Scriitorul zilei: Adrian Marino, n. 5 septembrie 1921 - d. 17 martie 2005
Ieşean prin naştere, va face şcoala primară, apoi va intra la Liceul militar, schimbând cu Liceul Internat şi cu Seminarul pedagogic. Va intra la Literele din Iaşi, în 1941, dar în 1943 se va transfera la Bucureşti, cu licenţa în 1945. Va fi timp de 2 ani reţinut de G. Călinescu la catedră, ca asistent. Un doctorat, în 1946. În fapt, Călinescu îl debutase încă în 1939, pe când mai era licean, în Iaşul literar. În această perioadă, similar lui Călinescu în ce-l priveşte pe Eminescu, lucrează la două monografii: Viaţa lui Al. Macedonski şi Opera lui A. Macedonski. Similitudinea se reduce la titluri, iar în fapt îşi alesese ca subiect pe adversarul literar al lui Eminescu - abordarea fiind foarte personală. Marele critic îl defineşte: "un eseist curios şi malign... mare scotocitor de cărţi...". Însă, cum de la apreciere la adversitate nu e decât un pas pentru unele firi, A.M se va distanţa şi delimita de G.C., la care dezavuează oportunismul cu care s-a raliat la comunişti, în formele cele mai groteşti. Simpatizant ţărănist, este surprins multiplicând nişte materiale propagandistice PNŢ şi, arestat în 1949, va trece prin calvarul carceral dejist - mereu distant, semeţ, de unde denumirea de Seniorul - şi va fi eliberat abia în 1957, dar trimis în domiciliu obligatoriu la Lăteşti, în Bărăgan, până în 1963. Abia în 1965 reprimeşte drept de semnătură şi va izbuti să-şi publice monografiile despre Macedonski. Debut editorial la 44 de ani. O păţiseră şi alţii, pentru mult mai puţin -, neîncarceraţi, doar marginalizaţi social-politic. În 1971-72 beneficiază de o specializare în Elveţia. Din 1973 este editorul apreciatelor Cahiers roumains d' etudes literaires, care au apărut până în 1980. În 1980 îi apare Hermeneutica lui Mircea Eliade, tradusă anul următor în franceză. În 1985 primeşte premiul Herder. Între 1987 şi 2003 scoate 7 volume din Biografia ideii de literatură şi iniţiază o serie de volume ale Dicţionarului de idei literare, eseuri pe fiecare titlu, în ordine alfabetică - nedus la capăt. În 1993 scrie un text memorialistic pe care îl va rescrie în 1999, şi care va apărea abia în 2010, la fix 5 ani după dipariţia, la 83 de ani, a hermeneutului. Cartea va declanşa un adevărat scandal la scară naţională, datorită prezentării în acvaforte a unor persoane din prim-planul vieţii literare: Dinescu, Simion, Liiceanu, Pleşu, mulţi alţii, dar şi Cioran, Eliade, Monica Lovinescu. Riposta imediată a fost acuza de colaborare cu securitatea şi DIE/SIE, fapt ce a polarizat viaţa literară a ţării. Unii contestând, întorcând acuzaţiile (de manipulare) împotriva celor vituperaţi de Marino şi care, la rigoare au fabricat un dosar de informator, de spion european etc; alţii luându-i apărarea, pe motive de balcanism. Rimează cu atitudinea de o viaţă a acestui însingurat şi om distant, inaderent la bisericuţe şi interese de grup, altfel spirit iluminist, pledant cu obstinaţie pentru europenism .
