vineri, 13 iulie 2012

Scriitorul zilei: L.M.Arcade; poezia zilei; consemnari: Magda Ursache; fotografii de autor

Scriitorul zilei: L.M.Arcade, n. 13 iulie1921  - d. 4 septembrie 2001

 



L.M.Arcade (pseudonim, la naştere: Leonid Mămăligă), a văzut lumina zilei la Vaslui, ca fiu al unei bănăţence şi al unui ofiţer de carieră. Şcoala primară şi liceul le face la Lugoj şi la Lipcani-Bucovina, funcţie de mutările de la o garnizoană la alta ale ofiţerului. Bacalaureatul la Lugoj,1940, după care se înscrie la Drept şi Filosofie, în Bucureşti, cu licenţă în 1944. În 1946 primeşte o bursă a statului francez şi se va stabili definitiv la Paris, integrându-se grupului de studenţi naţional-ţărănişti, sprijinit de C. Vişoianu. Debutase încă din liceu, cu proze satirice, dar a dat şi un eseu: Cele două Europe, 1943, publicat în revista Vremea.
La Paris  va susţine un doctorat în economie politică: Maximalismul. A fost pentru început director literar la editura Pavois, iar din 1951 până la pensionare, 1975, director al unei societăţi pe acţiuni. În 1960 a organizat în locuinţa proprie Cenaclu Neuilly (după ce mai întâi luase parte la Cenaclul rue Ribera, înfiinţat în 1953 de Mircea Eliade), adunând intelectuali de cele mai diferite specialităţi, împreună cu artişti şi literaţi români ai exilului francez, spre ricanările lui Virgil Ierunca, adept al ideii că numai literatura contează, literatura scrisă în româneşte. Împreună cu Monica Lovinescu a fost totuşi un fidel al cenaclului, luând mereu parte la discuţii..  Alte nume de literaţi participanţi activi la Cenaclul Neuilly: Sanda Stolojan, Basarab Nicolescu (citiţi emoţionanta evocare a prietenului său LMA), Theodor Cazaban, Alexandru Vona (Albert Samuel), Bujor Nedelcovici, Matei Cazacu, Vintilă Horia. Horia Damian, Miron Kiropol, Marin Tarangul, Andrei Pandrea, Grigore Nandriş, Aurelio Răduţă, Amăriuţei etc.
A publicat povestiri satirice, în stil caragielesc, dar şi poezii, figurând în antologii, împreună cu Horia Stamatu. A scris comentarii despre cărţile unor Eugen Ionescu, Mircea Eliade şi Ştefan Lupaşcu şi multe cronici la cărţi apărute. În Cenaclul Neuilly, a cărui activitate neîntreruptă a durat trei decenii şi unde s-au perindat nu doar literaţi din exil, dar şi aproape toţi scriitorii români ajunşi la Paris ( Preda, Sorescu etc), a citit în serial Poveste cu ţigani, publicată în volum în 1965. Romanul a avut o foarte bună primire în străinătate, iar în fapt este o parabolă  a păcatului şi ispăşirii, fără personaje bine conturate psihologic, în stil aluziv-enigmatic, cu parabole şi pilde, într-o întreprindere stranie (de "fantastic, absurd şi utopie" - Monica Lovinescu), cu atmosferă medievală, în care ţiganii sunt aspectul de neaşezare, anistoric, în conflict cu tradiţionalul şi cu istoria. A iniţiat Caietele Inorogului, în care l-a publicat pe Mircea Eliade şi pe Horia Stamatu; apoi şi Cenaclul Hyperion, care s-a îngrijit inclusiv de redistribuirea cărţii româneşti din exil; coagulând literaţii exilului, militând pentru valoare culturală, pentru păstrarea legăturilor spirituale cu România-captivă, dar şi pentru legături cu cultura franceză. A fost co-fondator al Academiei Româno-Americane, consumând nebănuite energii dar şi fonduri proprii, organizând, printre altele, un colocviu Hommage a Mircea Eliade la Sorbona, cu nu mai puţin de 160 comunicări. După aproape 2 decenii, continuă romanescul din Poveste cu ţigani cu un volum II, Revoluţia culturală, 1984, de asemenea în stil parabolic, unde un grup de studenţi luptă într-un cimitir cu cei ce doreau să construiască peste cimitir o fabrică de săpunuri franţuzeşti. 
Trebuie spus, pentru a nu rămâne la stricta prezentare a literatului şi activistului cultural L.M. Arcade, că traducerea romanelor sale în româneşte, după 1990, nu a avut ecoul aşteptat-cuvenit unei personalităţi de primă mână a exilului parizian. Ce-i drept, nici prozele satirice din anii 50-60, dar nici dramele jucate pe scena pariziene nu au fost bine primite la Paris de critica franceză, mereu de stânga, mereu jucând cartea Sovietelor...(cu remuneraţia corespunzătoare de la Ambasada URSS)

Ciuteşte mai mult: http://www.crispedia.ro/L_M__Arcade
 http://ro.scribd.com/doc/18925587/L-M-ARCADE-1921-2001-I-CENACLUL-DE-LA-NEUILLY
 http://www.alternativaonline.ca/LMArcade.html

Poezia zilei
L.M.Arcade: Dialog

- Hai Fraţilor, şi voi acasă,
Că ne-au gătit-o-n flori mireasă
Şi i-au zidit lăcaşuri salbe,
Cât blocul dorurilor albe.
Ori mai aveţi oţel de talpă?
Or Sfânta Vineri nu vi-i calpă?
Că cea a noastră nu s-a dus
Prin vreun cotlon de apus.
- Vivat durărilor înalte
Şi florilor fără de moarte
Că noi chemaţi de Inorog,
Cinstim grădina după rod.
Ba, grei de anii noşti tineri,
Ştim bine chipul Sfintei vineri,
Cea tainică printre sihastre
Cu ochi de iezere albastre
Şi braţele mărăcinişuri
De Olturi, Crişe şi Timişuri...
Da’ până când ne-om strămuta
Du-i numa slovă, inima.


