9 mai: Ion Iovan la 86 de ani !
Găieştean prin naştere (9 mai 1937),
dintr-o familie de negustori, a terminat liceul Matei Basarab din Piteşti şi a urmat Şcoala de geologie, iar în paralel, la fără frecvenţă, Ştiinţele
juridice. Tehnician geolog, bibliotecar la Arhivele Statului, inspector la
primăria Capitalei, la Institutul Proiect Bucureşti, din anul 1990 a devenit
redactor la revista Memoria,
apoi la Editura Eminescu,
iar după 2000 s-a ocupat de promovarea literaturii pe internet.
Opera: După amiaza unei clipe,
poezie, 1976, premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor; Rezervaţie naturală,
poezie, 1979; Comisia
specială, roman, 1981; Impromptu,
roman, 1986; Ultima
iarnă, roman, 1991; Comisia
specială, roman, ediţia a II-a, 1998; Mateiu Caragiale. Portretul
unui dandy român, eseu biografic, 2002; Ultimele însemnări ale lui
Mateiu Caragiale, însoţite de un inedit epistolar, precum şi indexul fiinţelor,
lucrurilor şi întâmplărilor, în prezentarea lui Ion Iovan, 2008.
Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Iovan
http://iovan.net/
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/interviu-ion-iovan-cartea-aceasta-va-patimi-doar-pe-romaneste-3865678/
http://www.crispedia.ro/Ion_Iovan
***
Ion Lazu: Scene din viaţa literară, Ed. Ideea europeană, 2007
7-8 mai 1980. Am ieşit cu aparatul fotografic şi cu
teleobiectivul în zona Brezoianu-Universitate şi am făcut poze pe stradă; apoi
spre Cartea Românească şi în uşă îi întîlnesc pe Mircea Ciobanu, Ion Iovan,
Mihai Cantuniari şi încă o persoană. Le-am făcut cîteva poze chiar pe
scări, “ca la nuntă”, cum a zis Damian Necula, care s-a băgat şi el în cadru,
cu tot cu pipă. Ne-am suit apoi în maşina lui Nelu I., pornind către Casa
Scriitorilor; cînd ne dăm jos, necunoscutul mă întreabă cine e Iovan, îi spun
şi-l întreb la rîndu-mi: Nu sunteţi bucureştean? Atunci aflu că e din Chile şi
pe loc realizez că este Omar Lara; mă prezint şi-i spun că am citit poezii
de-ale lui şi frumoase traduceri. În grădină la Casa Monteoru, lume multă şi nu
găsim decît cîte un loc, pe ici pe colo, deci nu puteam sta împreună; nervoşi,
indispuşi, Mihai Cantuniari se roşise la nas într-un mod foarte expresiv.
La o
masă, Ion Sofia Manolescu şi Dan Laurenţiu, acesta anesteziat şi cu deosebire
binevoitor. Alături de Mihai Ursachi, foarte blond, de fapt chiar roşcat şi
urîţel, însă tocmai aceşti oameni sunt fotogenici (îmi spuneam, pipăindu-mi
teleobiectivul…). Eugen Suciu, numai umeri şi plete, Tudor George înconjurat
de-o gaşcă, Gh. Pituţ cu amicii de la Luceafărul;
la o masă Ileana Mălăncioiu, la alta Nicolae Breban şi aşa mai departe; iar în
clădirea Uniunii, în semiobscuritatea barului, se întrezăreau doi lungani în
balonzaide largi, ca pe vremuri: Florin Pucă şi Grigore Hagiu; prin spaţiul
rămas liber evolua Dorin Tudoran – dar fapt este că nu se găseau locuri pentru
grupul nostru, deşi pe Mircea îl strigau de pe la mese. A reapărut, mai
anevoie, iar în poartă a schimbat cîteva fraze cu N. Manolescu, suplu şi
grăbit.
Am
căutat un alt restaurant, spre Piaţa Victoriei., colţ cu Lemnea, într-o fostă
farmacie. Comesenii s-au jucat pe rînd cu aparatele mele fotografice şi ne-am
făcut unii altora poze. Omar Lara mi-a şoptit că ar vrea să se reîntoarcă în
Chile, dar nu ştie dacă va fi posibil. Cantuniari are doi copii, unuia îi
trimite pensie alimentară, o fată a lui e în Italia. Şi sunt cel mai tînăr
dintre voi, dar mă simt bătrîn, zice. Mircea se uită pe rînd la mîinile noastre
şi decide că el şi Cantuniari au mîini de tineri, iar noi ceilalţi, de bătrîni.
