https://www.youtube.com/watch?v=sapWuvsU6Ng 

https://www.youtube.com/watch?v=sapWuvs  

BUCUREȘTI - CAFENEAUA LITERARĂ - FLORENTIN POPESCU ȘI ION LAZU - 04.09.2024

BUCUREȘTI - CAFENEAUA LITERARĂ - FLORENTIN POPESCU ȘI ION LAZU - 04.0...

U6Ng 

 

 16 septembrie Ioan Alexandru, n. 24 dec. 1941 - d. 16 sept. 2000

 

Născut într-o familie de ţărani români din zona transilvană căzută sub ocupaţia maghiară, numele i-a fost maghiarizat: Şandor. Clasele primare în satul natal Topa Mică, liceul Gh. Bariţ la Cluj, după care se înscrie la Filologie, în acelaşi oraş, dar în anul următor se transferă la Bucureşti, tot la Filologie, pe care o absolvă în 1968. Primeşte o mult râvnită bursă Humboldt, la recomandarea filosofului Heidegger şi timp de patru ani, în câteva oraşe din fosta RFG se perfecţionează în filologie clasică, filosofie, teologie, greacă, ebraică.  Beneficiază de călătorii de studiu în Italia, Spania, Grecia, Israel. Revine la Bucureşti ca asistent la catedra de eminescologie, transferat apoi la Literatură comparată. Un doctorat nonconformist, pe cât de substanţial: Patria lui Pindar şi Eminescu, 1973. Traduce din Pindar, din Rilke şi dă o nouă versiune la Cântarea Cântărilor.

La Revoluţie face traseul Romană-Universitate purtând printre revoluţionari, cu tot curajul, crucea şi icoana chemând la nonviolenţă. Va fi onorat mai apoi de Congresul american cu steagul ce fluturase la Casa Albă în zilele lui Decembrie '89. Se avântă în viaţa politică, din partea PNŢCD, ca reprezentant în Camera Deputaţilor, apoi în Senat. În 1995, la doar 56 de ani, în timpul unei adunări de canonizare la Arad, survine un atac cerebral, căruia îi supravieţuieşte 6 ani doar cu trupul, la o clinică din Bonn. Înmormântat în Nordul Ardealului, la Mănăstirea Nicula, loc de intens pelerinaj creştin.

A avut un debut poetic în mare forţă, la Cenaclul Nicolae Labiş, condus de Eugen Barbu, şi un debut editorial îndelung aplaudat, cu placheta Cum să vă spun, 1964; după care au urmat, în succesiune anuală, volumele de poezii: Viaţa deocamdată, Infernul discutabil, Vina, Vămile pustiei, Poeme  - şi suntem abia în 1970! - un ritm editorial copleşitor şi de neoprit. Dar evoluţia sa poetică înregistrase deja o  primă schimbare de viziune, de la cea a universului rural, arhaizant, în vecinătatea miticului (în care lirica sa convinge prin sinceritatea şi intensitatea trăirilor, prin limbajul frust, prin rostirea pătimaşă a cuvântului aspru, vitalist, de o francheţe bine jucată artistic), spre o lirică a îndoielii şi a vămilor impuse omului profan însetat de suprafiresc, de religios. Urmează o a treia etapă în viaţa spirituală - şi totodată în lirica lui I. A., cea în care poetul s-a instalat definitiv şi cu deplină convingere în poezia creştin ortodoxă, asta însemnând: retragerea din contingent, izolarea în contemplarea Logosului întrupat, retorica pudorii şi a extremei umilinţe, iar în subsidiar, abordarea imnică a lumii - seria  îndelung proliferată a Imnelor, începând desigur cu Imnele Bucuriei, 1973, urmate de Imne, 1975, de  Imnele Transilvaniei, 1976, Imnele Moldovei, 1980, ale Ţării Româneşti, 1981, ale Iubirii, 1983, ale Putnei 1985, ale Maramureşului, 1988...

