marți, 27 noiembrie 2012

Scriitorul zilei: Liviu Rebreanu; poezia zilei; fotografii...

Scriitorul zilei: Liviu Rebreanu, n. 27 noiembrie 1885 - d. 1 septembrie 1944.

         


Primul născut dintre cei 14 copii ai unui învăţător şi al unei tinere din Beclean, admiratoare de teatru. Se vede că acestă iubire pentru spectacol i s-a transmis fiului, care a avut esenţiale legături cu lumea teatrală: la 13 ani se îndrăgosteşte la culme de o actriţă unguroaică, aflată cu trupa în turneu transilvănean; se va căsători cu o actriţă; va face cronică teatrală, mai ales la începutul carierei şi va scrie numeroase piese de teatru; va fi în câteva rînduri director al Naţionalului din Bucureşti etc.
S-a născut la Târlişua, dar după 4 ani familia se mută la Maieru, unde viitorul scriitor a trăit miracolul copilăriei, adeseori evocat, până spre sfârşitul vieţii. În 1891 începe şcoala primară, în 1895 va învăţa la gimnaziul grăniceresc de la Năsăud, apoi la Bistriţa. În 1898, îndrăgostit, va scrie "prima şi ultima poezie". În 1900 urmează şcoala de honvezi, iar între 1903 şi 1906 Academia militară Ludoviceum din Budapesta, la sfârşitul căreia va fi sublocotenent la Gyula. După numai 4 ani, demisionează şi revine la Prislop, spre disperarea familiei, care s-ar fi aşteptat la un ajutor din partea ofiţerului. Va fi funcţionar la Vărarea. La cererea de extrădare din partea Ungariei, este arestat, face detenţie la Văcăreşti, apoi la Gyula, eliberat după 6 luni, considerându-se că şi-a ispăşit pedeapsa.  Încă din şcoala militară, dar mai intens în anii de la Gyula se dedică cititului metodic din mari scriitori europeni, inclusiv din marii ruşi, va face conspecte, traduceri, adaptări, mereu preocupat să-şi însuşească meşteşugul scrisului performant. Stăpânea la perfecţiune limbile maghiară, germană şi franceză, în care a scris în mod curent. De la una dintre surori află despre o crimă petrecută la prislop şi începe să scrie la tema viitorului roman Ion...
După detenţie, vine la Bucureşti, fără mijloace materiale, trăind din mai nimic şi străduindu-se să pătrundă în lumea literară-culturală a capitalei. Îl vizitase pe Coşbuc, văzut cândva, în copilărie, căci tatăl său fusese prieten cu Poetul. Îi scrie lui Mihail Dragomirescu, acesta îi va publica prima povestire Volbura, în Convorbiri critice, 1909. Va fi redactor la Ordinea, secretar de redacţie la Convorbiri critice, posturi mai curând onorifice. Împreună cu Mihail Sorbul, cumnatul său, înfiinţează în 1910, revista Scena; scrie la Rampa, sub directoratul lui Emil Gârleanu. Scrie cronici teatrale, traduce din maghiară propriile scrieri, dar şi pe ale confratelui I. Gyula, cu care ucenicise într-ale scrisului. Publică în diferite reviste de prin ţară prozele sale scurte, uneori doar cu mici modificări, sau cu titlul schimbat - din nevoia de bani, de afirmare...Prozele scurte le adună în volume, schimbând uneori doar numele povestirilor şi ordinea din sumar. În 1911 îl găsim secretar literar la Teatrul din Craiova. Acolo se prezintă Fanny Rădulescu, actriţa care începea o carieră dramatică. Cei doi se căsătoresc, Rebreanu o adoptă pe fiica actriţei, Puia Florica.  Nu după mult, actriţei i se reziliază contractul, greutăţile materiale sunt apăsătoare. Abia în 1912 îi apare o culegere de proze scurte la Orăştie: Frământări.  În 1916 apare culegerea Golanii, cu prefaţa lui Mihail Dragomirescu.
