8 mai: Petru Dumitriu, n. 8 mai 1924 - d. 6 aprilie 2002
S-a născut la Orşova, dintr-un tată ofiţer român, pe
atunci căpitan, rănit în războiul din vest şi o soră medicală care îl îngrijea,
Maria-Theresa von Debretzy, descendentă din mica nobilime săsească, cunoscând
magheara, germana şi franceza, retrasă cu familia de la Budapesta, din cauza
revoluţiei socialiste din 1919. Mama avea o vie, proprietate la Baziaş, unde
noii căsătoriţi ridică o casă în care va copilări viitorul romancier. Şcoala
primară la Orşova, liceul la Tg. Jiu, după care în 1941 pleacă la Munchen, cu o
bursă Humboldt, pentru studii de filosofie, întrerupte în 1944, la întoarcerea
armelor.
Debutase în 1943 cu proză în Revista Fundaţiilor, care îi
acordă în 1945, deci la doar 21 de ani, premiul anual pentru nuvelă. Din
comisie, alături de Tudor Vianu şi Victor Eftimiu făcea parte şi Henriette
Yvonne Stahl; cu aceasta va forma un cuplu, în pofida diferenţei de vîrstă de
24 ani. Debutul editorial în 1947, cu Euridice,
o suită de 8 proze scurte. Va fi redactor la Fapta lui Mircea Damian, la Flacăra, apoi la Viaţa românească, unde ajunge redactor-şef în
1953.
Nu din convingere, ci dintr-un calcul cinic, ambiţios
să ajungă repede în frunte, P.D. devine un mercenar-propagandist al noului
regim, într-o vreme când marii scriitori erau fie închişi, fie înspăimântaţi,
fie neînstare să se ralieze la comanda partidului pro-bolşevic. Produce deci
texte publicistice execrabile, dar publică şi două romane de un tezism sfruntat
şi ruşinos: Pasărea furtunii şi Drum
fără pulbere, în care cântă odiosul Canal Dunăre-Marea Neagră, realmente o
hecatombă a "duşmanilor poporului", inclusiv a intelectualilor
nealiniaţi. Un răsfăţat al regimului, invidiat de confraţi, de gât cu cei din
C.C., jucând tenis cu Dej, cu Maurer... Şi totuşi, în 1953 apare nuvela Bijuterii de familie, iar în
1957 impunătorul roman Cronică
de familie, cca 2000 pagini, în 3 volume, capodopera autorului şi fără
îndoială unul dintre romanele de bază ale literaturii noastre din toate
timpurile. Tradus şi în limbi străine, inclusiv la editura Seuil din Paris, 1959. În 1960, lovitură de
teatru: la una dintre plecările sale în străinătate, forţează trecerea în
Austria. Era cu soţia, dar îşi lăsase în ţară fiica, de doar 9 luni. Va rămâne
mulţi ani în Germania Federală, la Frankfurt, apoi va migra la Metz, via Paris;
va scrie mult, (cunoştea franceza la perfecţie dar şi germana din familie, apoi
din perioada studenţiei muncheneze); va apărea la edituri prestigioase.
După 1989 romanele sale (cele adevărate,
valoroase) au fost relansate în ţară, bucurându-se de mare succes. Un
val, după care n-a mai urmat nimic. Însă literatura valoroasă, suntem
încredinţaţi, e pe termen lung.
Opera (selectiv): Pasărea
furtunii, ed. a III-a, 1957; Bijuterii de familie, 1949; Drum fără pulbere, 1951; Cronica de la câmpie,
1955; Cronica de
familie, vol. I-III, 1957 (reeditare,
vol. I-III, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1993); Incognito, Éditions du
Seuil, 1962; Ed. Univers, 1993; Proprietatea şi posesiunea,
1991; Extremul Occident,
1996; Omul cu ochi suri, 1996; Vârsta
de Aur sau Dulceaţa vieţii (Memoriile lui Totò Istrati), 1999; Opere, vol. I-III, Ed.
Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă & Ed. Univers Enciclopedic,
2004
Eseuri: Zero
sau punctul de plecare, 1992; Ne
întâlnim la judecata de apoi, 1995.
Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Dumitriu
http://www.scribd.com/doc/4950586/PETRU-DUMITRIU-TABEL-CRONOLOGIC-cu-fotografii-inedite
http://bughimamborag.wordpress.com/2010/03/08/petru-dumitriu-cronica-de-familie/
***
În ţară, imediat după fuga scriitorului P.D.,
securitatea a lansat cele mai veniniase zvonuri, inclusiv acela că ar fi avut
la el toate fondurile băneşti ale Uniunii Scriitorilor. Confraţii, de vor fi
crezut cumva zvonurile, îl vor fi duşmănit de moarte, fie că nu-l agreaseră
nici până atunci pe omul ce se purta ca un dandy, arogant, sfidător,
dispreţuind pe toată lumea, la grămadă, fie că-i fuseseră amici sau ciraci.
Nici o mirare... Din asta P.D. a rămas cu o teamă bolnăvicioasă de Securitate,
care ar fi dorit să se răzbune pentru figura ce le-o făcuse, să-l lichideze,
să... De aceea nici după Decembrie 89 nu s-a îndemnat să revină în ţară. L-au
păcălit până la urmă tot foştii securişti, albiţi în leşiile noii democraţii
dâmboviţene şi reinstalaţi la tabloul de comandă. De ce te temi mai mult, de
aia nu scapi... A apărut în 1996, în toiul campaniei electorale, ca invitat al
lui Iliescu...Până să-şi facă apariţia la televizor, deja se prezentase la
Cotroceni, să-şi facă temenelele, precum la Înalta Poartă, nu? Dar n-a fost să
fie...
