joi, 29 noiembrie 2012

Scriitorul zilei: Simion Stolnicu; poezia zilei; fotografii...

Scriitorul zilei: Simion Stolnicu, n. 1905- d. 29 noiembrie 1966


   
Prahovean, născut la Puchenii-Moşneni, fiu al unui impiegat CFR, pe adevăratul său nume Alexandru Botez, a adoptat pseudonimul Simion Stolnicu propus de Eugen Lovinescu. A făcut liceul în mai multe oraşe, o parte la Sf. Sava din Bucureşti, o altă parte în particular; după o întrerupere, a urmat Literele şi Filosofia, apoi a devenit profesor de liceu, mai întâi în Bucureşti, apoi un an la Polieşti, doi ani la Câmpina şi până la pensionare la Comarnic, nedespărţit de râul Prahova, însă mereu singuratic, retras în mediul provincial. A debutat pretimpuriu, a fost redactor la diferite reviste, a colaborat încă la mai multe reviste şi publicaţii ale vremii, la un moment dat a fost admis în cercul de la Sburătorul şi a publicat în revista respectivă, dar şi în Bilete de papagal. Nu a editat în timpul vieţii decât două volume de poezii, primul Punct vernal, în 1933, premiat de SSR în 1934, când autorul abia începea studiile universitare. A continuat să publice şi după război, în câteva reviste ale vremii. După moarte, din întinsul său jurnal s-a publicat o selecţie, Printre scriitori şi artişti, cu bogate informaţii literare şi pătrunzătoare portretizări ale unor contemporani, nu numai cei de la Sburătorul, dar şi Arghezi, Pericle Martinescu, Geo Bogza.
Poezia sa, intens prelucrată după o primă eboşă impresionistă, este considerată dificultoasă, "făcută", cu exprimări căutate, alambicate, forţând termenii dar şi topica, o lirică ermetică în formă şi macabră ca atmosferă.. Încurajat de Eugen Lovinescu, acesta i-a semnat prefaţa la primul volum, premiat de SSR. L-au analizat şi ceilalţi mari critici ai vremii: Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, iar G. Călinescu  în Istoria sa  îl prezintă ca pe un caz de bizarerie. În pofida acestor receptări  defavorabile, numele său a rămas în literatură. Liceul din Comarnic îi poartă numele. A fost comemorat la centenarul naşterii. Se scriu studii despre lirica lui contorsionată, "neîndreptăţită", cu o exprimare a lui Lovinescu.

Opera literară:   Punct vernal, prefaţă de E. Lovinescu, Bucureşti, 1933; Pod eleat, Bucureşti, 1935; Şerpuiri între lut şi torţele de aur, ediţie îngrijită şi prefaţă de Simion Bărbulescu, cuvânt înainte Vladimir Streinu, Bucureşti, 1973; ediţie îngrijită de şi postfaţă de Simion Bărbulescu, Bucureşti, 1998; Printre scriitori şi artişti, ediţie îngrijită şi prefaţă de Simion Bărbulescu, Bucureşti, 1988; Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Simion Bărbulescu, Ceraşu, 2005


Poezia zilei
Reverie la şah
din Punct vernal (1933)
de





Patrate negre, patrate albe,
Cuprinse-n conul unui lampadar,
Surâdea inflorescenţă de galbe
Reginei albe, reginei negre,
Şahului de smoală, şahului de var;

Demonul drapase figurile sale
În gaz fâlfâitor de perlate rochii:
Gheara-i hidoasă-avea o eleganţă moale
Când le da drumu-n luptă - ispite -
Şi ape mânuia să-mi fure ochii.

Buzele negre, buzele albe
Se urau în vibrări fără cuvânt;
Ciudată scădea spuma hameiului din halbe -
Din odăile albe spre odăile negre,
Prin ou ieşeau antenele-n pământ;

Furnicile irisului meu strânseră porii
Infiltraţi în besne duium
Ai visului - pentru ei cântătorii
Fluierară găteli de mireasă
Şi nu-mi mai revăzui protivnicul din fum... 