Citit de mine cu multă admiraţie în primele sale două etape ale liricii sale, ca de altfel de toată generaţia noastră debutată în anii 65-70, începând cu Imnele, cărţi apărute în format ceaslov, masive, groase, toate în acelaşi ton ce nu mai admitea diversitatea, ale unui eu liric în neîncetat extaz religios, eu cel puţin m-am tras de-o parte, lăsându-l pe Ioan Alexandru să se multiplice, bătând monedă pe iubirea de ţară, probabil cu sentimentul că le joacă o festă comuniştilor, spunându-şi de fapt crezul religios şi iubirea de ţară; în vreme ce aceştia vor fi considerat că se folosesc abil de talentul cîntăreţului naţional.

 

 

 

Imaginea se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009

citește mai mult:

https://dilemaveche.ro/sectiune/la-zi-in-cultura/carte/case-literare-din-bucuresti-608192.html

*

Am vorbit cu poetul o singură dată, când l-am însoţit de la Sala oglinzilor, după ce citise în cenaclul Labiş (cu succes eclatant) şi până în piaţa Romană. Altă dată, pe scările dintre etaje la Contemporanul, ori la România literară, i-am dat cu autograf romanul meu Rămăşagul, crezînd că îl va interesa abordarea mea din epoca medievală.  Se învârtea într-o lume a înalţilor prelaţi şi cărturari - şi chiar lăsa impresia purtătorului de togă. Cândva l-am zărit într-o vorbire de taină cu eminescologul Petru Creţia. Mereu protocolar, cu ceva de prelat greco-catolic, ceea ce şi era în sufletul său. Nu-mi pot face idee de ce a stârnit la un moment dat furia oarbă a unui Ion Caraion, care l-a atacat la modul pamfletar interbelic - poate ca să ne facem o idee despre ce ar fi fost viaţa literară fără cenzura draconică a  Regimului. Despre prestaţia sa în Parlament, nu mai adaug nimic peste ceea ce cu toţi am văzut la televizor. Vestea teribilului AVC a mirat pe cei ce nu bănuiau zelul de propovăduitor fără limite al poetului I.A. Însă mărturisirea sa, cândva, că vorbind unei săli pline de japonezi, se înflăcărase şi transpirase într-atât că a trebuit să-şi stoarcă haina udă, ar fi trebuit să dea de gândit. După dispariţia poetului, familia s-a expatriat - la Budapesta, sau poate în Germania. Ulvine, soţia poetului, fiind nemţoaică.

I-am pus o placă memorială în str. Belgrad nr. 5-A, undeva între Strada Paris şi strada Washington, unde un antreprenor a demolat câteva mici imobile, inclusiv căsuţa în care locuise poetul cu familia, pentru a ridica un mare hotel.

 

 Ion Lazu:... Amintiri de la Cenaclul Labiş.

(...) Dar să revin la cenaclu, de data asta fiind vorba de protagoniştii de la poezie. Aici era mare înghesuială de poetese, însă nu lipseau nici poeţii de mare talent. Sărbătoreşte a trecut prin cenaclu (şi a revenit apoi) un flăcăiandru din Ardeal, altfel neîndemînatec în mişcări, cu chipul copilăreşte uimit de ceea ce i se întîmplă – mă refer la Ioan Alexandru, care ne-a fermecat fără excepţie cu poezia sa, citită cu o voce şoptită, parcă răguşită de emoţie, cu marcat accent transilvan, ce sfîrşea prin a ţi se insinua în suflet. “De ce mă simt eu oare în fiecare zi / Cuprins de-o bucurie aproape nefirească?”, îmi repetam în gînd, spre casă, neînstare să mă sustrag acelei dulci magii, căreia nu mai trebuia să-i cauţi alte explicaţii.