Iovan are 42 de ani, iar Lara 29. Despre mizerabilele reviste literare. Despre
traducerea prea anemică a literaturii române în alte limbi. Se afirmă că
de-alde J. Updike la noi sunt pe puţin 20 de prozatori; încă mai bine stau
lucrurile cu poeţii. Dar...
***
Nu-mi pot imagina o altă persoană dintre
toţi literaţii pe care am avut prilejul să-i cunosc de-a lungul unei vieţi şi
care, luând în calcul tot ce am aflat sau am citit din opera acestora, să-l
reprezinte mai pregnant şi mai expresiv pe Scriitorul generic, aşa cum cred eu că trebuie să
fie el, în idealitatea sa, decât poetul şi prozatorul Ion Iovan. El
împlineşte chiar astăzi frumoasa vârstă de 75 de ani ! Îi urez din inimă La Mulţi Ani!, cu sănătate, bucurii şi alese împliniri
scriitoriceşti. Le merită din plin.
Ne-am cunoscut prin anii 1963-64, când
lucram la Serviciul Hidrogeologie al Întreprinderii de Prospecţiuni Geologice și Geofizice din
Bucureşti. El un ins retras, interiorizat, eu unul chiar retractil; aproape că
nu-l identificasem ca persoană, în cele câteva luni de birou, căci în restul
anului eram răspândiţi în toată ţara...; surpriza a fost să ne găsim amândoi la
serile de luni de la celebrul încă de-atunci cenaclu Labiş, condus de Eugen
Barbu, un mare prozator, desigur, dar şi un literat care dorea să-şi adjudece
totul: succes, bani, poziţii, inclusiv gloria de a-i fi descoperit şi promovat
pe tinerii condeieri aflaţi în pragul debutului. Veneau aspiranţi din toată
ţara. Am evocat aceste seri în capitolul Din
masivul Iezer-Păpuşa la Cenaclul Labiş, vezi Himera literaturii, Curtea
Veche, 2007. Eram acolo, numai ochi şi urechi, însă niciunul dintre noi hotărât
să ia taurul de coarne. Tot ce a urmat, la noi doi, o confirmă. Am citit în
cenaclu abia după vreo 4 ani, spre sfârşit, mai mult împins de la spate. Ion
Iovan nici măcar atât. Totuşi, trimisesem unele poezii pe la reviste. Nu se
poate ca I.I. să nu fi avut cunoştinţă, probabil urmărea rubricile Dintre sute de catarge... etc.
Oricum, deja ştiam unul despre altul esenţialul: că suntem trup şi suflet
dăruiţi literaturii, poeziei de fapt. Aşa că nu m-a mirat că, la sfârşitul unei
seri de cenaclu, un domn în vârstă s-a apropiat de mine şi mi-a spus că nişte
poezii de-ale mele au apărut în revista Ateneu. Colegul Iovan a tresărit, s-a
oferit să mă însoţească - gest în sine foarte preţios: dorea să participe la
bucuria debutului meu! Era deja noapte, asta nu ne-a împiedicat să pornim
împreună, din chioşc în chioşc, în speranţa că vom găsi unul deschis. Am avut
noroc: în Piaţa Palatului, un chioşcar nu închisese; am cumpărat revista. Am
citit cele două poezii. Ne-am bucurat împreună. Era o clipă de graţie.
Asta te leagă indicibil. Cât am rămas colegi, încă vreun an-doi, ne-am citit
poeziile, am încercat să încropim un cenaclu la nivel de întreprindere...I-am
simţit vocaţia, care în acel stadiu echivalează cu maxima exigenţă - cu sine şi
cu ceilalţi condeieri: n-ar fi spus în ruptul capului că un text slab este
valabil... Apoi drumurile noastre s-au despărţit. L-am pierdut din vedere pe
tânărul împătimit de poezie, încordat ca o strună când venea vorba de pasiunea
noastră. Alte legături neexistând între doi sălbatici ca noi, ne-am pierdut
pentru o lungă vreme. Ne-a re-adus împreună tot literatura, iar în acest caz
prietenia noastră cu Mircea Ciobanu. Ne revedeam la editură, întâmplător, sau
la Mircea acasă, cu ocazia aniversărilor. Nu mai mult, dar nici mai
puţin. Deajuns ca să-l citesc şi să-l admir ca poet, ca prozator.
Mă uit în dicţionarele de dinainte de 90,
nu-l găsesc; caut în istoriile literaturii, cea a lui M.P. îi consacră o
jumătate de coloană, ce-i drept spunând esenţialul: un scriitor de mare forţă
(însă cu o frază aiuritoare despre ce ar fi şi cu ce s-ar ocupa geologul - avea
deci dreptate profesorul meu Marcian Bleahu: geologia este ştiinţa cea mai
necunoscută de publicul larg); pe când cea a lui N.M. îl trece la bibliografie,
cu un titlu despre Mateiu I. Caragiale. Ceva ce ar ţine de Institutul de
Istorie a Literaturii. Nu comentez.
