duminică, 30 septembrie 2012

Scriitorul zilei: Mihail Săulescu; poezia zilei; fotografii...

Scriitorul zilei: Mihail Săulescu, n. 23 februarie 1888 - d. 30 septembrie 1916

 

Născut la Bucureşti, a fost custodele bibliotecii Socec. A publicat în 1906 un prim volum de Poezii, pe care imediat l-a repudiat şi s-a străduit să recupereze şi să distrugă întregul tiraj. Abia peste un deceniu şi ceva, în 1914 publică un nou volum, Departe, cu poeme simboliste, melancolice, aspirând spre o evadare în necunoscut. Doi ani mai târziu, în 1916 editează cel de al treilea volum de poezii, Viaţa, cu mai apăsată notă socială,  ce stârneşte revolta autorului. La începutul războiului, deşi bolnav, îşi părăseşte logodnica şi se înrolează ca voluntar într-un regiment de infanterie, spre a se "căsători cu Transilvania", după propria declaraţie; va fi printre primele victime în luptele de la Predeal.
În 1921, la Teatrul Naţional din Bucureşti se pune în scenă drama într-un act Săptămâna luminată, text publicat şi în volum, tot atunci, dramă ce impresionează prin abordarea expresionistă, redusă la esenţial, a unei poveşti de crimă şi de zbucium primar,  protagoniştii fiind prinşi în chingile unor prejudecăţi şi eresuri. Mama unui criminal muribund, îl sugrumă cu perna, înainte de miezul nopţii, în credinţa că în săptămâna luminată sufletul nelegiuitului va ajunge totuşi în rai, cum prezisese şi ghicitoarea în bobi. Iraţionalul, ancestralul, încercarea de a păcăli un destin hidos, cu preţul altei crime - toate acestea scrise cu simţ dramatic şi ştiinţă a dialogului. De altfel, în 1943, pe acest text compozitorul Nicolae Brânzeu crează o operă muzicală, dirijată chiar de el, la Opera română. În 1947, Eugen Jebeleanu îngrijeşte o ediţie de Opere, în colecţia Scriitori români uitaţi.
Cu colaborări în diverse reviste ale vremii, se consideră că prozele scurte ale lui MS sunt insignifiante, iar poezile sale, totuşi bine strunite stilistic, sunt demne de atenţie. G. Călinescu îi consacră o jumătate de coloană, aceleaşi susţineri trec şi în Istoria critică a lui N. Manolescu. Dicţionarul Zaciu-Sasu-Papahagi reţine numele poetului. Un bulevard din Predeal şi Liceul din aceeaşi urbe poartă numele poetului Mihail Săulescu. Jertfa pe câmpul de luptă, poate mai mult decât performanţele scriitoriceşti, a forţat mâna istoriei.
La ieşirea din Predeal spre Braşov, chiar acolo unde s-au dat luptele, a fost înălţat un impresionant monument al eroului, de sculptorul Oskar Han, dezvelit la 5 septembrie 1930, cu inscripţionarea: "POETULUI EROU MIHAIL SAULESCU - CAZUT IN LUPTELE DE LA PREDEAL - 1916 - SOCIETATEA SCRIITORILOR ROMANI".

Opera literară: Versuri, 1906; Departe, 1914; Viaţa, 1916; Săptămâna luminată, 1921; Opere, 1947.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_S%C4%83ulescu
http://www.cerculpoetilor.net/Mihail-Saulescu.html
 http://ro.tititudorancea.org/z/mihail_saulescu.htm
http://agonia.ro/index.php/author/0035343/index.html


Poezia zilei
Mihail Săulescu

Celei aşteptate


Tu ce mă faci să cânt şi să visez acuma,
Eu văd că eşti departe, şi poate n'ai să vii...
Şi cine eşti, eu nu ştiu, cum cine sunt, nu ştii;
Dar simt că eşti frumoasă, că ochi albaştri ai,
Că porţi ceva în tine din rozele de Mai,
Tu, care eşti departe — şi poate n'ai să vii...

... Şi cine ştie? Poate e visul meu de vină, 
Căci el îţi dete viaţă, şi doar în el trăeşti,
Tu, care azi nu eşti — 
Şi poate nici odată aevea n'ai să fii...

Dar eu visez — şi visul aripile-şi întinde,
Dar eu visez — şi visul din nou mai mult s'aprinde,
— Chiar dacă vei rămâne un dor neîmplinit,
Tu, care nu eşti astăzi, şi poate n'ai să fii
Ori eşti, — dar prea departe, şi pururi n'ai să vii.

Din volumul „Departe”
      

Cuiburile


Şi când se vor întoarce cocoarele plecate,
- Căci primăvara sfântă o să ne vie iară,
Atâtea cuiburi calde, în urma lor lăsate,
Le-or regăsi tot astfel cum le-au clădit în vară?

O! cine ştie, poate de-atâtea vremuri grele
Nimic la primăvară n'o rămânea din ele,
Din cuiburile calde, ce le doreau sburând, 
Cocoarele venite de peste mări şi ţări 
Şi-aduse de departe de-al lor nostalgic gând 
În legănarea dulce a veşnicei sperări. 
Şi n'or găsi nimica din ce-au lăsat odată,
- Şi vor găsi atâta: speranţa spulberată...