ion lazu: Notaţii la Poiana Stânii Regale, II
27 noiembrie. Şi suntem la munte, urcând spre cota 1267, cât are Poiana Stânii. Nu am destulă imaginaţie să cred că ar putea exista o mai frumoasă zi de toamnă târzie. (Dumnezeu vrea să-ţi ofere cea mai frumoasă zi de toamnă şi tu, înmărmurit de ceea ce vezi în jurul tău, nu eşti în stare să-i ceri mai mult de-atât...). (Lidia îşi amintea, de dimineaţă, că la naşterea lui Andrei, era gheaţă pe jos când ne-am întors de la maternitate. Cumplita iarnă 83-84, dar care ne-a dat nouă aripi de fericire...) Acum, o lumină trează, vie, ageră, încât s-ar vedea şi ochiul veveriţei ascunsă în fundul scorburei din cel mai înalt fag. În schimb, ning frunze, de la cea mai mare înălţime, oblic şi vălurit, „parcă ar fi extraterestre”, şoptesc...Furaţi de peisajul mirific prin care evoluăm, ca la fundul unei mări de alge, constat că Lidia nu ştie unde am ajuns, cât am parcurs, cât mai avem până la prima belvedere...  Dar sunt repere, pe care eu, ca vechi terenist, le citesc şi aştept noi confirmări. . Cel ce se lasă în seama călăuzului, are avantajul că trăieşte fără rest bucuria privirii; însă are şi ghidul mulţumirile sale, profesionale. Fac puţine fotografii, îmi dau seama că aş avea nevoie de timp, să scotocesc prin cotloanele pădurii, pe versanţi, în căutera subiectelor. Şi la drept vorbind, ceva nu rimează: să fotografiezi scorburi în pădure, unde ele oricum ele fac perte din normalitate. Un copac căzut pe stradă, devastat de furtună, te impresionează la maxim, desluşeşti în asta semnele nimicniciei a tot ce există, inclusiv a ta, ca făptură umană. Altfel se pun problemele în pădure. Cine nu a bătut pădurile, o viaţă de om, poate nu înţelege asta, nu se sizează diferenţa. 
Dar suntem sub stâncăria pe care cineva a scris cu duco verde GEANI, aşa că îi spun Lidiei că ne apropiem de Belvederea dinspre pârâul Peleş. Iar când ajungem la bifurcarea cărării, o conving să vizităm mai întâi această Belvedere, care după socotelile mele, la întoarcerea noastră va fi deja cufundată în umbra de sub versant, cu toată frumuseţea pusă în paranteză. Prin spatele nostru vine la vale un tânăr înalt şi foarte slab, echipat în schior (Să fi nins la Vârful Omul?!, te întrebi, într-o fracţiune de secundă), cu beţele în mâini; îl atenţionăm: Mai este de văzut aici o altă Belvedere... El, din mersul în viteză: O ştiu, dar acum mă grăbesc la tren... Este prima fiinţă omenească pe care o întâlnim, după o oră şi ceva de mers...Trecem printre cei doi semeţi străjeri ai cărării: Fagul şi Bradul, urcăm trepte şi iar trepte, până  sus. E soarele în toi, scăldând în lumină valea Peleşului. Privim ca vrăjiţi, şoptindu-ne, să nu stricăm armonia. Scot aparatul de filmat, încep panoramarea, cu punct de pornire pe umbrele noastre, proiectate pe brazi din capătul scărilor. Apoi vizez Piatra Arsă, Furnica, Vârful cu Dor. Şi îndată, în mod spontan, Lidia începe să cânte. Filmez în continuare, la vale, spre Cota 1400, apoi spre ieşirea din Sinaia; apoi trec dincolo, spre pădurile şi golul alpin din ceilalţi munţi; şi înapoi, până dincolo de Vârful cu Dor, unde se termină cântecul Lidiei. 
Coborâm. Pe când filmam ţancul, scările şi brazii care ţâşnesc dintre stânci, o aud pe Lidia răspunzând unui om care întreba dacă n-am văzut nişte câini caucazieni, plecaţi de la stână. N-am văzut decât o căţeluşă fumurie, care s-a ţinut după noi, de la casa cea singuratică. După acea căţeluşă se vor fi luat şi cei de la stâînă, opinează bărbatul. Şi ne lasă într-ale noastre, afundându-se în cofru. Mă gândesc că a auzit-o şi el pe Lidia cântând, şi nu ne-a interpelat decât după aceea. Niciodată nu ştii cine îţi ascultă cântecul. Oricum, sensul lui e să caute oamenii, - să se ridice (din nimic) împotriva singurătăţii.
...