Se cultiva pe atunci la cenaclul Labiş o poezie energică, a gesticulaţiilor îndrăzneţe, impetuoase, chiar haiducească i-aş zice, de nu mi-ar fi teamă că voi fi greşit înţeles. O poezie ce voia să sugereze (şi să celebreze totodată) o bine venită libertate în mişcări şi în felul de a simţi, o dezgrădire, după o prea lungă şi tristă perioadă de proletcultism. Dar se practicau şi metaforele frumoase, acroşante: astfel, păsările atîrnau de propriul tril, obiectele cădeau graţios spre cer, ne sprijineam nu doar în braţe ci şi în gene – şi alte imagini suave, de-o mare puritate şi delicateţe, cărora limba română le făcea din nou loc în cetate.

De fapt nu numai Ioan Alexandru făcuse drumul pînă la Bucureşti ca să citească în cenaclul Labiş, ci veneau tineri din toate colţurile ţării, atraşi de perspectiva unei afirmări rapide şi sigure: Matei Gavril, sosit şi el de la Cluj (neverosimil de tînăr, aproape un copil (Un copil loveşte cerul se va numi volumul lui de debut) şi plasat de îndată în preajma lui Gh. Pituţ, care i-o luase înainte; Vasile Speranţă, student la Conservator, secţia canto, tot din Ţara Moţilor, un brunet vînjos, cu frumoase bucle negre; Nicolae Prelipceanu, deşirat în mare grabă şi cu un cap cocoţat pe gîtu-i nesfîrşit, Ion Iuga sosit din Maramureş via Oradea (“Sunt cel mai frumos bărbat din nord”).

(din Himera literaturii, p.110-111)

 

 

Aurel Dumitraşcu, n. 21 nov. 1955 - d. 16 sept. 1990 

  

           

 

Considerat unul dintre cei mai importanţi poeţi optzecişti-postmodernişti, A. D. s-a născut la Sabasa-Borca, unde şi-a făcut şcoala şi liceul, după care a urmat Filologia ieşeană, licenţa în 1987. Membru al cenaclului Universitas. În răstimpul până la studenţie şi în cei nici 3 ani de după licenţă, a avut diverse funcţii, profesor în satul natal, muzeograf, ultima fiind cea de inspector cultural. A decedat la doar 35 de ani, la Spitalul Fundeni - nu mai trebuie precizat din ce cauză.

A debutat în revista constănţeană Tomis şi a reuşit să publice în timpul vieţii doar 2 volume, amânat de editurile ceauşiste. Având carismă şi vocaţia poeziei, mulţi colegi de aspiraţii literare, mai cu seamă moldoveni, s-au învârtit în preajma sa. Unii dintre aceştia, acum nume de primă mână în poezia noastră postmodernă (printre aceştia Liviu Ioan Stoiciu), vorbesc şi scriu în continuare impresionaţi de personalitatea lui A.D., de destinul său tragic. Grupul de la Durău, asta spune ceva. Poetul Adrian Alui Gheorghe, cu sprijinul fratelui poetului, s-a îngrijit cu perseverenţă de publicarea tuturor poemelor rămase de la talentatul poet. Poetul ţinuse un jurnal, începând din 1974. Un concurs, un premiu ce-i poartă numele. Cazul lui A.D., plecat pretimpuriu dintre noi, vorbeşte despre faptul că nu totul este pierdut în poezia românească.

Marian Popa îi acordă o colană şi un sfert, citând convingător din lirica poetului nemţean. Dl N.M. nici măcar nu-i pomeneşte numele.

 

Opera literară: Volume publicate: Furtunile memoriei, Editura Albatros, 1984; Biblioteca din Nord Editura Cartea Românească, 1986.

Postume: sub îngrijirea fratelui său Ion Dumitraşcu şi a poetului Adrian Alui Gheorghe, au fost publicate mai multe volume: Mesagerul, Editura Canova, Iaşi, 1992; Tratatul de eretică, Editura Timpul, Iaşi, 1995; Mesagerul - Opera Poetică, Editura Timpul, Iaşi, 1997; Fiara melancolică, Editura Axa, Botoşani, 1999; Carnete maro - Jurnal, Editura Timpul, Iaşi, 2001.

