însumi să fi avut vreo discordanţă cu călugăriţele, pe unde am fost. Ba dimpotrivă. Sigur e că le-am privit mereu cu milă-jale, iar nu neapărat admirativ, pentru gestul lor de rupere de viaţa lumii. Admit că sunt crize existenţiale, mai degrabă la anii tinereţii; sunt frustrări, contrarietăţi; şi sunt speranţe într-o dăruire către ceva mai presus de micimea de fiecare zi a semenilor... Cu deosebire pentru firile labile, artiste... Avem atâtea exemple. Nu judec, am avut mereu o strângere de inimă, iar nicidecum sentimentul că, iată, altcineva a avut curajul ce mi-a lipsit mie. Nu, asta nu...
Iar în fapt, sunt temător de a-mi pierde tocmai mărunta şi nepretenţioasa-mi şi atât de draga-mi individualitate, în care totuşi mi-am pus mereu toate nădejdile... Ilogic, dar adevărat. N-aş aparţine unei secte, unei confrerii, unei tagme, unui clan -  şi mă mir cumva că m-am băgat, oricât de târziu, printre scriitori. Nu vreau să aparţin, ci tânjesc cu ardoare să-mi aparţin, cu mult-puţinul meu. Fug de tămâia sectară etc. Pe cele 20-30 de maici dintr-o mânăstire le domină şi le manipulează o stareţă, îndeobşte mare sforară.O politiciană în sutană, nu? Or, să te consacri lui Dumnezeu şi în acelaşi timp să rabzi tirania unei matracuci mi se pare o mare umilinţă, o nedreptate, o ratare. Un fals sfruntat...
Din ce scrii, la Văratec nu s-a făcut ce trebuie, pentru Eminescu, pentru Veronica, uniţi în tragedia vieţii, separaţi de prejudecăţile obşteşti. Şi care s-au urmat în moarte la distanţă de 2-3 luni... Dar, vin şi zic: nicăieri nu s-a făcut tot ce s-ar cuveni. Asta era pentru alte vremuri, mai atente la valoare.
Mă gândesc la acestă secvenţă: O carte poştală a Veronicăi, către o prietenă. Îi spune noutăţi din călătoria ei la Bucureşti, multe nimicuri, de umplutură. Şi un rând transversal, pe locul rămas liber, la margine. Ceva de genul:" De la colţul străzii XZ au văzut trecând cortegiul pe urma sicriului lui Eminescu." Mulţi au ricanat: l-a trecut la P.S. ca pe un fleac oarecare... Şi încvă o înjurătură la adresa nemernicei... Dar, mă întorc eu: Dacă nu cumva, dimpotrivă, a umplut toată pagina cu nimicuri numai ca să noteze undeva acest moment tragic, al sfârşitului Poetului...Or, tocmai în acest gest al veronicăi văd o premeditare în plus, înainte de propria dispariţie...
Un gând bun, Lazu


 Răspunsul lui Nicolae Ciobanu :
Din puţinul meu, din preaplinul domniei-tale, Drag mie Prietin, re-conturăm Sufletul, starea de spirit a Veronicăi în acele tragice zile. Nu ştiu de ce, dar eu o ştiam pe VM locuind la Bucureşti, casa din Tg.Nt. nefiind decît loc de popas tranzitoriu, spre mănăstiri. Încă mama ei a oferit o parte a casei ca metoc (loc de-nnoptat, un soi de han mai mititel) călugăriţelor de la Văratec, unde avea printre maici şi rudenii. Era un fel de a rotunji nişte venituri, că Ana a trăit mai mult cu acul şi chiar Veronica-şi cosea veşmintete singură... Iar, după moartea mamei, poate şi la momelile rudelor călugăriţe, ea a făcut act de donaţie pentru întregul proprietăţii, bănuiesc şi cu anume clauze. Actul a fost publicat recent dar numai fragmentar, aşa că nu ştiu chiar toate angajamentele părţilor. Oricum, din ce reieşea de acolo, casa era obişnuită, dar avea acareturi gospodăreşti şi livadă-livadă... Nu chichineaţa înghesuită între o hală de şcoală şi case, bloace de-acum. Oricum, o condiţie era ca să fie găzduită la mănăstire cu orice prilej. Fiindcă călugăriţele administrau întreaga proprietate. Cum de-a ajuns casa, proprietatea înapoi la laici şi n-a rămas la maici - nu ştiu. Ce mai ştiu, este că maicile, în frunte cu rudele s-au purtat cîineşte cu Veronica. Ea a plecat din B (sau I?), ca să scape de răutatea cîinoasă a prostimii cu şi fără ştaif. Ea nu s-a aflat întîmplător pe traseul cortegiului, ci l-a urmat de departe, pe străzi lăturalnice, hăituit-temătoare să n-o remarce vreun idiot ca s-o bălăcărească... A ajuns la Văratec într-un hal uşor de imaginat (am trăit şi eu, dar fără morţi, atare dramă) şi chiar o bătea gîndul călugăriei. Dar fetele-i încă trebuia ţinute-n şcoli, iar pe de altă parte, s-a lovit de refuzul dur al rudei care de nu era chiar stareţă pe-atunci, nu era nici o simplă măicuţă. Călinescu, alţi "veronieni" au escamotat diplomat părţile urîte ale comportamentului călugăresc, că nu mai aveau uşile lor deschise şi mesele lor întinse... Chiar AZNP, deşi le ştia toate astea, le colporta, dar nu le-a scris niciodată... Ori n-am cetit eu...
Eu, din momentul în care-am aflat şi de ticăloşia că au lăsat-o să urle-n odaie aproape o zi, fără să-i cheme medic, nici preot la cap, mi-am şters definitiv respectul faţă de cin. Norocul meu, apucasem să cunosc aproape cu ochii închişi toate mănăstirile nemţene, altele cîteva, ca să nu-mi mai fie dor de ele ca monumente, că de dumnezeire...
M-a impresionat comentariul domniei-tale şi nu-l voi uita cît memoria mă va ţine (bătrînii sinceri ştiu de ce spun asta!)!
Mă voi strărui să stau cît mai aproape de aceste dragi mie încurajări.
Pe curînd, cu speranţă de mai bine pentru toţi şi de foarte bine la Voi!

ion lazu - fotografii...