La Belvaderea cea Mare, fac câteva fotografii. Lidia se grăbeşte să desfacă pachetele, ne este foame. Privim în valea Prahovei, unde umbra cea mare a muntelui Bucegi se mută de la o clipă la alta, spre firul văii, înghiţind parcela de zadă, până de curând în lumina soarelui, acum ştearsă dintr-un condei, neidentificabilă. Privim dar suntem şi priviţi: două siluete s-au oprit la capătul cărării, se uită spre noi, probabil aşteaptă să coborâm, să le cedăm locul, strâmt, numai bun pentru două persoane care vor să contemple, să se însingureze...,să se fotografieze reciproc... Însă noi nu coborâm din acest rai al belvederii, vor urca ei, înţelegând cum stau lucrurile. Vin şi intrăm în vorbă. Nu-mi pot închipui o altă rezolvare, dacă Lidia este printre actanţi.  Bărbatul scoate un aparat fotografic ultrasofisticat, dar în taşca specială văd şi alte aparate, teleobiective etc.  Lidia se miră că totuşi mai sunt şi alţi vizitatori. Oh, spune domnul, scuzându-se parcă, noi am sosit cu maşina...  Însă este un obişnuit al munţilor din preajmă, iar de fapt locuieşte în Sinaia, la ieşirea dinspre aval. Şi-a făcut stagiul militar aici, venea preşedintele Constantinescu şi îi întreba de fiecare dată: Vă este frig?  Ne arată locul de sub pădurea de pe celălalt versant, în sus de Vila Luminiş, zice: Strângi cartuşele cu pumnul, de cât am făcut noi trageri acolo. Ne face două poze cu aparatul meu, le fac 2-3 poze cu aparatul lui. Şi arătând spre sculele sale, zic: Domnule, mă umiliţi, eu cu gioarsele astea... Află că am scos un album de artă fotografică, în aceste condiţii, află că sunt geolog, spune că are o mare colecţie de pietre, cristale, diverse alte lucruri pe care le-a cumpărat de prin toată lumea, ca vaporean. Promite să-mi trimită nişte imagini, să-i spun despre ce roci e vorba. Zice: caută unii cu aparatele meteoriţi în deşert..., probabil în ideea că se vând bine...
Îi lăsăm stăpâni pe punctul strategic jinduit, coborâm, culegem flori alpine ca în toate toamnele. Simt că Lidia se grăbeşte, nu vrea să mâncăm în pădure, întâi să ieşim la castelul Peleş; şi să mâncăm în parcul de la Cazinou, unde mâncasem câte ceva, înainte să ne lansăm spre Poiana Stânii. Da, îi spun, nu e decât ora 15, dar pe versantul acesta, acoperit de umbra marelui Munte, deja e seară de-a binelea. Şi tot ne minunăm că pe celălalt versant soarele bate în plin, fiecare viroagă, umbrită la rându-i, e neagră-albastră de fapt, efect al apropierii de golul alpin, de pâlcurile galbene, de zadă. Zic: Toată dimineaţa partea aceea a fost în umbră, însă la ora asta, pe acel versant, poţi iniţia o ascensiune. Să o facem, cândva, se oferă Lidia. O vom face, spun. Dar nu fusese decât o figură de stil, în realitate peste o oră şi jumătate apune soarele, noaptea se înstăpâneşte în toţi munţii. Ce scurtă s-a făcut ziua, mă gândesc. În miezul verii, ora 15 este  la jumătatea zilei, îţi mai rămân 5-6 ore cu soare, înainte să apună... Şi tot privind printre înalţi copaci, spre celălalt versant, în flagrantă diferenţă faţă de cel unde evoluăm noi, ne dăm seama că da, aici suntem sub semnul serii depline, însă tot mai răzbate, de dincolo, o lumină reflectată, care ne ajută să păşim în siguranţă pe cărare, la coborâre. Şi, îi spun Lidiei, spre încurajare: Mai pune la socoteală şi lumina pe care o emană coaja fagilor, cenuşie... Contează şi câtimea asta de lumină, ca să nu orbecăim...
Coborând dincolo de bifurcarea spre a doua belvedere, şi felicitându-ne că am avut isteţimea să nu amânăm vizitarea pentru când ne întoarcem, ne iese în cale un om, ca la 50-55 de ani. Îi spunem de câinii caucazieni. Ne spune că vine de la casa singuratică. Zice: O amărâtă de fată, cu trei copilaşi... Lipsiţi de lumină, de apă, de orice înlesnire. Dar soţ nu are? se scandalizează Lidia?!. Are, însă e mereu dus... cu lucrul. Nu precizează dacă aici, pe valea Prahovei, sau în ţară, sau prin străinătăţi; dar lasă să se înţeleagă că nu dă pe acasă cu anii. Femeie lăsată singură, în creierul munţilor, în cea mai spăimoasă ppădure, şi cu trei copii mici...Şi are nu mai puţin de 18 câini, zice sinaiotul, ca să se apere de urşi, de lupi, de alte fiare. Le aduce câinilor oase cu sacul, de la o măcelărie. Face o fiertură şi să vedeţi cum mănâncă şi copiii, şi câinii, dar şi urşii, de-la-olaltă, de nu-şi dau rând...
...
Am ajuns la Parcul Cazinoului, ne oprim să mâncăm pe-o bancă, nu e decât puţin peste ora 16 şi mai avem de aşteptat până după ora 18... Cu ochii pe zidul cu multe ferestre, în ogivă, al unui imobil gen hotel, din Interbelic: vila Camelia...


ion lazu, fotografii: Spre Poiana Stânii Regale, III...