 

 

Poezia zilei, Aurel Dumitraşcu:  

Cine va vorbi

Voi muri într-o dumninică dimineaţa. Când vei intra tu în

bibliotecă n-ai să mai vezi privighetorile moţăind

şoricelul cel roşu n-o să-ţi mai treacă prin faţă.

Un firicel de sânge (atât)ca ieşit dintr-o carte. El va vorbi.

 

Scene din viaţa poemului

Câteva cuvinte ies pe furiş de la şcoală când

domnişoara învăţătoare închide abecedarul şi

îşi priveşte îngândurată picioarele acolo

după catedră.

 

Tatăl nostru

Tatăl nostru carele umbli tehui prin biblioteci

şi te faci că asulţi şi te faci că-nţelegi

şarpele din mine se hrăneşte cu cărţi

nimeni acum n-l mai poate ucide.

Ştiu că emoţiile sunt mai reale decât aceste pagini

ce ziua şi noaptea muşcă din mine

şi ştiu că sunt singur pierdut că femeile mor

aşteptându-mă prin spitale

ştiu pe de rost aurorele ţărmul merii-nfloriţi

ştiu ştiu. Dar nu mai pot să aleg.

 

 

Am rămas cu ţine

- Unicul privilegiu: am rămas cu ţine

şi am fost fericit precum pietrele de pe maluri.

N-am ştiut cine eşti. Apă om sau cuvânt.

Am stat numai cu tine mulţumit că pot privi de pe mal

că pot auzi.

Veghea mea peste smârcuri. Am vrut

să fii o femeie şi erai pasăre

am vrut să fii apă şi erai pasăre

cuvânt am vrut să fii şi erai zare istovită

de păsări.

Abator cu flamingi tineri. Erai altceva

moartea cere pustiu vinişoare aurii

prin busole. Scâncete sonuri.

În alt anotimp ca un popor nemulţumit

mâna mea pe coapsele tale. Nu erai femeie

nici apă

niciodată cuvânt. Erai altceva altceva.

Unicul privilegiu: am rămas cu ţine

şi am fost fericit

precum pietrele de pe maluri.

 

Cititorul trebuie să ştie      

 

Vin acasă şi singur mă joc doar cu Moartea.

Într-o altă iarnă o poveste cu grauri o plimbare

prin munţi o altă sintaxă femeia.

O patrie de stele şi carne.

Cititorului trebuie să-i spun acum adevărul:

vin acasă şi singur mă joc doar cu moartea.

Fără conversaţie faptele rele se ştiu.

Un nume (al meu) răsărit deodată pe pagină albă

aproape trufaş predispus la concerte. Şi totuşi:

cine sant eu cine eşti tu în ce magazii un principe mucezeşte.

Vin acasă şi singur mă joc doar cu Moartea.

Cititorul trebuie până la urmă să ştie.

 

Alţi scriitori:

N. Deleanu, n.1903

Lucia Demetrius, n. 1910

Victor Valeriu Martinescu, n. 1910

Victoria Ana Tăușan, n. 1937 – d. 6 XII 2011

Marin Codreanu, n. 1937  

Ultima seară a festivalului de Poezie

 

 15 septembrie: Marian Popa; n. 15 sept. 1938

    

Conform prezentării pe care singur şi-o face în Dicţionar de literatură română contemporană, M. P. este copilul din flori al unei spălătorese bucureştence de origină austriacă, Maria Rapolti. Strâmtorat, adolescentul începe o şcoală medie tehnică mecanică pe care o abandonează, făcând diferite munci, de manipulant, macaragiu, frezor şi rabotor; între timp termină liceul seral şi va urma Filologia bucureşteană, absolvită în 1966, fiind reţinut ca asistent la Catedra de literatură universală şi comparată. Un doctorat în 1971, o bursă Humboldt, de studii la Stuttgart, RFG, 1973. În 1983-1984 devine lector la Universitatea din Koln, la sfârşit refuzând întoarcerea în ţară.