În 1916, pe vreme de război, fratele Emil, ofiţer în armata austro-ungară, încearcă să treacă graniţa, la Ghimeş, este capturat, judecat pentru dezertare, spionaj şi spânzurat. Scriitorul însuşi, rămas în Bucureşti pe vremea ocupaţiei germane şi colaborând la reviste germane, se ascunde, căci nu renunţase la cetăţenia imperială şi era considerat ca s-a sustras mobilizării. Este totuşi arestat în 1918, de germani, dar reuşeşte să evadeze. Ajuns la Iaşi, este tratat cu suspiciune, ca posibil colaboraţionist şi spion.( Un destin de roman senzaţional, din cauza vremurilor amarnice, iar nicidecum din cauza firii aventuriste a scriitorului, mai curînd rezervat, cu ceva nemţesc în comportament...). Toate aceste frământări şi amarăciuni îşi vor găsi locul în romanul Calvarul, 1919. Tot în 1919 apare culegerea Răfuiala. Are loc premiera comediei Cadrilul, la Naţionalul din Bucureşti. Rebreanu intră în cercul Sburătorului, îi va da lui Eugen Lovinescu spre lectură manuscrisul Ion; romanul, la care lucrase aproape 10 ani, va apărea în 1920, întâmpinat elogios de Lovinescu şi Vianu. În următoarele două decenii Ion va cunoaşte nu mai puţin de 9 reeditări. Autorul este considerat ctitorul romanului românesc contemporan. Mai toate prozele scrise până atunci, din viaţa satului, cu toate că nu i-au asigurat notorietatea lui Rebreanu, pregătiseră apariţia capodoperei. La doi ani după Ion, apare Pădurea spânzuraţilor, altă capodoperă. Pregătită şi aceasta de scrierile despre război ale lui Rebreanu. Poate una dintre paginile cele mai emoţionante din literatura română este cea în care, în Jurnal, Rebreanu notează cum a început să scrie romanul, după pregătiri şi aşteptări chinuitoare, sterile. Nopţi nedormite, în aşteptare, la masa de lucru. O bătaie în geam. Nimeni. Şi-a dat seama că era sufletul fratelui său, care îl căuta. A plecat la Ghimiş, să vadă mormântul fratelui spânzurat, să-l reînhumeze dincoace de graniţă, pe pământ românesc. După care scrierea a venit ca de la sine... Au urmat Adam şi Eva, 1925, pe un motiv de metempsihoză, Ciuleandra, 1927, Crăişorul, 1929 şi în 1932 marele roman Răscoala, în două volume, despre tulburările ţărăneşti de la 1907. Făcuse investigaţii în satele din zona Valea Mare, unde îşi cumpărase o proprietate, discutase cu supravieţuitorii răscoalei din 1907, îşi însuşise limba lor, modul de abordare, comportamentul în probleme ale obştei. Ca de fiecare dată, în toate schiţele, povestirile dar şi în romanele sale, pusese la temelia scrierii acestei uriaşe fresce a vieţii rurale cunoaşterea în profunzime a problemei, nu doar impresii de turist; o observaţie amănunţită a oamenilor, scenelor, destinelor, redarea veristă, obiectivă a realităţilor, a relaţiilor dintre personaje, fără înflorituri, fără părtinire, chiar şi în prezentarea romanului de familie al clanului Herdelea, cu personaje care traversează toate aceste romane ale autorului.
Începe să ducă o viaţă înlesnită, continuând să publice, să-şi ţină Jurnalul, apărut abia în 1984, în două volume. Direcor al TNB, în anii 1928-1929. Jar, 1934; Gorila, I,II, 1938; Amândoi, 1940, romane care nu mai au receptarea entuziastă a precedentelor scrieri. Ales membru al Academiei Române, la recomandarea lui Iorga: Discursul de recepţie: Lauda ţăranului român, 1940.  Între 1941-1944 editează ziarul Viaţa, de orientare pro-antonesciană. Se bucură de mari onoruri, participă la întâlniri în marile oraşe europene. De aici volumul Metropole . Boala de plămâni evoluează devastator, se retrage la Valea Mare. Moare pe 1 septembrie 1944. Circulă o versiune potrivit căreia, la iminenţa venirii trupelor sovietice, s-ar fi sinucis... Oricum, şi fără aceste versiuni, întreţinute chiar de faptul că despre Rebreanu nu s-a putut vorbi şi scrie vreme de aproape două decenii, marele romancier Liviu Rebreanu intrase deja în legendă.
....


