marți, 4 septembrie 2012

Scriitorul zilei: George Bacovia; consemnări; poezia zilei; fotografii...

Scriitorul zilei: George Bacovia; n. 4 septembrie 1881 - d.22 mai 1957

        

Marele poet s-a născut în familia unui comerciant băcăuan; a mai avut un frate, Eugen. A încept şcoala la pension, a continuat la şcoala orăşenească din urbea natală, apoi s-a înscris la Liceu, pe care cu mare chin l-a terminat în 1903, la 24 de ani. Încercase la o Şcoală militară din Iaşi, a abandonat după primul semestru; va încerca la Drept, întâi la Bucureşti, apoi la Iaşi, reuşind să-şi ia licenţa în 1911, după care a cotizat la baroul din Bacău un deceniu, fără să practice avocatura. 
Scria poezie încă din vremea liceului. Dar a dovedit un talent remarcabil şi la desen, adjudecându-şi un premiu pe ţară pentru "desen de pe natură", 1899; avea talent şi la muzică, interpret la vioară, la alte instrumente, devenit dirijorul orchestrei liceului. (A pus pe muzică poeme de-ale sale, de-ale lui Eminescu şi Ştefan Petică. Mare şi subtil cunoscător al simboliştilor francezi, a căror tehnică a adoptat-o magistral.) Ceea ce nu l-a ajutat să termine mai repede: "Liceu, cimitir al tinereţii mele...". Debutase în Literatorul lui Al. Macedonski, cu Şi toate; va citi mai apoi în cenaclul macedonskian, cu mare succes, Nervi de toamnă. În timp, prietenia cu celălalt mare simbolist se va consolida. 
Cu multe schimbări de adresă - la Bacău, Iaşi, Bucureşti şi iar la Bacău, a ocupat cu intermitenţă, din cauza problemelor de sănătate, dar şi din lipsa motivaţiei, diverse posturi, fie de suplinitor în învăţământ (la Bacău, la Călugăra-Luizi, în preajma oraşului) sau de copist, de ajutor contabil etc. În 1914 definitivează Plumb şi îl trimite la tipar. Va apărea în iulie 1916. Vreme de război, poetul se evacuase cu arhiva Ministerului Muncii la Iaşi... Doi ani 1917-1919 funcţionar la Bucureşti. Bolnav, se retrage la Bacău. În 1924 apare ediţia a doua Plumb. În 1925 ia Premiul pentru poezie al SSR, împreună cu Lucian Blaga. În 1926, apare volumul Scântei galbene, la Bacău şi Bucăţi de noapte, în îngrijirea Agathei Grigorescu. În 1930, un nou volum: Cu voi. Anul următor va primi o pensie de la SSR. În 1933 va lua Premiul naţional de poezie, de data asta cu Tudor Arghezi. Într-un sistem autentic al valorilor, era mereu în rândul celor mai importanţi poeţi ai naţiei. Deşi considerat încă, de critica vremii, un poet minor.  (Prin anii 70, Mircea Eliade, urmărind evoluţiile din ţară, era foarte mirat de înalta preţuire ce şi-o câştigase poezia bacoviană.)
Se căsătorise în 1928 cu Agatha Grigorescu, profesoară la Bucureşti, unde se stabileşte cu familia. Urmează în 1936 volumul Comedii în fond, iar în 1944 ediţia de Opere, integrala scrierilor poetului şi prozatorului. Imediat după Război, reapariţia Stanţelor burgheze este rău primită de proaspeţii culturnici. Poetul Plumbului este trecut pe linia moartă; reabilitat prin 53-54, de-odată cu Arghezi. Moarte în 22 mai 1957, la vîrsta incredibilă de 76 ani! Dar gloria sa va fi postumă, mereu în creştere de cotă, pe seama unei opere unice prin rafinament artistic. Nici Arghezi, nici Barbu, nici chiar Blaga nu au făcut şcoală, ci după Eminescu, numai Bacovia a avut continuatori de mare clasă.

Opera literară:Volume antume; Plumb, București, 1916; Scîntei galbene, Bacău, 1926; Bucăți de noapte, București, 1926; Poezii, București, 1929; Cu voi..., București, 1930; Poezii, prefață de Adrian Maniu, București, 1934; Comedii în fond, București, 1936; Opere, București, 1944; Stanțe burgheze, București, 1946; Poezii, București, 1956 (ediție revăzută și adăugită de autor, 1957)

Citeşte mai mult. Ascultă. Priveşte...

BACOVIA: Pansele negre...:

CARBONIZATE FLORI, NOIAN DE NEGRU:

Muzica sonoriza orice ecou:

Acorduri, arpegii, armonii:

Poezia zilei

George Bacovia 

Nervi de toamnă

E toamna, e foşnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, si burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, si mă-ntorc,
Si-amanţii profund mă-ntristează -
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, si burează.

 

Pastel

- Adio, pică frunza
Şi-i galbenă ca tine, -
Rămâi, şi nu mai plânge,
Şi uită-mă pe mine.
Şi s-a pornit iubita
Şi s-a pierdut în zare –
Iar eu în golul toamnei
Chemam în aiurare...
- Mai stai de mă alintă
Cu mâna ta cea mică,
Şi spune-mi de ce-i toamnă
Şi frunza de ce pică...

