miercuri, 18 iulie 2012

Scriitorul zilei: Micaela Ghiţescu; consemnări; poezii,

Scriitorul zilei: Micaela Ghiţescu, n. 18 iulie 1931

   
Fiica unei profesoare (n. Papacostea) şi a unui medic, a făcut liceul la Carman Sylva şi la Gh. Lazăr, iar din 1949 s-a înscris la Filologia din Bucureşti, terminând abia în 1957, pentru că a fost arestată şi deţinută între anii 1952 şi 1955, învinuită că a corespondat cu persoane din Franţa. Până în 1970 nu s-a putut angaja ca profesoară pe baza licenţei obţinute, ci a lucrat ca muncitor necalificat, apoi ca traducător şi documentarist la un institut de cercetări în farmaceutică. Din 1971 devine redactor la Biblioteca Centrală Pedagogică, până la pensionare, în 1987. Din 1990, fiind co-fondatoare a revistei Memoria - revista gândirii arestate, devine redactor, iar din 2003 este redactor-şef al Memoriei.
Încă din 1964 a început să facă traduceri din franceză, engleză, spaniolă şi mai ales portugheză, acestea două din urmă fiind limbi pe care le-a învăţat singură. Din portugheză a tradus nu mai puţin de 60 de titluri, atât scriitori din Peninsulă cât şi brazilieni. A scris numeroase prefeţe şi postfeţe, făcând cunoscute literaturile iberice la noi. A scos dicţionare şi gramatici ale acestor două limbi, a participat la numeroase întruniri privind lusitanistica. I-a tradus în portugheză pe Blaga şi pe Bacovia, în ediţii bilingva, apărute în ţară şi în străinătate.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Micaela_Ghitescu
 http://www.memoria.ro/?location=view_article&id=1611
 http://www.romlit.ro/o_cup_de_ampanie_pentru_micaela_ghiescu

consemnare:12 decembrie 2009, la Rotonda MNLR, 20 de ani de la apariţia revistei Memoria.
(de la stânga la dreapta: Monica Pillat, Micaela Ghiţescu, Simona Cioculescu,Cosmin Budeancă (ICCMER), N. Constantinescu, I. Derevenco, Ana Blandiana, Romulus Rusan)






































Poezia zilei
Vlad Neagoe
Mai singur

Din ce în ce tot mai singur
aproape descompus în transparenţă,
aproape curgând necruţător prin frunzişul grădinii
sunt ca aerul singur.
Nu mai e mult şi sună frunza
în ceara liniştii uscată, muţenia coajei trosneşte
în ciuda ramului ce prevede averse.
Se lărgeşte ochiul, cerul sună,
ornic dulce cu semne neînţelese pe cadran,
lumina iernii dă cu gheara, se deschide o poartă în piept
şi cad ninsori din împărăţii cereşti:
sunt singur ca o veste nesperată.
Lavă albă, vulcanice sfere
cucerind auzu-i - trupul în râuri mi-l întind:
tu, iubire, nuanţă a culorii totale
gura mea va şti să tacă
lângă acest câine ce muşcă pământul.

("Puncte de sprijin pentru suflet", Ed. Vinea, 1999)

ion lazu - fotografii din parcul IOR: Colina dispărută...(în 2009)