Debutase încă în 1965, în Viaţa studenţească şi publică lucrări de critică şi istorie literară, dar şi ficţiuni, oarecum în manieră onirică. S-a făcut remarcat în deceniul 7 prin publicarea deja amintitului Dicţionar...,  în 1971, augmentat (revizuit şi adăugit) într-o ediţie din 1977.  Editarea în 2001 a unei Istorii a literaturii române de azi pe mâine (titlu care a scos din sărite pe destui comentatori), în 2 volume, de Marius Tupan la Ed. Fundaţia Luceafărul, reeditată (revizuită şi augmentată) la Ed. Semne, 2009, considerată pe drept cuvânt  de G. Pruteanu  drept "cel mai important eveniment editorial de după 1989", a stârnit nu numai un enorm interes şi admiraţia scriitorimii noastre, ci şi atacuri la baionetă, desigur mai întâi din partea criticilor literari care se văzuseră surclasaţi de un ins răzleţit la Koln, aparent fără a fi păstrat legături organice cu viaţa literară autohtonă şi care, totuşi, a "înghiţit" pe de-antregul fenomenul scriptural românesc.  În primul grup de asalt, N. Manolescu, Alex. Ştefănescu, alţi  actanţi care supervizează ierarhiile literare la noi, dar până la urmă şi diversi autori ce s-au considerat ignoraţi, nedreptăţiţi, frustraţi sub pana mefientă a istoricului răzleţit. Nu au lipsit atacurile directe privind o demonstrabilă colaborare cu securitatea. Chiar colaborarea la Săptămâna, dar şi faptul în sine că autorul Dicţionarului făcuse uz de date îndeobşte secrete, din dosarele de cadre ale scriitorilor, a încurajat astfel de atacuri. 

Este totuşi incontestabilă şi poate în sine deranjantă tendinţa autorului de a prezenta totul exhaustiv, fără a omite de pe nesfârşitele-i liste toate semnăturile din presa literară şi nu numai, scoţând din anonimat inşi complet lipsiţi de vreo valoare literară.  Tabloul mişcării de trupe din comunism i se va fi părut istoricului literar incomplet, el năzuind să dea o imagine a tuturor punctelor de lumină şi de întuneric ale tabloului, spre a obţine o imagine panoramică în relief, din mii şi mii de tonuri şi contraste. I s-a mai reproşat indiscreţia privind viaţa intimă a autorilor, apartenenţa etnică, înregimentarea, până şi opţiunile politice, dar şi tonul ironic, mefient, frigiditatea cu care îşi pune în pagină opiniile critice despre operele discutate.  Un amestec incongruent, li s-a spus acestor portrete şi schiţe de grup. O insaţiabilă dorinţă de a acumula pagini şi pagini despre autori de tot insignifianţi. Lipsa de căldură, chiar de plăcere la lectura textelor, care s-ar cuveni să fie indusă şi celui ce consultă Istoria lui MP. Dar ce acuze nu i se pun în seamă acestui adevărat titan al cercetării istoriografice! , inclusiv faptul că a reluat informaţii din al său Dicţionar - dar s-ar putea altfel, mai ales despre scriitori care au ieşit din scenă la sfârşitul anilor 70, nemaiproducând ceva nou? S-a sustras măcar unul dintre aceşti acuzatori de la practica preluării unor fragmente din scrierile lor anterioare, când e vorba despre o materie proteică, în ebuliţie, "de azi pe mâine", ca să dăm un sens sintagmei în general dezavuate?... Nu li s-au adus şi celorlalţi autori de Istorii literare - cele 5-6 cazuri demne a fi luate în consideraţie? (E prea lesne să încropeşti un text de rubrică săptămânală din formulări exclusiv negativiste, incriminatorii. Din păcate, la asta se cam rezumă activitatea celor mai mulți dintre criticii noștri literari. Prea puțin, pentru un exeget al literaturii-culturii. Mai rămâne întrebarea: de ce atunci când se fac evaluări privind creatorii literari ai României, mai mult de o treime din numele scoase pe tapet sunt de critici literari?)