Opera literară: Frământări, 1912; Golanii, introducere de Mihail Dragomirescu,  1916; Mărturisire,  1916; Calvarul,1919; Cadrilul, 1919; Răscoala moţilor,  1919; Răfuiala,  1919; Ion, I-II, 1920; Catastrofa, 1921; Hora morţii,  1921; Norocul, 1921; Nuvele şi schiţe, 1921; Pădurea spânzuraţilor,  1922; Plicul,  1923; Trei nuvele,  1924; Adam şi Eva, 1925; Apostolii,  1926; Cântecul lebedei, 1927; Cuibul visurilor,  1927; Ciuleandra,1927; Cântecul iubirii, 1928; Crăişorul, 1929; Metropole, 1931; Iţic Ştrul, dezertor, 1932; Răscoala, I-II, 1932; Jar, 1934; Trei povestiri,  1936; Oameni de pe Someş, cu desene de Lena Constante,  1936; Calea sufletului,  1936; Gorila, I-II,  1938; Amândoi, 1940; Lauda ţăranului român, 1940; Amalgam,  1943; Nuvele,  1946; Nuvele, 1954; Opere alese, I-V, ediţie îngrijită de Nicolae Liu, introducere de Ov. S. Crohmălniceanu,  1959-1961; Opere, vol. I-III, ediţie îngrijită de Niculae Gheran şi Nicolae Liu, introducere de Al. Piru,  1968, vol. IV-XXII, ediţie îngrijită de Niculae Gheran, 1970-2003; Caiete, I, ediţie îngrijită de Niculae Gheran, Cluj Napoca, 1974; Amalgam, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Muthu, Cluj Napoca, 1976; Jurnal, I-II, ediţie îngrijită de Puia Florica Rebreanu şi Niculae Gheran,  1984; Opere, I-III, ediţie îngrijită de Mircea Coloşenco şi Ilderim Rebreanu, introducere de Eugen Simion,  2001..

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Liviu_Rebreanu


ion lazu: Din nou spre Poiana Stânii Regale, notaţii , I



Ce singur e omul singur pe câmp! Depărtarea, vastitatea câmpiei, proporţiile la care se desfăşoară elementul natural, toate astea dau impresia că omul zărit pe-un drumeag, din goana trenului, ar fi nu mai mult decât o gânganie ce se mişcă abia sesizabil, într-un decor copleşitor, disproporţionat. Apropierea omului, prezenţa sa lîngă tine ţi se impune, el îţi reţine atenţia, îşi cere dreptul, are ceva important să-ţi spună, ultimativ... Or, a-l zări hăt-departe, în adâncul peisajului, pierdut, asta îl plasează într-o altă ordine a lucrurilor, indiferentă, crudă, necruţătoare, strivitoare...
Ceaţa de la ora 10, ca o pilotă pe faţa câmpiei... pădurea de la oarecare distanţă pare o treaptă de relief, o terasă nedefinită..tufele par nişte chiaguri de ceaţă, mai densă, nediluată.Plopii, goi de frunze, deşiraţi în sus. Pe lîngă terasament, păducel roşcat, boroghine vinete. Tarlale verzi, cu grâu bănuit, de două degete.  Pe dâmb, buruieni, cucuta, bozul, scaieţii, plante pe care le cunoşti din copilărie şi le-ai privit mereu, din mersul trenului, o viaţă – şi vor rămâne şi după ce n-ai să mai fii, neluate de alţii în seamă, decât de tine, care simţeai că ele sunt parte a permanenţei, dincolo de bine şi de rău, a naturii dăinuitoare, a nemuririi. Drumuri de pămînt, printre grădini şi tarlale, desfundate, cu şanţuri adânci, o veşnică problemă. Sfere galbene, subţirele, sau aurii. Sfere ocru, ale unor specii mai rare de copaci. Oglinzile unor lacuri şi băltiri şi braţe moarte ale râului Colentina, spre Snagov. Păduri de stejari parţial desfrunziţi, ruginii, ca şi carbonizaţicase răzleţite, în ceaţă, una mai înaltă, poete o biserică, dacă aceea este o turlă...Spre linia ferată, gradini lucrate, însămânţate, sere.
 Printre tarlale, mărăcinişuri înşirate, şerpuitoare, umplând şanţuri săpate de ploaie. Senzaţia că pământul nu a fost cucerit decât la un moment dat şi decât parţial, iar sălbăticia, starea naturală e mereu la pândă, ca să recâştige terenul.
O perdea de pădure în lungul căii ferate, se văd mai bine copacii crescuţi în desime, nesupravegheaţi, sub imperativul natural, prea apropiaţi, subţiri, înalţi, pe moment nu înţelkegi care e miza, de ce atâta încrâncenare a fiecărei seminţe să devină lujer, copac, de ce înghesuiala, crengi printre crengi, pare iraţional, excesiv. Dar nu este decât imperativul vieţii, în competiţie cu toţi ceilalţi pretendenţi la spaţiul vital.. Printre trunchiuri negricioase, arar, dunga albă a unui trunchi de plop alb.
Zici: Dar ce e asta?!Pe aici am mai trecut, de atâtea ori, în acest anotimp. Ce-ar mai fi de văzut? Care e explicaţia atenţiei totale ce-i acord peisajului de toamnă târzie? Însă şi peisajul se schimbă, insidios, unde nu te-ai aştepta – cum şi noi ne schimbăm nu numai pe dinafară, ci şi lăuntric, insidios, ireversibil. Iată un drum spre dreapta, către cine ştie ce sat sau conac, străjuit de douăşiruri negre de pini. Şi din nou, în mijlocul tarlalei verzi, probabil de grâu, copacul singuratic, majestuos, rotat, unde vor sta la umbră secerătorii, la masă de prînz.Dar de ce e totul aşa de frumos, dureros de frumos, oriîncotro ţi-ai îndrepta privirea? O frumuseţe ubicuă, ce pare suprafirească. Şi tot aşa cum o perdea de pădure îţi păruse o treaptă de relief, o terasă înaltă, ca un val continuu, tot aşa şi tot din ceaţă apare, se precizează chiar nivelul de terasă, cel real, de data asta. Căci ne apropiem de zona dealurilor. Princeaţă, în imensitatea câmpului expus privirii, albul luminos, scăpărător al caselor date cu var, în razele soarelui tomnatic. Asta încă mai poate: să aprindă pereţii, să scoată din ceaţă, ca sub un spot de reflector, casele albe risipite pe câmpie. Şi plopii goi, deşiraţi în sus, într-un elan nejustificat
O biserică în schele? Da, se zăresc sclipind dungile turlei de aramă, şmirgheluită din nou.
Intrăm de la o clipă la alta într-un debleu cu pante de lut şi pietriş, înţesate de buruieni şi lăstăriş, de măcieşi, de boroghinari, tufe pline de roşeaţa fructelor. Şi iată, pe linia terasei, un stog de gunoaie, de cine ştie când... cu vegetaţie deja crescută, care sperăm să acopere faţa hâdă a gunoaielor. Trecem peste râul Prahova. Apar dealurile, râpile, pereţii de gresie, apoi cei vrâstaţi, de marno-calcare, Râpile roşcate, de la Breaza. Apoi abrupturile de marnocalcare dinspre Sinaia. Geologia îţi spune desluşit unde anume te afli, cât mai e de mers până la destinaţie...


ion lazu: fotografii spre Poiana Stânii Regale , 27 nov.2012