Cuptor

Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Chiar pentru asta am venit să-ţi spun;
Pe catafalc, de căldura-n oraş,
Încet, cadavrele se descompun.
Cei vii se mişcă şi ei descompuşi,
Cu lutul de căldura asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat.
Toarnă pe covoare parfume tari,
Adu roze pe tine să le pun;
Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Şi-ncet, cadavrele se descompun...

Ego

Tot mai tăcut şi singur
În lumea mea pustie -
Şi tot mai mult m-apasă
O grea mizantropie.
Din tot ce scriu, iubito,
Reiese-atât de bine -
Aceeaşi nepăsare
De oameni, şi de tine.
!

Largo

Muzica sonoriza orice atom...
Dor de tine, şi de altă lume,
Dor...
Plana:
Durere fără nume
Pe om...
Toţi se gândeau la viaţa lor,
La dispariţia lor.
Muzica sentimentaliza
Obositor, -
Dor de tine, şi de altă lume,
Dor...
Muzica sonoriza orice atom.

Singur

Potop, cad stele albe de cristal
Şi ninge-n noaptea plină de păcate;
La vatră-n para ce abia mai bate,
Azi, a murit chiar visul meu final.
Şi ninge-n miezul nopţii glacial...
Şi tu iar tremuri, suflet singuratic,
Pe vatră-n para slabă, în jăratec, -
Încet, cad lacrimi roze, de cristal.


Lacustră

De-atâtea nopţi aud plouând,
Aud materia plângând...
Sunt singur, şi mă duce un gând
Spre locuinţele lacustre.
Şi parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbeşte-un val -
Tresar prin somn şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.
Un gol istoric se întinde,
Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...
Şi simt cum de atâta ploaie
Piloţii grei se prăbuşesc.
De-atâtea nopţi aud plouând,
Tot tresărind, tot aşteptând...
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.

Amurg

Pe seară, la geamuri, un nour violet si de aramă,
Pe drum, l-aceeasi oră, se târâie un lant de fier,
Si coincidente aranjate pe-o tristă gamă --
Azi iar mi-i frică... si cred, si sper...
O zi fără anotimp si ordine militară,
Si prin vecini s-aud mici pregătiri de masă,
Însă produsele au început să dispară --
Si multi au plecat, si noapte se lasă.
Cu totii spun că bine le-a făcut
Sau că un geniu se va naste --
Iat studiul creste cu tactul tăcut...
O fiintă supremă, dintre noi, ne cunoaste.


 

Cornelia Maria Savu, n. 4 septembrie 1954

Cam atît


cam atît

şi liniştea noastră a tuturor

un roşu covor (şi adînc

ca să-ţi poţi lua cîmpii

în voie)

pe care ni-l tot întind la picioare

şi treceţi batalioane prin

liniştea care-i roşu covor

ca-n ultimul capitol

din memoriile unui călău

şi memoria e un cîine

care se tolăneşte pe unde-i

vineri

şi tolănite-n memorie

mitteleuropa şi coana liberty pot

în voie de-acum

să-l jupoaie pînă la os

pe Stilist

(oh, cum se-ncăpăţînează el

să producă libri valachici)

chiar aşa

tot mai mult în poemele mele

sînt sindicul străduţei întortocheate

dintr-un oraş cuprins de ciumă

fac numărătoarea morţilor

îi somez pe cei vii să

răsară-n ferestre văruite

încui uşile pun în jgheaburi

pîinea şi vinul

doaor ştii că pînă la urmă

fiecăruia i se fixează locul

între contaminare şi pedeapsă

(şi mai susţinem noi că

poezia sporeşte cînd

frica şi moartea şterg interdicţiile?)



Alonzanfan



carne de tun iarbă de ţigară

şi oscioare spălate cu vin

înscrisurile unei vieţi liniştite

cu respiraţia întreruptă

de parcă maestrul h. ar

urca pe scara servitorilor

spre petrecerea contelui esterházy

cu gesturile vătuite ale

celuilalt maestru h.

pornind cu manivela

automobilul arhiducelui -

paşi adăugaţi degete încleştate

pe balustradă

să nu alunece pe treptele

pe care n-ar putea să cadă

nici măcar o fantomă beată -

viaţă liniştită

la adăpostul unei blăniţe

de şoarece

(cu gîtul tăiat de lama

aşezată între slănină şi

caşcaval)



Poezia e-o moarte onorifică



mai tîrziu după ce

toţi şerpaşii te vor fi părăsit

şi armele şi bagajele toate

se vor fi acoperit de

zăpadă statornică în marsupiul prăpastiei şi

clopoţeii efectelor şi

dangătul cauzelor

împreună legate vor fi

crăpat odată cu zeci de

cîini salvatori

în teribila zloată a

naraţiunii acesteia

(oricum poezia e-o moarte onorifică

atunci cînd vîrful pleşuv

se află-ngropat

numai în ochiul tău orb

şi asta cu mult înainte

ca tu să te naşti

şi tot atunci

i-au fost înfipte în gheţuri

steagul ori crucea)

mai tîrziu viaţa încă

mai avea farmec

şi chiar literatura era suportabilă

cînd celălalt rămînea încă eu...


ion lazu, fotografii, structura durerii, IV