Însă pentru cei care i-au citit cărţile,
critici literari sau simpli iubitori de literatură - nu mă refer aici la
confraţi, e o constatare mai veche, pe cât de tristă: scriitorii nu se citesc
între ei..., deci pentru cei care l-au citit, Ion Iovan este unul dintre cei
mai importanţi scriitori contemporani, anume unul ale cărui cărţi vor dăinui în
timp, dacă Literatura ca atare va supravieţui impasului actual.
Ce bate la ochi la o simplă baleiere peste
titlurile aparţinând lui Ion Iovan? A debutat la modul atipic, mai ales fiind
vorba despre impetuoşii poeţi tineri, cu o semnificativă întârziere, la 39 de
ani, cu un volum de poezii intitulat misterios: După amiaza unei clipe care a fost răsplătit cu Premiul
pentru debut al USR. Urmează un al doilea volum de poezii: Rezervaţia naturală, apoi două
volume de proză, la distanţe de 3-5 ani una de alta; şi toate aceste 4 cărţi
apărute la aceeaşi editură Cartea românească. În 15 ani, doar 4 titluri.
Al cincelea, ce-i drept, prezentat înainte de 1989, a fost respins de cenzură,
apărând abia în 1991: Ultima
iarnă. Titlu premonitoriu. Întrebarea este simplă: ar fi apărut cărţi
precum Comisia specială şi Impromptu dacă n-ar fi fost vorba de Cartea
românească, editură a Uniunii şi care beneficia de o oarecare autonomie?
Categoric nu. Ion Iovan se dovedeşte a fi scriitorul cu literă mare, preocupat
în exclusivitate de tema sa, travaliul pe text durează oricât de mult, cartea
se scrie în ritmul ei, pe măsură ce autorului i se relevă aspectele de taină,
cele care asigură viabilitatea textului; iar nu subiectul incitant, epica
explozivă, nici propriu-zis scrierea în plin, sub dicteul inspiraţiei - şi
cartea să ajungă cât mai curând pe rafturile librăriei. Nimic din toate
acestea, când e vorba despre Ion Iovan. El nu alege soluţia la îndemână,
aceea de a ajusta pe ici pe colo faptele realităţii, ale vieţii curente; ci
există o foarte lungă perioadă de aşteptare, de asimilare a datelor venind
dinspre lume, de gestaţie/ prelucrare creatoare a sugestiilor. Nu contează
într-asta viaţa personală a autorului, mediul în care trăieşte, nici domeniul
de activitate profesională - toate acestea vor rămâne în fundal, ca
neconcludente. Se ajunge la un moment de graţie, al intuirii a ceea ce se află
în spatele lucrurilor şi faptelor, se accede la un înţeles, la o metoforă
integratoare. Iar în rest, nu este vorba decât de truda migăloasă, răbdătoare,
sisifică pe pagină. Ce ar fi geniul, în acest context? Nimic mai mult decât să
scrii ce trebuie, în cadrul dat/ ales. O pre-meditare cu privire la rostul
lumii - dar şi o premeditare a tot ce se va aduce sub privirile cititorului. În
acest stadiu, râvna autorului constă în stilizarea drastică a faptelor de
viaţă. Comisia specială,
care a redimensionat/redirecţionat proza anilor optzeci, aflată în căutare de
modalităţi eliberatoare, este o astfel de întreprindere scripturală temerară,
în care miza este prezentarea lumii comuniste ca o imensă bufonadă. Scriitorul,
pândind în spatele aparenţelor, adus asupra paginii sale care se luminează
oricât de rar la atingerea norocoasă a condeiului, îşi rezervă dintru început
dreptul de a întoarce lucrurile pe dos, de a le trece prin toate
compartimentele registrului umoristic, spre a le arăta caducitatea, găunoşenia,
lipsa de nobleţe, deriziunea... În Ultima
iarnă, o altă parabolă la lumea comunistă, constructorii şi arhitecţii
decad la stadiul de meşteri ai unor machete de butaforie, tăind, lipind şi
vopsind cartoane. Piramidele, mânăstirea Curtea de Argeş, cu citate elocvente
din Legenda Meşterului Manole, sunt invocate ca repere dăinuitoare, anume
pentru a deveni mai rizibilă scălâmbăiala ideii de construcţie. Trece în
umilinţe viaţa acestor falşi specialişti, ei se degradează fizic, după ce
fuseseră împinşi în afara menirii lor, sunt nişte bătrâni fără speranţă, fără
justificare, nefericiţi, penibili, biete insecte kafkiene... O parabolă iscusit
condusă, încă una - de câte subiecte are nevoie un scriitor pentru a-şi dovedi
vocaţia?
