Scriitorul zilei: Ioan Missir

 

Scriitorul zilei: Ioan Missir, n. 17 februarie 1890 - d. 30 noiembrie 
1945  

 

Dintr-o veche familie de armeni, străbunicul a fost căminar, bunicul un cunoscut junimist, tatăl avocat, care totuşi pleacă în Statele Unite, după ce se căsătorise cu o institutoare elveţiancă; se stabiliesc la New Jersey, în comitatul Huston, unde li se nasc cei patru copii, dintre care al doilea, născut la 17 februarie 1890, va deveni scriitorul I.M.. Fie că ferma din State nu a prosperat pe măsura eforturilor şi aşteptărilor, fie că dorul de patrie a precumpănit, fapt este că familia exilaţilor se întoarce la Botoşani, în 1894. Copilul face şcoala primară în urbea părintească, tot acolo şi liceul Aug. Treboniu Laurian, cu bacalaureatul în 1909, după care urmează Dreptul la Bucureşti, cu licenţa în 1913. Intră în echipa unchiului său, avocat, politician, senator, deputat, chiar ministru; însă după un timp novicele se sastiseşte de deputăţii, de Bucureşti şi revine în Botoşani, înscriindu-se în baroul local. Curând survine mobilizarea pentru front şi sublocotenentul I.M. din regimentul de vânători Botoşani va face toată campania 1916-1917, cu înaintarea în Transilvania, cu retragerea pe aliniamentul munţilor, cu luptele din zona Caşin-Oituz. Răstimp în care I.M. pătimeşte toate rigorile din linia întâia a frontului şi spre finalul războiului avansează până la gradul de căpitan. Imediat după încheierea războiului şi după Marea Unire, fostul căpitan devine ajutor de primar la Botoşani, 1919-1920; ulterior, avocatul prins în luptele politice va fi primar între 1931-1932 şi încă o dată, între 1941-1944. Cu întoarcerea frontului şi iminenţa venirii armatei roşii, organizează refugiul botoşănenilor, iar primarul va părăsi ultimul oraşul. Din păcate, nu mult după aceea, la 30 noiembrie 1945  va deceda, la doar 55 de ani!