În jurnalul meu descriu scena apariţiei lui Petru
Dumitriu în sala Odobescu de la Universitate, unde scriitorimea,
intelectualitatea, octogenarele admiratoare îl aşteptau cu mari emoţii. Se pare
că unele referiri există şi în Himera
literaturii. Cine are cartea... Amfiteatrul gemea de lume. Eu, Pan Izverna
şi Nicolae Ţone, ne plasasem strategic, chiar în primul rând, căci venisem din
vreme, să vedem minunea din imediata apropiere... Şi apare cu întârzierea y comprys Petru Dumitriu în persoană. Nevăzut de
băştinaşi preţ de 3-4 decenii. Ridicând mâinile, de parcă s-ar fi predat, de
parcă şi-ar fi recunoscut toate vinile..., iar în fapt cerându-şi scuze pentru
întârzierea la întâlnire, nu mai mult de-atât... Îl deturnaseră, vezi-bine,
admiratorii... (Mai apoi am aflat numele celor care îl purtaseră prin
Bucureştiul iubit. Acelaşi D.S. care mersese la mama lui Virgil Ierunca,
să-i ceară să-l renege pe fiul transfug... Oare să nu fi ştiut P.D., ins cu
deosebire circumspect, despre acestea toate? M-aş foarte mira...)
Multe va fi spus transfugul, ivit în amfiteatrul
Odobescu, unde nu mai spera să acceadă, venit de unde nu-l mai aşteptam - acum
vorbindu-ne despre autorele nevoit să se rupă de la sânul patriei iubite, din
limba dulce şi frumoasă, limba ce-o vorbim.... Precum Anteu s-a simţit toată
viaţa, văduvit de legătura cu pământul. Etc. Iar la ultimul capitol al
întâlnirii, "întrebări şi discuţii", l-am întrebat direct, de la
distanţa celor 2-3 metri care ne despărţeau: dacă este adevărat ceea ce se
spune, anume că ar fi semnat traducerea lui Hamlet,
dar şi alte traduceri, însuşindu-şi astfel munca şi banii cuveniţi lui Ion
Vinea şi dnei Stahl. (Eram în acel moment redactor la editura Vinea şi, într-un
mod greu de explicat, mi se părea că îi fac dreptate poetului Ion Vinea, doamnei
H.Y. Stahl, ambii victime ale malversaţiunii/malversaţiunilor...) P.D. a
dat cel mai scurt răspuns posibil: Da, a spus octogenarul, cu un oftat, însă
aşa erau vremurile... Dar cei care au vrut să afle adevărul l-au aflat încă
pe-atunci...
Acesta era omul. Iar nu propriu-zis scriitorul.
Citisem postfaţa semnată de P.D. la noua ediţie a Cronicii de familie, în care
autorul îşi punea cenuşă în cap pentru a fi făcut concesii în descrierea
burghezo-moşierimii doar în tonuri negre. Ruga insistent pe bunul cetitor să
fie înţeles, căci aşa fuseseră vremurile; să fie iertat şi cartea să fie citită
cu drag, trecându-se peste aceste bube şi bubiţe... Am citit mai apoi şi Pactul cu diavolul, cartea
interviu semnată de George Pruteanu. Am citit şi Ne vom întâlni la judecata de apoi,
în care marele romancier se explică. Câte şi mai câte izmeneli de surtucar.
Dar unde se evaporase fără rest teribilul autor al Cronicii de familie?
·
Am pus o placă memorială pentru Petru Dumitriu pe
Aleea Relgis, Bloc 29-C, în zona Brezoianu-Cișmigiu. Imaginea
se află și în albumul Literaturile
Bucureștiului, 2009.
Poezia zilei, Darie Novăceanu, n. 8
mai 1937 – m. 2021
Singur și alb
Singur şi alb, la după miezul-nopţii,
făcând să scapere asfaltul, scuturând
printr-un singur prelung nechezat
întunericul din arborii de pe trotuare,
astfel l-am văzut, singur şi alb.
Singur şi alb, înaintând fără grabă
prin mijlocul oraşului, păscând nedumerit
trifoiul putred de pe tarabele norocului;
cu şaua înflorată, singur şi alb.
Singur şi alb, cu frâul liber,
luminând tăcerea-ngenunchiată la colţul străzilor,
bătând din copite în staţiile de autobuz,
la ora când sufletele nu călătoresc
nici luate de mână. Singur şi alb.
De unde venea? Al cui să fi fost?
Al unui barbar de-acum un mileniu?
Al lui Baiazid? Cumva al lui Toma Alimoş?
Şi unde se ducea de unul singur şi alb?
Dar l-am văzut: a străbătut ultimele străzi,
a ocolit lacul şi s-a pierdut spre nord,
galopând fără grabă. Singur şi alb.
Şi mă tem că era dintr-o nescrisă baladă.
(preluare de pe Internet)
Alţi scriitori:
Spiridon Popescu, m. 1933
Gh. Crăciun, n. 1950
Ion Lazu: Ieri, nu mai demult...( A înflorit glicina!)
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergere