luni, 3 septembrie 2012

Scriitorul zilei: Antim IvireanuL; interviu Constanţa Buzea, de Lucia Negoiţă; poezia zilei; fotografii

Scriitorul zilei: Antim IvireanuL,   d. 3 septembrie 1716

         

Georgian din Iviria, născut pe la 1650, a fost ridicat de turci şi dus ca rob la Constantinopol. Eliberat, s-a adăpostit pe lângă Patriarhia ecumenică, învăţând la iuţeală limbile turcă, arabă, greacă şi iniţiindu-se în meşteşuguri precum sculptura în lemn, caligrafia, broderia, pictura etc - care îi vor fi de mare fols când va trece la tipărirea unor cărţi.
Auzind de marile îndemânări şi calităţi intelectuale ale tânărului, Constantin Brâncoveanu îl aduce la Bucureşti, în 1689, unde deprinde limba română dar şi pe cea slavonă, dar şi meşteşugul tiparului, dând  dintru început 4 cărţi în 4 ani; printre care Evangheliarul, 1693 şi Psaltirea, 1694. Va tipări mereu cărţi în greacă, arabă dar şi mai multe în româneşte.  Printre altele, a înfiinţat prima tipografie cu caractere arabe! Este ridicat de Domn la gradul de egumen şi trimis la Mânăstirea Snagov, unde va fi mutată imediat şi tiparniţa,  fiind scoase de data asta, cu o râvnă minunată, 15 cărţi, dintre care 5 în limba română: Evanghelia, Acatistul Născătoarei, Carte sau lumină, Învăţături creştineşti şi faimoasa Floarea darurilor, în 1701 - anul şi cartea! Căci învăţând limba română, Ivireanul i-a prins înţelesurile, întemeind în fapt, împreună cu Diaconul Coresi, limba duhovnicească română, limpede, plină de expresivitate, utilizată şi astăzi în slujbe. De menţionat că aceşti doi întemeietori sunt consideraţi printre cei mai mari tipografi ai lumii medievale. În 1701 revine la Bucureşti, aducând după sine şi tipografia şi până în 1705 va scoate alte 15 cărţi, printre care prima ediţie a Noului Testament. Devenit în 1705 episcop de Vâlcea, va îngriji la tipografia de la Mănăstirea Govora tipărirea a încă 9 cărţi, printre care Tomul bucuriei, Liturghierul, Învăţături pe scurt despre taina pocăinţei, o scriere originală, în româneşte.
Ridicat în 1708 la Mitropolia Ungrovlahiei, va avea iniţiativa de a înfiinţa o tipografie la Târgovişte, unde va scoate alte 18 cărţi (în total a scos un număr record, de 63 cărţi), printre care Psaltirea, Octoihul, Liturghierul, Catavasierul. (Norocos cel ce va fi ţinut în mână sau măcar sub privirile admirative vreuna dintre aceste sfinte cărţi!) A introdus pe deplin slujirea bisericească în limba română. A pregătit nenumăraţi ucenici într-ale tipografiei. Sprijinit de Petru Movilă, devenit Mitropolit la Kiev, a determinat răspândirea cărţii bisericeşti şi a slujbei generalizate  în limba română. A înfiinţat prima bibliotecă publică din Bucureşti. Ctitor din temelii, la anii 1713-1715, al sfântului lăcaş Mânăstirea Toţi Sfinţii, azi numită Mrea Antim, unde din danii s-a îngrijit de asistenţa socială... (Sf. Antim Ivireanul, canonizat de-abia la 1992...).
A trimis la Tbilisi, în Georgia, pe unul dintre destoinicii săi ucenici tipografi, înfiinţând acolo o tipografie cu caractere georgiene. A donat o altă tipografie la Alep, aceasta în limba arabă. A desenat 503 medalioane ale unor personalităţi din Biblie şi, în mod uimitor, a folosit în scrierile sale duhovniceşti citate din filosofii antichităţii, dovadă a vastelor sale cunoştinţe, dincolo de litera cărţilor sfinte. Didahiile sale, învăţături adresate în timpul predicilor la marile sărbători de peste an, îl ridică printre cei mai mari predicatori creştini. Toate aceste fapte minunate întru creştinism, l-au făcut duşmănit de turci, care au pus la cale asasinarea sa: scos din scaunul patriarhal de Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot, i s-a pregătit  un exil tocmai la o mănăstire din muntele Sinai, însă pe drum, ajuns pe la Adrianopole, în Rumelia, ofiţerii turci care îl însoţeau l-au asasinat, aruncându-i trupul în apa Mariţei. Un sfânt al tipăriturilor nu putea să sfârşească decât prin martiraj, victimă a fundamentalismului islamic, parcă anume prin contrast cu deschiderea luminoasă a Sfântului Antim din Iviria...

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Antim_Ivireanul


Consemnări: CONSTANŢA BUZEA: Vedere din poem un interviu de Lucia Negoiţă



§     Aşa mi te amintesc
§     „Am fost un copil mai mult decât visător”
§     „Duc în braţe Cartea, Singurătatea”
§     „Cum te uiţi, Doamne, la mine, cea nefăcută”
§     „Spune, Părinte, în folosul sufletului meu obosit”

Holul mare de la Filologie. Forfotă ca în marile aeroporturi, la orele când începeau/sfârşeau cursurile unversitare. Un grup de tineri o ia pe coridorul ce duce spre Amfiteatrul Odobescu. O colegă de la Italiană îmi face semn: „Uite-o pe Constanţa Buzea”... Din acea zi îi ţin minte şi pe Adrian Păunescu şi pe Dorin Tudoran.

Publicaseşi, Constanţa, o carte... Era un certificat de preţ al studentei de la Litere. Purtai o coadă lungă, până la mijlocul trupului zvelt. Mai târziu, când te-am cunoscut la Radio, aveai părul mai scurt, dar ovalul feţei, atât de bine pus în valoare de fotografiile alb/negru ale Lianei Grill, purta cu el, acelaşi personaj misterios de început de veac... Uşor mi-a fost până aici... Nu dai interviuri. ..
Romantică evocarea ta, Lucia Negoiţă, a vremurilor studenţiei... Să-ţi ajungă şi să-ţi ţină de sete şi de foame cărţile care s-au scris atunci şi puţin după. A fost un timp mănos în poezie. Oamenii, unii, ştiau să ţină unii la alţii şi să se respecte. Părinţii noştri erau mândri de noi, bunicii trăiau şi ei, casa părintească era pe picioarele ei, părul meu lung a rămas într-o fotografie, lung. Şi ce incredibil geniu – Liana Grill. Ţi-ai amintit de ea, şi mi-a făcut plăcere. Şi Liana Grill face parte, în amintire, dintre cei sfielnici, care au făcut lumea suportabilă, cu sufletul ei plin de imagini, mai puţin de cuvinte. Făcuse cândva o expoziţie cu scriitori, şi mă pusese şi pe mine în lista ei alb-negru.

„Am fost un copil mai mult decât visător”

Cei sfielnici, m-am convins, îşi îmbogăţesc împodobind cu sufletul lor lumea şi o fac, încă din copilărie, suportabilă. Dacă n-ar fi fost aşa, trăind în vederea iluziilor lor fabuloase, numele lor şi muzica lor ar fi fost mult mai uşor de înăbuşit, semnul lor, sunetul, graţia li s-ar fi stins mai devreme. Cei retraşi în singurătate îl aud mai distinct pe Îngerul lor păzitor care face, pentru ei, voia lui Dumnezeu. Ei se joacă printre cărţi, în casele foarte sărace ale părinţilor. Câteva cărţi, căci cărţile n-au lipsit niciodată copiilor cuminţi, care dorm vara pe prispe, la ţară, în poduri cu fân, între păsări şi fluturi ce izbucnesc fără istov, între frunze şi boabe mari de polen. Ei vorbesc mai puţin sau mai încet, dar atât de frumos îngăduiţi de încurajarea murmurelor şi unduirilor vântului. Mai tare se aude uguitul porumbeilor, mai lină iubirea fără cuvinte a iepurilor şi puilor. Cocoşul vesteşte dimineaţa înainte de a fi tăiat. Văcuţa fără viţel a bunicilor împinge poarta şi intră, la ţară, în vacanţele noastre, şi ni se pare că merge întinsă spre staul, unde se culcă cu rugăciunea pe buze şi cu cruciuliţa între coarne. Se întâmplă să vadă lucrul păianjenului într-un ungher, şi se întâmplă înflorirea unui flutur de seară fumuriu. Şi o ploaie de ouă de greieri şi de lăcuste să se facă de rouă şi de cristal, amestecându-se printre seminţele de flori de leac, îngăduite de acelaşi Dumnezeu singur ce le face pe toate, care îi încurajează să nu se sperie de apariţia omului rău, care le înămoleşte potecile din vis.

Cum dai de sâmburele poeziei? Mă întreb şi acum, ca şi atunci, când în insula unei cabine de la Radio, te ascultam într-un timp etern...

Draga mea poetă Lucia Negoiţă, m-am trezit într-o Duminică, să-ţi dau un răspuns de Duminică, numai unul şi e poate cel mai frumos şi adevărat din săptămâna Sfântului Gheorghe care te-a inspirat. Vocea mea, când ieşea din oul ei catifelat, s-a adunat în câteva înregistrări de mai demult, pentru care a venit clipa să-ţi mulţumesc. Dacă aş îndrăzni să-ţi transcriu aici nişte versuri singuratice, cui le-ai oferi să mi le citească într-o seară, aşa, fără nicio legătură cu vârsta şi cu îmbolnăvirea a toate, înlăuntru şi în afară? Unei cărţi? Unei voci care nu e a mea? Ţi-o dedic, dacă îmi îngădui. Înainte de a o uita, înainte de a o pierde definitiv... Iat-o: „De câte ori / picat în gara ca din nori / te loveşte în plex aerul impur? / Straniu reflex. / Când întind mâna spre condei / Îmi amintesc vag că nu-mi mai aparţin şi că doar depind / Că pot muri subit / că-mi este frică şi mă doare / că mi-este frică şi mă îndoiesc / şi că mă pierd în amănunte / pe care nu apuc să le transmit”. Alunec, Lucia, între solzii unei variante, care mă duce ca un peşte, pe fundul tuturor apelor, din care este posibil, este sigur că nu mai vreau să mă mai ridic. Şi de oriunde aş fi, ca mai demult, şi tot pentru tine, acum: „Posibil. Turnul Babel. / În perimetrul aceleiaşi limbi / Nu suntem egali / Nu ne mai putem înţelege / mai departe de văzut / Mai aproape de iad / Bolborosind în el, plini de neputinţe de tot felul / De neputinţe / De propoziţii care astăzi parcă nu funcţionează ca lumea / Şi trebuie să fii de un egoism nebun / Să crezi că mai ai resurse / Pentru a îndura la modul grandios / mizeriile unei trufii idioate /...” Încă mă încăpăţânez să-mi păstrez pentru tine vocea catifelată a şoaptei şi să insist în această dedicaţie de varianta: „Cum nu există început / şi nici capăt decât în stare pură / Dar puritatea e un somn / Şi e un semn de boală / Un exces de zel care ne trece / Din care nu putem pleca? decât o singură dată / şi total compromişi / cu frica ţinem frâna sub control / Neputincioşi în a ne recunoaşte totuşi dezechilibrul / N-am dus aproape nimic până la capăt / Nicio utopie nu mi-a surâs intens? Ce mult mă tulbura cândva un vers / Ce-mi revela o moarte de apoi / Şi dacă poezia ar arăta că e şi altceva decât / O detaşare a sufletului de la suferinţă / Cuvântul ei fiind ca şi Hristos / Ce ia asupra-şi chinul şi-l îndură / Singur”... Draga mea prietenă, şi tu ştii când eşti obosit şi disperat... „Nu dispera şi mai aşteaptă puţin / Şi lasă să cadă oboseala / Las-o să treacă de la tine / Către ceva nu către cineva / Până te odihneşti, până te curăţeşti / Până se-adună locul la un loc / Şi vezi din prăbuşire cum nasc aripi / Cum creşte iarba pe ruine / Ieşi pe-afară şi fă-ţi de lucru / Ieşi cu totul din tine / Dacă nu poţi rămâne înăuntru /”

Cum te uiţi, Doamne, la mine, cea nefăcută”

Să fabulăm modest, să nu dăm un răspuns greşit, şi dacă putem să nu răspundem. Cred că şi tu ai gândit deodată cu mine că timidul se naşte dintr-un abuz. Răul e o fractură în firesc. Şi nesfârşită se poate dovedi demenţa, şi se transmite liber de la noi la voi, şi de la voi la alţii. Mă simt obosită ca şi când nu viaţa mea aş fi trăit-o. Şi nu neapărat că am trăit viaţa altuia, ci pe a niciunuia.

„Spune Părinte în folosul sufletului meu obosit...”

Ce atentă alegi tu versurile, Lucia, ajutându-mă şi încurajându-mă să nu uit că am fost şi că mi-am achitat obligaţiile, oricare ar fi fost acestea. Numai să deschizi cartea/cărţile, şi să nu uiţi bucuria de a o fi făcut în vremuri de restrişte. Dar restriştea de astăzi e atât de ticăloasă şi de însingurătoare pe Pământ, că nu-mi vine să deschid gura şi nici ochii, dimineaţa. Dacă mi-ar mai da Dumnezeu încă o viaţă de trăit, n-aş şti ce să fac cu ea, în sălbăticia de care mă izbesc şi-mi pierd minţile, la propriu. Şi iarăşi simt nevoia să cer iertare, dacă am supărat pe cineva. Copiii mei sunt buni. Am o chilie în casa unuia dintre ei, plină cu fotografii, cu manuscrise, nişte icoane la care mă închin pentru sănătate, pentru îmblânzire, pentru miei şi greieri, pentru crengile care mă umbresc când e arşiţă.

                                                                                                 Martie 2010

Poezia zilei
ion lazu : Sonetele verii



Termite      

Cu-o floare-oranj, pe Tomis acroşată,
Ca Lidiei să-i fur pupicuri două,
Văd că-am adus furnici vreo opt sau nouă
Ce mişunarea-şi începură-ndată...

Mi-am zis, privind cu-ngrijorare: Frate
Ecologist, observi că-ai dat-o bară?
Chiar vrând să faci o faptă astăzi rară
Strici echilibrul vieţii minunate...

Ai grijă, adă-un dulce la termite,
Că tot le-ai deranjat din tabieturi;
De nu, au să-ţi mănânce din soneturi
Ce stau pe toată masa vrăfuite...

Şi-atunci Poetul ce-o să mai citească,
Amara fire să şi-o îndulcească?
29 august 2011


Bursa sonetelor           

Am zeci de pixuri, puse-n locuri fixe
Şi-am pus creioane-n locuri insolite –
Să le găsesc oricând, pe dibuite
Un nou sonet când vreau să bag în mixer.

Ca să-mi înşir sonetele solare,
Mormane-am strâns, ascunse sau pe faţă,
Atâtea pixuri ce aduc din piaţă
Cu trei la leu, de orişice culoare...

La alţii-n casă, cum la meşter Iane,
Dacă deschizi o carte, la-ntâmplare,
Din ea curg bani ce pus-au la păstrare.
La noi cad numai... pixuri şi creioane...

Puiesc la dânşii banii, ca la Bursă.
La noi, sonete, vai! ...şi pastă scursă...
29 august 2011.


 Basarabeanul altruist... 

Cred că-am găsit formula ideală
De-a înşira sonete cu toptanul,
De-am să-l întrec în trombă pe Murgeanu
Volume de sonete-având, cu fală.

N-aş spune-o, căci e bine cu fereală
S-o folosesc doar eu, pân-mă consacru.
La USR din aurit fiacru
Voi să descind, cu-alura-mi triumfală.

Dar iată, de-servit de altruisme,
Vă spun secretul, de folos să fie
Celor ce nevoiesc în Poesie
Deşi adesea scriu numai... truisme...

Scriu primul vers – atâta şi Finis!
Spre ziuă am sonetu-ntreg. În vis...
29 august 2011.

ion lazu: fotografii ...structura durerii...