A fost o teribilă surpriză pentru toată lumea apariţia în primăvara 1937 a romanului Fata Moartă. Nu-l citise în manuscris decât Petru Manoliu, care îl prezintă unei edituri. Aceasta pune condiţia unui referat de susţinere din partea unui general, în chestiune fiind probleme de război, de organizarea şi funcţionarea armatei naţionale. Se vor mulţumi cu o prefaţă-scrisoare din partea marelui Nicolae Iorga, el însuşi uimit de performanţa unui botoşănean de-al său, care făcea şi politica iorghistă. Va nota: "...talentul iese din emoţia lucrului văzut bine, înţeles adânc şi din notarea mişcărilor inimii...".  În anul apariţiei, an de maximă efervescenţă culturală, în care toţi marii scriitori ai momentului ieşiseră pe piaţă cu cărţi importante, romanul Fata Moartă se bucură de o receptare entuziastă dinspre toate fronturile criticii literare, primeşte premiul SSR, în anul următor şi pe cel al Academiei; consacrare instantanee, la cele mai înalte cote, inimaginabile. Primire în SSR, cu derogare de la statut. În următorii 8 ani romanul va avea 5 ediţii succesive, iar altele două, în 1967 şi în 1977, la Minerva, îngrijite de Teodor Vârgolici, care totuşi nu a reuşit să evite croşetele cenzurii, în cauză fiind şi armatele ruseşti, alte aspecte care musai să fie eludate. Stilul de extremă urgenţă, (ce nu lasă să bănuieşti că textul a fost elaborat după trecerea a două decenii!), exprimarea directă, rapiditatea episoadelor, schimbările dramatice de pe linia frontului, tensiunea, moartea camarazilor, incongruenţa ordinelor primite de la superiori - şi până la urmă solidarizarea umană cu soldatul de rând, cu obidele sale, cu umorul din chiar clipele de cumpănă, recviemul final pentru ordonanţa care îl slujise cu devoţiune pe toată perioada ostilităţilor, inserturile de epistole primite de la mama sa, toate acestea însumate cu simţul sigur al construcţiei romaneşti, şi un har anume, intraductibil fac din textul Fata Moartă o capodoperă. 
Personal, de câte ori am ocazia, elogiez Fata Moartă, chiar riscând să fiu întâmpinat cu ridicări din umeri. În prezentarea de pe acest blog, printre romanele preferate, al cincelea este Fata Moartă. Întâmplarea face să fi lucrat, ca geolog, în anul 1965, îmi pare, chiar în zona Caşin-Fata Moartă, dar şi pe valea Bucinişului, dar şi la Oituz-Poiana Sărată, am călcat cu pasul pădurile, viroagele, crestele de deal unde au combătut ostaşii noştri în 1916-1917; am dat, în zone nemaiumblate de pas omenesc de căşti perforate de gloanţe, de  cranii, de schelete rămase încă din primul război mondial...
Este de aceea inexplicabilă, ca să rămânem la termeni cuminţi, omisiunea acestei performanţe din Istoria... lui G. Călinescu, apărută în 1941 şi care totuşi îl eludează pe acest autor eminent, deşi prezent doar cu un roman. Dar un singur roman a scris, oricât de târziu şi contele Giuseppe Tomasso di Lampedusa, binemeritând un loc de onoare în literatura contemporană italiană. Idem  autorul Cărţii de la San Michele. Este exclus ca lui G.C. să-i fi scăpat anume această apariţie de excepţie, din anul 1037, inclusiv recepatarea elogioasă, premiile, reeditările. Omisiune inexplicabilă, impardonabilă de fapt. Să fi plătit marele critic bir prejudecăţii că pentru a avea un loc în Cetatea literară musai să scrii şi să scrii, să prestezi publicistică săptămânală etc? Imposibil de înţeles. În ediţia Piru sunt multe copletări, modificări, augmentări făcute de Divinul critic în următoarele 2 decenii, însă nimic în cazul Missir.  Or, GC avea ştiinţă de numele Missir, la pagina 498 a Istoriei..., pe jumătate de coloană este fotografia lui "Petre Missir, junimist, prieten al lui I.L.Caragiale". Cu amărăciune, constatăm că Istoriile lui Marian Popa şi N. Manolescu nu-i fac dreptate autorului Fetei Moarte. Un număr de 75 de ani nu au modificat imaginea deficitară transmisă nouă de Călinescu. Ce şanse are, în veac, autorul atipic, neînregimentat, pe cât de talentat Ioan Missir? Să-i fie reeditată cartea, să fie citită, să ajungă în vreun fel şi la cunoştinţa criticii şi istoriei literare, grav dezafectate amândouă.

Citeşte mai mult: http://astra.iasi.roedu.net/texte/nr39IoanMissir.html

http://agonia.ro/index.php/author/0016023/index.html 

http://www.crispedia.ro/Ioan_Missir 

ion lazu, fotografii de la poiana Stânii regale, IV... 

                                                                                       

Scriitorul zilei: Simion Stolnicu; poezia zilei; fotografii...