Consemnări: 

VIEŢILE CĂRŢARILOR CONTIMPORANI
după Magda U.
Cazu Lazu: Vreau să fiu un om cumsecade, III
(p.206-211)
 "Prozatorului experimentat nu-i trebuie decît cîteva rînduri
să-i aducă în scenă pe Dan Laurenţiu, aruncînd evaziv un
„vedem noi”, pe Grigore Hagiu, „foarte tulbure”, pe Nichita
Stănescu, cu o femeie scînteietoare, cu pălărie neagră-apaş, pe
care o prezintă „penultima mea soţie”, pe Petre Stoica, avînd o
amuletă la gît, „cărunt deja şi cam fonfăit din motive de pahar”.
Masa lui Jebeleanu – epicentrul restaurantului – rămîne „cu
scaunele întoarse”. Cînd apare „Castelanul”, un scriitor se

opreşte „potrivindu-şi căciula în cap, precum pe vremuri
clăcaşul român”, sperînd că Jebe îi va rezolva vreo problemă. Şi
cîţi pălmaşi/ nevoiaşi nu-şi puneau speranţa că-şi vor rezolva
problemele la masa Jebe! Numai Ion Gheorghe nu-l salută. În
consternarea generală, Ahoe, „care e piţigăiat de atîta băut şi
ţipăt”, scandează: „Nouă asta ni-i mîndria/ Jebeleanu, poezia!”
Altă rimă a lui Tudor George: „Jebe care ne trebe”.
Ion Nicolescu, cu şapca de blană pe cap, ţipă la chelneriţa
Miţa; Adi Cusin intră „încruntat şi mustăcios în genul lui Labiş”;
Velea nu arată prea bine: „năuc”, căutîndu-şi căciula presupus
furată, dar C. Ţoiu e „şeful sacourilor la scriitori”, „avantajat şi
de recuzită: o pipă fotogenică”.
Răcnetele şi disputele jegoase nu contenesc. Scandaliii,
sfadasinii din restaurantul Casa Monteoru întreţin o atmosferă
nesuferită. Se bate cu vorba, uneori şi cu pumnul, se sparg
pahare, e fum. Că te şi gîndeşti – ce caută singur între
intelectocănimea (cuvîntul lui Luca Piţu) de local elegiacul poet
(vezi Structura durerii). Fizionomii, ce altceva? Şi foloseşte
priceput teleobiectivul. Îl fixează pe Mihai Ursachi: „foarte
blond, de fapt chiar roşcat şi urîţel, însă tocmai aceşti oameni
sînt fotogenici” ori pe Nichita Stănescu, „în celebrul lui puloversac,
din care-i mai ies doar cracii: un fel de pulover-platoşă
împotriva vieţii?”
Pe Ileana M. şi pe J. îi surprinde „zîmbindu-şi şi arătînduşi
amîndoi dantura; am înţeles că de fapt cei doi se certau în
lege”. Montajul de scene nu-l ocoleşte pe Cezar Ivănescu,
afirmînd limpede: „Am vocaţia sărăciei şi teama de a fi şef –
două lucruri la care ţin”.
Ion Lazu înaintează astfel pe vreme închisă, titlul aluziv al
întregului Jurnal, pe care îl consideră „un fel de hol al
literaturii”. Asta pentru că îţi „deşerţi” acolo impresiile, cum te
lepezi de sacoşe, la intrarea în casă. Materia netrebuincioasă
rămîne afară; minereul preţios îl ia cu sine, în literatură. Dincolo
de uşă încep „chinurile scrisului”. Chinuri? Dar Ion Lazu e sigur
că asta e „unica plăcere a vieţii”. Chinurile adevărate sînt altele:
L. Ulici i-a blocat 10 ani Curtea interioară. La lansarea romanului
Rămăşagul (Cartea Românească, 1982), acelaşi Ulici lăuda stilul,
fluenţa, construcţia parabolei, exact ce îi contestase alaltăieri.
Şi poate cea mai mare „fericire” a vieţii de cărţar e cartea
abia apărută: „Abia aştept să i-o arăt Lidiei (e vorba de romanul
Rămăşagul), să o văd cum se îmbujorează”.
Mantia protectoare anti „iepocă” e manuscrisul. Aşa cum
cele 6-7 luni pe an, departe de Bucureşti şi de redacţii ori edituri,
îi asigură sistemul imunitar. Distanţa e vaccinul la toxinele
literare.
Credinţa scriitorului Ion Lazu?
„A te îngropa în manuscrise. Te vor proteja de frigul
morţii, aşa cum te-au izolat de viaţă”.
Hîrtia scrisă poate orice, chiar să învingă timpul."
(final)

Ion Lazu: fotografii...Rondul scriitorilor din Cişmigiu , I