Şi i se mai impută lui M.P. faptul că Istoria sa nu cuprinde decât prea puţin material ilustrativ - ar fi vorba în principal de portretele autorilor; da, sunt destul de puţine, însă mă întreb care ar fi fost soluţia tipografică, atâta vreme cât textul propriu-zis, "publicat pe format mare, pe două coloane, cu o literă foarte mică, aproape ilizibilă", ocupă şi aşa peste 2500 pagini - oricum, pentru  un tronson de doar 45 de ani, un text de cca 3 ori mai voluminos decât pentru 500 de ani de istorie literară...

În ce mă priveşte, Istoria lui Marian Popa îmi este reperul de bază în însăilările mele de pe blogul personal, la rubrica Scriitorul zilei. Care se bazează în principal pe informaţiile din Marian Popa, de pe Google, din Dicţionarele ce le posed, nu toate. De regulă neaduse la zi, cu informaţii îndoielnice, neconcordante, mai ales cu goluri când vine vorba de scriitori închişi, persecutaţi politic, plecaţi în exil. Completez informaţiile culese din sursele amintite, de fiecare dată indicându-le la Citeşte mai mult şi le garnisesc cu impresii de lecturi personale, cu fragmente de Jurnal, transcriind întersectările mele cu actanţi ai vieţii literare-culturale; cu citate din Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale (în manuscris), cu fotografii ale caselor unde au locuit; cu autografe etc, cu poezii, la rubrica Poezia zilei - aşa cum despre scriitorii în viaţă postez imagini de la lansări, târguri de carte etc.

 

Opera literară: Homo fictus, 1968; Dicţionar de literatură română contemporană, 1971, ed. 2, 1977; Modele şi exemple, 1971; Camil Petrescu, 1972; Călătoriile epocii romantice, 1972; Comicologia, 1975; Forma ca deformare, 1975; Doina Doicescu şi Nelu Georgescu, 1977; Călătorie sprâncenată, 1980; Geschichte der rumänischen Literatur, tr. Thomas Kleininger, 1980; Viscolul şi carnavalul, 1980; Podul aerian, 1981; Competenţă şi performanţă, 1982; Istoria literaturii române de azi pe mâine, I – II, 2001. Ediţia a doua, 2009;  Avocatul diavolului. Marian Popa în dialog cu Marius Tupan,  2003.

Citeşte mai mult:  http://arhivaluceafarulromanesc.wordpress.com/2008/07/14/un-mare-scriitor-roman-ignorat-si-dusmanitmarian-popa/

 http://www.romlit.ro/marian_popa_-_istoria_literaturii_romne_de_azi_pe_mine_literatur_i_politic

http://www.observatorcultural.ro/Cazul-Marian-Popa-in-literatura-romana-de-azi-pe-miine*articleID_10284-articles_details.html

 http://www.semneartemis.ro/librarie-online-carti/marian-popa-istoria-literaturii-romane-de-azi-pe-maine/product_reviews.php/products_id/57

 http://ro.wikipedia.org/wiki/Marian_Popa

 

 

Adrian Dinu Rachieru, n. 15 sept.1949

 

Bucovinean din com. Soloneț, face liceul la Suceava, urmează facultatea de Filosofie din București, secția sociologie, absolvită în 1971, luându-și doctoratul cu o teză despre Postmodernismul românesc; își desfășoară activitatea în Timișoara, mai întâi ca sociolog, apoi ca inspector județean la Cultură, devenind  asistent universitar și urcând în cariera didactică până la rangul de profesor și de prorector al Univ. Tibiscum din Timișoara. A început prin a publica lucrări de sociologie, iar debutul literar are loc în 1983 cu Orizontul lecturii. Alternativ cu studiile de sociologia culturii și cu volume de critică și eseistică, succedate în ritm alert, autorul  scrie câteva romane bine primite de exegeți. Foarte prezent în critica ultimului deceniu, în cele mai importante reviste literare ale vremii, cu rubrici de sinteză critică despre marii prozatori români din a doua jumătate a secolului XX, ADR a devenit o instanță în domeniu.