Scriitorul zilei: Simion Stolnicu, n. 1905- d. 29 noiembrie 1966


   

Prahovean, născut la Puchenii-Moşneni, fiu al unui impiegat CFR, pe adevăratul său nume Alexandru Botez, a adoptat pseudonimul Simion Stolnicu propus de Eugen Lovinescu. A făcut liceul în mai multe oraşe, o parte la Sf. Sava din Bucureşti, o altă parte în particular; după o întrerupere, a urmat Literele şi Filosofia, apoi a devenit profesor de liceu, mai întâi în Bucureşti, apoi un an la Polieşti, doi ani la Câmpina şi până la pensionare la Comarnic, nedespărţit de râul Prahova, însă mereu singuratic, retras în mediul provincial. A debutat pretimpuriu, a fost redactor la diferite reviste, a colaborat încă la mai multe reviste şi publicaţii ale vremii, la un moment dat a fost admis în cercul de la Sburătorul şi a publicat în revista respectivă, dar şi în Bilete de papagal. Nu a editat în timpul vieţii decât două volume de poezii, primul Punct vernal, în 1933, premiat de SSR în 1934, când autorul abia începea studiile universitare. A continuat să publice şi după război, în câteva reviste ale vremii. După moarte, din întinsul său jurnal s-a publicat o selecţie, Printre scriitori şi artişti, cu bogate informaţii literare şi pătrunzătoare portretizări ale unor contemporani, nu numai cei de la Sburătorul, dar şi Arghezi, Pericle Martinescu, Geo Bogza.

Poezia sa, intens prelucrată după o primă eboşă impresionistă, este considerată dificultoasă, "făcută", cu exprimări căutate, alambicate, forţând termenii dar şi topica, o lirică ermetică în formă şi macabră ca atmosferă.. Încurajat de Eugen Lovinescu, acesta i-a semnat prefaţa la primul volum, premiat de SSR. L-au analizat şi ceilalţi mari critici ai vremii: Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, iar G. Călinescu  în Istoria sa  îl prezintă ca pe un caz de bizarerie. În pofida acestor receptări  defavorabile, numele său a rămas în literatură. Liceul din Comarnic îi poartă numele. A fost comemorat la centenarul naşterii. Se scriu studii despre lirica lui contorsionată, "neîndreptăţită", cu o exprimare a lui Lovinescu.

Opera literară:   Punct vernal, prefaţă de E. Lovinescu, Bucureşti, 1933; Pod eleat, Bucureşti, 1935; Şerpuiri între lut şi torţele de aur, ediţie îngrijită şi prefaţă de Simion Bărbulescu, cuvânt înainte Vladimir Streinu, Bucureşti, 1973; ediţie îngrijită de şi postfaţă de Simion Bărbulescu, Bucureşti, 1998; Printre scriitori şi artişti, ediţie îngrijită şi prefaţă de Simion Bărbulescu, Bucureşti, 1988; Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Simion Bărbulescu, Ceraşu, 2005


Poezia zilei
Reverie la şah
din Punct vernal (1933)
de Simion Stolnicu

Patrate negre, patrate albe,
Cuprinse-n conul unui lampadar,
Surâdea inflorescenţă de galbe
Reginei albe, reginei negre,
Şahului de smoală, şahului de var;

Demonul drapase figurile sale
În gaz fâlfâitor de perlate rochii:
Gheara-i hidoasă-avea o eleganţă moale
Când le da drumu-n luptă - ispite -
Şi ape mânuia să-mi fure ochii.

Buzele negre, buzele albe
Se urau în vibrări fără cuvânt;
Ciudată scădea spuma hameiului din halbe -
Din odăile albe spre odăile negre,
Prin ou ieşeau antenele-n pământ;

Furnicile irisului meu strânseră porii
Infiltraţi în besne duium
Ai visului - pentru ei cântătorii
Fluierară găteli de mireasă
Şi nu-mi mai revăzui protivnicul din fum... 