Desigur, pentru intelectualul care în comunism a stat cu capul la cutie, neîndrăznind să ceară o plecare în străinătate, convins că nu o merită şi că până la urmă nici nu e bine, temător să nu fie luat în colimator, interzis, chiar închis, oameni de idei şi formatori ai opiniei publice, s-ar zice, a putut să pară mai mult decât suspect faptul că Marino se preumbla fără păs prin Europa şi America, liber să ia contact cu toate marile personalităţi ale exilului românesc şi nu numai, beneficiar de burse internaţionale, mai cunoscut în anii 70-80 în vest decît în ţară şi care, spun aceşti denigratori, la înapoierea în ţară era aşteptat cu premii şi distincţii... Mai grav, Marino a scris el însuşi undeva că, fost deţinut politic, musai să le răspundă securiştilor la unele întrebări... Or, a răspunde la "nişte întrebări", cum de exemplu ce face Eliade, vrea să-l publicăm? vrea să vină în ţară? îl va susţine pe Ceauşescu la Premiul Nobel? ce face Monica Lovinescu etc, la care întrebări, ştiindu-se urmărit, nu avea cum să nu răspundă, înseamnă a furniza informaţii. Cât de grave? Cât de compromiţătoare? Numai Dumnezeu ştie... Iar CNSAS ştie chiar mai mult, sau fabrică pe loc, cu profesionalism, probele la comandă. Cât e adevăr şi cât supralicitare în faptul că a încercat să-l convingă pe Eliade să facă o vizită oficială în ţară? Că a descris mişcările celor din exil? Poate că aceste lucruri despre posibila colaborare cu DIE n-ar fi luat amploare dacă în memoriile sale Marino n-ar fi turnat gaz peste foc cu nemiloasele încondeieri ale fruntaţilor vieţii literare de până în 1999, desfiinţând pe capete, dispreţuind fără limită...
Problema este însă alta: Vom şti să ne nutrim din marea lucrare hermeneutică a lui Marino, care considera hotărâtoare pentru cultura noastră desprinderea din impresionism, mit, simbolistică şi accederea la idei, la sistem, la filosofie... Un strigăt în deşert, o dată în plus?
Ca şi Călinescu în Viaţa, respectiv, Opera lui Eminescu, A.M. e mai lesne de citit în Viaţa, decît Opera lui Al. Macedonski - cel puţin de cetitori ca mine, nu prea subtili, deloc snobi ori cu aere doct. Oricum, cînd am (avut) nevoie de referinţe critice la oprea lui Eminescu, eu îi prefer(am) pe Perpessicius, Murăraşu, Negoiţescu, N. Balotă lui Călinescu ori - de ex.-limită - Zoe D.-B.
RăspundețiȘtergereÎnsă, pentru Macedonski, eu n-am aflat analist mai bun decît evocatul, pînă acum.
Îmi imaginez conciliabulul dintre Magistru şi Discipol, cînd au pus la cale "lovitura" cu Macedonski. Ori, de a fost numai iniţiativa Discipolului, Maestrul a înghiţit sper că bine margareta propusă pe nepusă masă.
Sunt dureroase rupturile de Maeştri... Dar necesare, atunci cînd îi descoperi că umblă cu cioara vopsită. E ciudat că toţi cei trei asistenţi ai Magistrului au făcut puşcărie, după ce au fost ostracizaţi, toţi, în 1949. Dinu Pillat n-a mai ieşit. Marino a ieşit dar s-a descurcat cum a putut. Piru a revenit în graţiile universităţii, după tot felul de "meserii", cam pe cînd A.M. ieşea din puşcărie.
Nu am apucat a-i ceti Jurnalul. De-i scris ca preoţii Fefeleagul sau Gala G., ca junimiştii ori Caraion şi chiar Goma, nici nu aş face-o pînă la capăt şi niciodată mai mult de un personaj sau scenă. Fiindcă va trebui să cercetez de a cui parte e adevărul, judecînd cu propria-mi oca.
Fiindcă Jurnalele (pentru mine) nu-s orarele şi agendele claselor superpuse, nici extreme egolatrisme versus invective extremiste. Nici nu ştiu de ce sunt date de beletristică, deoarece eu le simt scrieri extraliterare, precum articolele de prin gazete. Doar, că nu-s zilnic publicate. Ori precum cronicile de curte... Care n-au fost nici istorie, nici literatură, dar le-au inspirat pe ambele.
Aici, ştiu că o să fiu tare muştruluit de Pan Ionu... Şi-abia aştept să văd pe unde voi scoate cămeşa!