Citește mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Adrian_Dinu_Rachieru

 

 

Alţi scriitori:

H. Sanielevici, n. 1875

Emil Botta, n. 15 sept. 1912 – d. 24 iulie 1977

Ioan Lăcustă, n. 1948

Paul Sterian, m. 1984 

Festivalul George Enescu - Aseară, la Biblioteca universitară Carol I...Concert de FADO, Cristina  Dăscălescu, Ricardo  Caria,  Paul Edeleni, prezentați de scriitorul Dinu Flămând. O oră și jumătate de vis și de extaz, fiecare piesă a fost ascultată cu totală implicare, au urmat ovații și aplauze entuziaste, strigăte de Bravo, Bis etc.  Cântăreața, un trupșor să-l ții pe palme, însă o voce ca din adâncurile începutului de cântec, profundă, vibrantă, clocotitoare;  Ricardo, bărbosul, un chitarist care de douăzeci de ani concertează în România, a doua lui patrie; și paul, cu chitara lui specială, mai aproape de cobză, dar scoțând sunete mirabile...  Cine a pierdut acest concert, nici măcar nu bănuiește ce a pierdut și poate e mai bine să nu știe ce-a ratat; iar noi, norocoșii, am cunoscut extazul, cum spuneam. Și la urmă, nu ne venea să ne desprindem din vrajă și să plecăm pe la casele noastre... Marea cântăreață Amalia Rodriguez, mereu prezentă pe ecranul din spatele scenei, prezență tutelară într-o asemenea ocazie. Cântăreața intrată pentru totdeauna în fibra noastră sufletească...

 

 

 

 14 septembrie: Gheorghe Schwartz, n. 14 sept. 1945

    

Lugojan dintr-o familie evreiască, tatăl funcţionar, mama profesoară de pian, şi-a făcut şcoala primară, gimnaziul şi liceul în urbea natală (bacalaureat în 1963), după care a urmat Universitatea clujeană, facultatea de Istorie-Filosofie, secţia Limbă şi literatură română (licenţa în 1968). Vine la Şcoala specială din Arad, unde va fi profesor, apoi director; din 1990 lector, apoi profesor universitar la una sau alta dintre cele 3 universităţi arădene (un doctorat în anul 2000); din 2003 director al Institutului European.

A debutat în 1969 în Familia cu două proze scurte şi de atunci încoace a colaborat necontenit la cca 80 de reviste din ţară şi străinătate. Debut editorial 1972, romanul Martorul. Membru al USR din 1976, iar din 1990 în Consiliul de Conducere al USR, prozatorul a scris vreo 25 de romane sau culegeri de nuvele şi povestiri - în total spre 10.000 de pagini, căci îndeobşte cărţi de peste 350 pagini...

Încă de la debutul editorial, diferiţi exegeţi au referit despre prozele sale, vorbind despre una sau alta dintre calităţile şi înzestrările de prozator ale acestuia, desigur: talent, înteligenţă artistică, deşteptăciune, imaginaţie, fantastic; l-au considerat ucenic neascultător, kafkian, prozator ieşit din norme, cu imaginaţie delirantă - totuşi cu subînţelesul că aceste numeroase virtuţi nu au asigurat încă producerea capodoperei. Oricum, nu se ştie ce reacţie ar fi avut cobreslaşii într-ale prozei dacă i-ar fi citit scrierile -, dar mai curând aceasta nu se întâmplă, măcar la noi -, însă de-ar fi citit aceste exegeze, desigur ar fi avut motive de îngrijorare, chiar de teroare: Gh. Schwartz ne surclasează fără probleme!