ion lazu: Notaţii la Poiana Stânii Regale, II

27 noiembrie. Şi suntem la munte, urcând spre cota 1267, cât are Poiana Stânii. Nu am destulă imaginaţie să cred că ar putea exista o mai frumoasă zi de toamnă târzie. (Dumnezeu vrea să-ţi ofere cea mai frumoasă zi de toamnă şi tu, înmărmurit de ceea ce vezi în jurul tău, nu eşti în stare să-i ceri mai mult de-atât...). (Lidia îşi amintea, de dimineaţă, că la naşterea lui Andrei, era gheaţă pe jos când ne-am întors de la maternitate. Cumplita iarnă 83-84, dar care ne-a dat nouă aripi de fericire...) Acum, o lumină trează, vie, ageră, încât s-ar vedea şi ochiul veveriţei ascunsă în fundul scorburei din cel mai înalt fag. În schimb, ning frunze, de la cea mai mare înălţime, oblic şi vălurit, „parcă ar fi extraterestre”, şoptesc...Furaţi de peisajul mirific prin care evoluăm, ca la fundul unei mări de alge, constat că Lidia nu ştie unde am ajuns, cât am parcurs, cât mai avem până la prima belvedere...  Dar sunt repere, pe care eu, ca vechi terenist, le citesc şi aştept noi confirmări. . Cel ce se lasă în seama călăuzului, are avantajul că trăieşte fără rest bucuria privirii; însă are şi ghidul mulţumirile sale, profesionale. Fac puţine fotografii, îmi dau seama că aş avea nevoie de timp, să scotocesc prin cotloanele pădurii, pe versanţi, în căutera subiectelor. Şi la drept vorbind, ceva nu rimează: să fotografiezi scorburi în pădure, unde ele oricum ele fac perte din normalitate. Un copac căzut pe stradă, devastat de furtună, te impresionează la maxim, desluşeşti în asta semnele nimicniciei a tot ce există, inclusiv a ta, ca făptură umană. Altfel se pun problemele în pădure. Cine nu a bătut pădurile, o viaţă de om, poate nu înţelege asta, nu se sizează diferenţa. 

Dar suntem sub stâncăria pe care cineva a scris cu duco verde GEANI, aşa că îi spun Lidiei că ne apropiem de Belvederea dinspre pârâul Peleş. Iar când ajungem la bifurcarea cărării, o conving să vizităm mai întâi această Belvedere, care după socotelile mele, la întoarcerea noastră va fi deja cufundată în umbra de sub versant, cu toată frumuseţea pusă în paranteză. Prin spatele nostru vine la vale un tânăr înalt şi foarte slab, echipat în schior (Să fi nins la Vârful Omul?!, te întrebi, într-o fracţiune de secundă), cu beţele în mâini; îl atenţionăm: Mai este de văzut aici o altă Belvedere... El, din mersul în viteză: O ştiu, dar acum mă grăbesc la tren... Este prima fiinţă omenească pe care o întâlnim, după o oră şi ceva de mers...Trecem printre cei doi semeţi străjeri ai cărării: Fagul şi Bradul, urcăm trepte şi iar trepte, până  sus. E soarele în toi, scăldând în lumină valea Peleşului. Privim ca vrăjiţi, şoptindu-ne, să nu stricăm armonia. Scot aparatul de filmat, încep panoramarea, cu punct de pornire pe umbrele noastre, proiectate pe brazi din capătul scărilor. Apoi vizez Piatra Arsă, Furnica, Vârful cu Dor. Şi îndată, în mod spontan, Lidia începe să cânte. Filmez în continuare, la vale, spre Cota 1400, apoi spre ieşirea din Sinaia; apoi trec dincolo, spre pădurile şi golul alpin din ceilalţi munţi; şi înapoi, până dincolo de Vârful cu Dor, unde se termină cântecul Lidiei. 

Coborâm. Pe când filmam ţancul, scările şi brazii care ţâşnesc dintre stânci, o aud pe Lidia răspunzând unui om care întreba dacă n-am văzut nişte câini caucazieni, plecaţi de la stână. N-am văzut decât o căţeluşă fumurie, care s-a ţinut după noi, de la casa cea singuratică. După acea căţeluşă se vor fi luat şi cei de la stâînă, opinează bărbatul. Şi ne lasă într-ale noastre, afundându-se în cofru. Mă gândesc că a auzit-o şi el pe Lidia cântând, şi nu ne-a interpelat decât după aceea. Niciodată nu ştii cine îţi ascultă cântecul. Oricum, sensul lui e să caute oamenii, - să se ridice (din nimic) împotriva singurătăţii.