Dar cum nimic nu este întâmplător într-un
destin scriitoricesc exemplar, a fost ca redactorul Ion Iovan să reia legătura
cu opera mateină, reeditând Remember şi, sedus de opţiunea bastardului de berar
(cum îl cataloghează fiul nelegitim pe marele dramaturg-tatăl) pentru
"elitism, sânge rece şi stil", să iniţieze o recitire/rescriere a
lumii din această perspectivă insolită. Nu mai trebuie să spun că noua temă a
survenit ca o mană cerească pentru autorul nostru şi că, nimic surprinzător
într-asta, Iovan i-a dedicat douăzeci de ani din viaţă, practic din 1988, când
terminase redactarea Ultimei
ierni şi până în 2008.
Redactase mai întîi, o biografie apocrifă, ca din punctul de vedere al unui fiu
al lui Mateiu, desigur el însuşi nelegitim, bastard, născut în chiar anul
morţii autorului Crailor şi care, trăind anii ultimului război,
apoi perioada proletcultistă din România, se autoexilează în doritul Occident.
Temă în sine mănoasă, pe care Iovan şi-a turat la maxim motoarele scripturale.
Implicare totală, cum altfel? Până la fior metafizic. Şi să stea clipa!
Însă, oricâte teorii savante ne-ar pune la
dispoziţie filosofii, viaţa este făcută din potriveli. Din amănunte bine aduse
din condei. Mateiu moare în 1936, desigur fiul nelegitim este o ficţiune a lui
Iovan. Dar faptul că Iovan se naşte în 1937, la doar un an după dispariţia lui
Mateiu este doar un detaliu, însă unul din care poate ţâşni ideea: ce-ar fi să
abordez lucrurile în ce-l priveşte pe Mateiu "ca şi când" ar fi avut
un fiu nelegitim, iar acel fiu aş putea să mă consider, pentru această
împrejurare scripturală... Autorul nostru reconstituise ca din nimic biografia
lui Mateiu, nu înlesnit de însemnările rămase în urma acestuia, nu, ci urmând
cu fidelitate şi aplicaţie chiar o sugestie din aserţiunea mateină deja citată,
şi care continuă cu sintagma: "fără epică". Nu trebuia să contrazică
ori să evite unele repere ale realităţii, ci pur şi simplu să brodeze adecvat,
oportun, motivat psihologic, între prea rarele fire ale destinului matein. Este
vorba din nou de o pură înscenare,
precum fusese în cazul machetatorilor din Ultima
iarnă; de data asta, acelaşi fabulatoriu, ironia, pastişa, amarul unui vis
răzleţit, intangibil, pe cât de ardent. A migălit Portretul unui dandy, după încă
6 ani a dus la sfârşit broderia unui jurnal apocrif, a unui epistolar
"închipuit", a unui inventar de fiinţe, lucruri şi întâmplări".
O aşa-zisă fugă de real, anume ca să-i străpungă miezul, dintr-o direcţie
neaşteptată, improbabilă.
Mai trebuie spus că printre prea puţinii
romancieri români contemporani care au stil (a nu se confunda cu floricelele
stilistice de care se abuzează pe malurile dâmboviţene!), Ion Iovan se
detaşează net, întrecut poate doar de Mircea Ciobanu şi de George Bălăiţă, cu
care se aseamănă mai mult.
Ion Iovan reprezintă cazul rarisim al
scriitorului care are răbdarea să aştepte ivirea oricât de amânată a Ideii şi
are apoi răbdarea ridicată la cub şi devoţiunea orfevrului ce migăleşte, în
ignorarea timpului calendaristic, la chipul din spatele draperiilor, al
însinguratului orgolios, fiinţă ca de pe altă lume, vieţuind într-un context
existenţial extrem, fanatizat de propiile-i himere. Expresivitatea detaliilor,
putând să pară doar un aspect de neluat în calcul, este, în mod minunat,
câştigul esenţial al acestui tip de abordare creativă. Ignorând prim-planul. Ca
să nu se piardă esenţialul.
Ion Iovan, la 75 de ani - un destin
exemplar în literele româneşti.
Poezia zilei: Lucian Blaga, n. 9 mai 1895
(din recitalul Lidiei Lazu)
lumina ce-o simt...:
poeţii:
caut...:
Alţi scriitori:
George Coşbuc, n. 20 sept. 1866 - m. 9 mai 1918
Pompiliu Constantinescu, n. 17 mai 1901 - m. 9 mai 1946
Ion Lazu - Celelalte imagini de alaltăieri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu