Paul Cornea, n. 3 noiembrie 1924 - d. 7 oct. 2018

  

  

  

Bucureştean dintr-o familie de evrei, s-a format în anii de mişcare legionară, deci a militat pentru drepturile evreilor. Eliminat din liceul Mihai Viteazul în 1940, e nevoit să-şi continuie învăţătura la un liceu pentru elevi evrei, apoi s-a înscris la medicină, tot pentru studenţi evrei, dar abandonează după 2 ani. Cu venirea sovieticilor, a fost mereu în înalte funcţii politice, apoi şi administrative, tot mai înalte. Demascat el însuşi într-o şedinţă publică din 1958, pentru deviaţionism, totuşi cu greu a renunţat la utopia comunistă. A făcut Filologia din Bucureşti, licenţiat în 1948, iar din anul următor a început o carieră universitară ce nu s-a oprit nici după Decembrie. Doctoratul în 1971, profesor la catedra de literatură română, şef de catedră, şef de secţie şi la institutul Călinescu, a  deţinut funcţii în ministerul Învăţământului, la Direcţia editurilor, la Studioul Cinematografic Bucureşti, iar după 1990, din nou ministru adjunct la Cultură, a continuat ascensiunea profesională, a devenit preşedintele Asociaţiei de literatură comparată, a participant la nenumărate congrese ştiinţifice de profil filologic, înainte şi după 1990.

A debutat încă în 1946, iar editorial în 1962, cu Studii de literatură română modernă. Critic şi istoric literar, cu deschidere spre comparatism, teoria literaturii şi studii interdisciplinare. De curând a apărut o carte de convorbiri ale mai tânărului Daniel Cristea Enache cu PC, carte ce se bucură de un mare interes din partea criticii.

 

Opera literară:  Curs de istorie a literaturii române moderne (în colaborare cu D. Păcurariu), 1962;  Studii de literatură română modernă, 1962;  Anton Pann, 1964; De la Alecsandrescu la Eminescu, 1966;  Originile romantismului românesc, 1972;  Oamenii începutului de drum, 1974;  Conceptul de istorie literară în cultura românească, 1978;  Regula jocului, 1980;  Itinerar printre clasici, 1984;  Introducere în teoria lecturii, 1988;  Aproapele şi departele, 1990;  Semnele vremii, 1995.

Antologii, ediţii:  Documente şi manuscrise literare, I-V, 1967-1985 (în colaborare);  Gândirea românească în epoca paşoptistă, I-II, introducerea editorului, 1969 (în colaborare cu Mihai Zamfir);  Reviste literare româneşti în secolul al XIX-lea, prefaţa editorului, 1970;  Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc (1830-1870), introducerea editorului, 1976;  „Propăşirea". „Foaie ştiinţifică şi literară", 1980 (în colaborare cu Mariana Costinescu şi Petre Costinescu);  I. Heliade-Rădulescu interpretat de..., introducerea editorului, 1980;  Scrieri literare inedite1820-1845, prefaţa editorului, 1981 (în colaborare cu Petre Costinescu şi Andrei Nestorescu).

 

 

Alexandru Ecovoiu (n. 3 noiembrie 1943)

 

(pentru detalii privind biografia, opera, receptarea critică, premii, traduceri, vezi Google, vezi Wikipedia)

În rubrica pe care o deschid azi, consemnez excelenţa prozelor, nu multe dar impecabile stilistic ale lui Alexandru Ecovoiu, scriitor mai tânăr (decât subsemnatul!) unanim considerat unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii româneşti actuale. I-am citit cărţile, l-am admirat colegial, drept pentru care l-am invitat să vorbească la lansarea, în 2002, a romanului meu Veneticii, unde şi-a început spiciul cu fraza: "Totul este dramatic în acest roman, iar adeseori chiar tragic!".

Pe cel de al patrulea roman al său mi-a dat acest autograf: „Dlui Ion Lazu, condeier sensibil, profund, preţuirea mea. 12 09.2002. Al. Ecovoiu.”

La mulţi ani, Alexandru Ecovoiu!

 

Notă: În mod intenționat nu fac completări la acest text, anume spre a se vedea cum a debutat , în 2011, această rubrică a blogului meu. I.L.

                         

Alţi scriitori:

Traian Demetrescu, n. 1866

Gr. Beuran, n. 1924

Mihai Minculescu, n. 1949