...

La Belvaderea cea Mare, fac câteva fotografii. Lidia se grăbeşte să desfacă pachetele, ne este foame. Privim în valea Prahovei, unde umbra cea mare a muntelui Bucegi se mută de la o clipă la alta, spre firul văii, înghiţind parcela de zadă, până de curând în lumina soarelui, acum ştearsă dintr-un condei, neidentificabilă. Privim dar suntem şi priviţi: două siluete s-au oprit la capătul cărării, se uită spre noi, probabil aşteaptă să coborâm, să le cedăm locul, strâmt, numai bun pentru două persoane care vor să contemple, să se însingureze...,să se fotografieze reciproc... Însă noi nu coborâm din acest rai al belvederii, vor urca ei, înţelegând cum stau lucrurile. Vin şi intrăm în vorbă. Nu-mi pot închipui o altă rezolvare, dacă Lidia este printre actanţi.  Bărbatul scoate un aparat fotografic ultrasofisticat, dar în taşca specială văd şi alte aparate, teleobiective etc.  Lidia se miră că totuşi mai sunt şi alţi vizitatori. Oh, spune domnul, scuzându-se parcă, noi am sosit cu maşina...  Însă este un obişnuit al munţilor din preajmă, iar de fapt locuieşte în Sinaia, la ieşirea dinspre aval. Şi-a făcut stagiul militar aici, venea preşedintele Constantinescu şi îi întreba de fiecare dată: Vă este frig?  Ne arată locul de sub pădurea de pe celălalt versant, în sus de Vila Luminiş, zice: Strângi cartuşele cu pumnul, de cât am făcut noi trageri acolo. Ne face două poze cu aparatul meu, le fac 2-3 poze cu aparatul lui. Şi arătând spre sculele sale, zic: Domnule, mă umiliţi, eu cu gioarsele astea... Află că am scos un album de artă fotografică, în aceste condiţii, află că sunt geolog, spune că are o mare colecţie de pietre, cristale, diverse alte lucruri pe care le-a cumpărat de prin toată lumea, ca vaporean. Promite să-mi trimită nişte imagini, să-i spun despre ce roci e vorba. Zice: caută unii cu aparatele meteoriţi în deşert..., probabil în ideea că se vând bine...

Îi lăsăm stăpâni pe punctul strategic jinduit, coborâm, culegem flori alpine ca în toate toamnele. Simt că Lidia se grăbeşte, nu vrea să mâncăm în pădure, întâi să ieşim la castelul Peleş; şi să mâncăm în parcul de la Cazinou, unde mâncasem câte ceva, înainte să ne lansăm spre Poiana Stânii. Da, îi spun, nu e decât ora 15, dar pe versantul acesta, acoperit de umbra marelui Munte, deja e seară de-a binelea. Şi tot ne minunăm că pe celălalt versant soarele bate în plin, fiecare viroagă, umbrită la rându-i, e neagră-albastră de fapt, efect al apropierii de golul alpin, de pâlcurile galbene, de zadă. Zic: Toată dimineaţa partea aceea a fost în umbră, însă la ora asta, pe acel versant, poţi iniţia o ascensiune. Să o facem, cândva, se oferă Lidia. O vom face, spun. Dar nu fusese decât o figură de stil, în realitate peste o oră şi jumătate apune soarele, noaptea se înstăpâneşte în toţi munţii. Ce scurtă s-a făcut ziua, mă gândesc. În miezul verii, ora 15 este  la jumătatea zilei, îţi mai rămân 5-6 ore cu soare, înainte să apună... Şi tot privind printre înalţi copaci, spre celălalt versant, în flagrantă diferenţă faţă de cel unde evoluăm noi, ne dăm seama că da, aici suntem sub semnul serii depline, însă tot mai răzbate, de dincolo, o lumină reflectată, care ne ajută să păşim în siguranţă pe cărare, la coborâre. Şi, îi spun Lidiei, spre încurajare: Mai pune la socoteală şi lumina pe care o emană coaja fagilor, cenuşie... Contează şi câtimea asta de lumină, ca să nu orbecăim...