S'or apuca atuncea să le clădească iară, 
Pe vechile lor locuri din fiecare vară, 
Şi fără să le pese că altă iarnă, poate, 
Porni-va să dărâme iar cuiburile toate!
- Căci ele or să vină mereu, din depărtări,
În piept cu-aceleaşi doruri, cu-aceleaşi dulci sperări,
Că într'un timp, odată, puterea vor afla 
Ca să clădească cuibul ce nu va mai cădea.

Din volumul „Departe” 

         

Et nunc et semper


Şi cei ce plâng ca şi acei ce râd 
O luptă duc amară,
- Năuntrul lor e-aceeaş tragedie,
Aceeaş iarnă tristă şi pustie, 
Aceeaş primăvară.

Pe orice faţă-o lacrimă de pică,
Un zâmbet de răsare,
În pieptu-oricui, furtuna dacă bate,
Ori raza bucuriei de străbate
E 'n toţi ceva ce ochilor n'apare.

- Porniţi pribegi, călătorim, purtând,
Ca să le pierdem toate,
Comori de visuri, de speranţe sfinte; 
Şi 'ndeplinirea veşnic e 'nainte 
Şi veşnic nu se poate!...

... Pe-acei ce plâng ca şi pe-acei ce râd,
Pe drumuri lungi ce-i mână?
Ce stea pe cer în veci luminătoare,
Ce rază pribegită dela soare
E cruda lor stăpână?...

Pe toţi îi cheamă 'n depărtare dorul 
De ce e nou, de ce-i necunoscut; 
Pe cel ce vine să pornească mâne, 
Pe cel ce 'n urma rândului rămâne, 
Pe cel ce s'a pierdut...

Din volumul „Departe”

         

Cei singuri


Poetului D. Nanu

Cei singuri cu adevărat
Nu sunt acei ce plâng câte-au pierdut;
Dar cei pe care-un gând îndepărtat
Îi poartă prin necunoscut,
Spre toţi acei ce plâng câte-au pierdut...

Cei singuri cu adevărat
Sunt toţi acei ce se pricep să tacă —
Sunt cei ce merg şi nu se mai opresc,
Sunt cei ce duc sub haina lor săracă,
Sub lutul omenesc,
Secrete bogăţii necunoscute —
În alte lumi setoşi să le strămute...

Cei singuri cu adevărat
Sunt cei ce văd, sunt cei ce plâng ades,
Nu pentru ei — dar pentru ce-au aflat,
Nu pentru gândul lor neînţeles —
Dar pentru ce, mergând o viaţă 'ntreagă,
Ei totuş n'au putut să înţeleagă...

Nu te gândi la scunda lor chilie!
Chilia lor e sufletul lor mare!
— Îi vezi trecând, şi îi aştepţi să vie;
Îi vezi pierzându-se în depărtare:
În orice parte sânt,
Şi 'nuntrul lor, duc un întreg pământ!...

În mijlocul oraşelor trăiesc! 
Şi-oraşele, cât sunt de frământate. 
Ei trec ca nişte răzleţiţi prin ele, 
- Fantastice corăbii ne 'nfrânate, 
Ne 'nvinse de talazurile grele...

Ei trec,
Pe străzile ce furnică de lume,
Pe uliţe cu fabrici zgomotoase,
Prin pieţele mizeriei din lume...
Ei trec —
Nu ştie nimeni, unde anume!
Ei trec, ei trec — sunt acul grav ce coase
Bucată cu bucată risipirea
De petice din sufletul cel mare,
Ne 'nchipuit, neaşteptat, pe care
Doar îl visează numai omenirea...

Din volumul „Viaţa” 
         

Întuneric


Cât de 'ntuneric este în serile de toamnă 
Şi străzile sunt triste, tăcute şi pustii, 
Iar fiecare clipă în suflet îşi înseamnă 
Cărarea unei grele şi vagi melancolii...

Un vis ţesut în vară se stinge 'n toamna tristă 
Şi inima-i bolnavă şi sufletul e gol... 
Departe, zdrenţuită, se flutură-o batistă, 
Cum trece singuratec, neliniştit, un stol...

Şi ţie ţi se pare că pleacă dela tine
Aceste călătoare spre alte zări mereu,
Spre alte ţări, cu soare, spre vară, spre mai bine, -
Şi toamna asta tristă te-apasă tot mai greu...

Şi ţie ţi se pare că duc cu ele vară,
Că duc cu ele visul, că duc cu ele tot, 
Aceste călătoare tăcute ce se luară 
Cu dorul lor de ducă, şi-a se opri nu pot...

Şi ţie ţi se pare că n'o să mai revie 
Nici stolul care trece, nici vara ce-a trecut, 
Nici visul care nu e — şi 'n camera pustie 
Rămâi cu gându-aiurea, rămâi mereu tăcut...

De te deşteaptă-o clipă un pas pela fereastră, 
Ridici cu teamă capul, te uiţi şi nici nu ştii 
În suflet când coboară, c'un dor de zare-albastră, 
Refrenul unei triste şi vagi melancolii...

Din volumul „Varia”

Texte culese din Mihail Săulescu, „Opere”, 
Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 
Bucureşti, 1947