Fapt este că autorul nu a avut până de curând decât o cotă medie, totuşi. Nivelul s-a ridicat întrucâtva prin apariţia ciclului lugojan, cu subiecte din Interbelic, Pietrele, A treia zi, Spitalul, aceasta din urmă fiind o parabolă ce pleacă de la rebeliunea legionarilor ca să se încheie într-o notă deznădăjduitoare, în care legionarii şi evreii ostracizaţi vor colabora...  Un salt important realizează Gh. Schwartz cu ciclul epopeic Cei o sută, o parabolă a civilizaţiei, privită dinspre evreitate, pornind de la Căderea Babilonului sub perşi, cu părăsirea Cetăţii şi continuată cu povestea, pe parcursul a 10 volume, a o sută de generaţii succesive de evrei migratori: la Alexandria, Atena, Constantinopol, Roma etc, dar până la urmă şi în Dacia lui Deceneu şi în Sciţia, deci în locuri şi momente care într-un fel sau altul au făcut istoria - iar ceea ce nu reuşesc să facă sau să influenţeze sau să inducă protagonişti, aceşti o sută de bărbaţi care reinventează ciclic istoria, în succesiune paternă, de la o generaţie la alta (căci de fiecare dată este vorba nu despre personalităţi marcante ale istoriei, ci despre cei din umbra acestora), va suplini de fiecare dată un dublu al acestora - Scribul  ce-i însoţeşte pretutindeni în această rătăcire prin timp şi istorie. Schimbând după caz cele mai felurite registre: mit, cronică medievală, dialog, basm, nuvelă fantastică, paradox şi parabolă, acest ciclu, influenţat de romanul german şi de epopeea populară, bazat pe apelul la cele mai importante surse clasice, inclusiv Dialogurile platoniciene, este oricum am lua-o, o întreprindere romanescă fără precedent în literatura română. N-ar fi de mirare ca odată cu acest ciclu romanesc, singular ca anvergură, ceea ce păruse un "prea-mult" în scrisul autorului, nesusţinut printr-o justă echilibrare a  construcţiei romaneşti, să îşi obţină de data asta împlinirea într-o operă durabilă, căci valabilă literar, pe toată întinderea sa.

În a sa istorie critică, N. Manolescu îl trece la „Scriitori de dicţionar”. Marian Popa, mai laborios, pe spaţiul unei coloane şi un sfert, ia la rând titlurile şi se arată doar parţial convins de prestaţia autorului, inclusiv în privinţa ciclului Cei o sută, apreciată ca probă a unui "maestru al exagerării, seducător...". Pe când scriitorul de ficţiuni, musai să-şi urmeze destinul.

Opera literară: Martorul, roman, 1972; Ucenicul vrăjitor, proză scurtă, 1976; Pietrele, roman, 1978; Orele oraşului Arad (în colaborare), 1978; A treia zi, roman, 1980; Spitalul, roman, 1981; Efectul P., roman, 1983; Maximele minimele, proză scurtă, 1984; Castelul albastru, proză scurtă, l986; Om şi lege, roman, 1987; Cei o sută – Anabasis, roman, 1988; Cochilia, roman, 1992; Sirene, (în colaborare), 1992; Cei o sută – Ecce homo, roman, 1993; Procesul – O dramă evreiască, roman, 1996; Cei o sută – Oul de aur, roman, 1998; Paranoia Schwartz, proză scurtă, 1999;  Cei o sută – Mâna albă, roman,  2000; Teatru (în colaborare); Cei o sută – Vara rece, 2004; Cei o sută – Axa lumii,  2005; Culoarul templierilor, 2008; Secretul Florenţa, 2010; Bastonul contelui, 2012; Diavolul argintului...

Citeşte mai mult:  http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/membri%20usr/arad/schwartz%20gheorghe/schwartz%20gheorghe.htm

 http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Schwartz

 http://www.romlit.ro/gheorghe_schwartz_martor_rtcitor_prin_istorie

 http://revistacultura.ro/nou/2011/11/gheorghe-schwartz-%E2%80%9Etreziti%E2%80%9C-legionari-initiati/

 

Alţi scriitori:

Costache Conachi, n. 1778

Geo Bogza, m. 1993 

Ion Lazu - Amintiri ateniene