Coborând dincolo de bifurcarea spre a doua belvedere, şi felicitându-ne că am avut isteţimea să nu amânăm vizitarea pentru când ne întoarcem, ne iese în cale un om, ca la 50-55 de ani. Îi spunem de câinii caucazieni. Ne spune că vine de la casa singuratică. Zice: O amărâtă de fată, cu trei copilaşi... Lipsiţi de lumină, de apă, de orice înlesnire. Dar soţ nu are? se scandalizează Lidia?!. Are, însă e mereu dus... cu lucrul. Nu precizează dacă aici, pe valea Prahovei, sau în ţară, sau prin străinătăţi; dar lasă să se înţeleagă că nu dă pe acasă cu anii. Femeie lăsată singură, în creierul munţilor, în cea mai spăimoasă ppădure, şi cu trei copii mici...Şi are nu mai puţin de 18 câini, zice sinaiotul, ca să se apere de urşi, de lupi, de alte fiare. Le aduce câinilor oase cu sacul, de la o măcelărie. Face o fiertură şi să vedeţi cum mănâncă şi copiii, şi câinii, dar şi urşii, de-la-olaltă, de nu-şi dau rând...

...

Am ajuns la Parcul Cazinoului, ne oprim să mâncăm pe-o bancă, nu e decât puţin peste ora 16 şi mai avem de aşteptat până după ora 18... Cu ochii pe zidul cu multe ferestre, în ogivă, al unui imobil gen hotel, din Interbelic: vila Camelia...

ion lazu, fotografii: Spre Poiana Stânii Regale, III...

Scriitorul zilei: Eugen Negrici; poezia zilei; fotografii...

Scriitorul zilei: Eugen Negrici, n. 28 noiembrie 1941

   

Din Rm Vâlcea, fiu al unui ofiţer, viitorul estetician a făcut liceul din urbea natală, absolvit în 1957, apou filologia din Bucureşti, cu licenţa în 1964, după care a urmat o carieră universitară la Craiova, pînă la nivelul de decan. După !990 a fost doi ani directorul editurii Eminescu, apoi profesor la Filologia de la Universitatea din Bucureşti. Preocupat de devenirea literaturii şi a culturii în general, a început prin a-i studia pe cronicari şi întemeietorii culturii noastre. Antim Ivireanu, Grigore Ureche, Miron Costin, s-a ocupat de evoluţia limbii literare, dând studii de mare subtilitate, privind "expresivitatea involuntară". De fiecare dată studiile sale dovedesc o deosebită putere de pătrundere a lucrurilor, abordări originale, inspirate, cu norocoase intuiţii privind esenţa fenomenelor lingvistice, de evoluţie, de creativitate şi cultură. Treptat, după elucidarea preliminariilor literare, s-a aplecat asupra stării de fapt, actuale, a literaturii de după al doilea război. O radiografiere a perioadei proletcultiste, studii despre marii literaţi ai Postbelicului şi de curând o privire de ansamblu asupra "iluziilor literaturii române", o carte care a stârnit vii discuţii, căci este o punere în abis a destinului literaturii române din ultima jumătate de veac, considerată un demers constituit din prea multe eşecuri sau semieşecuri care nu salvează situaţia de ansamblu a literaturii noastre. Iată o frază din cronica lui Alex Ştefănescu: "Iluziile literaturii române reprezintă, poate, pentru Eugen Negrici forma sa de defulare, revanşa furibundă pe care şi-o ia pentru miile de ore în care a trebuit să fie un cititor solemn, în loc să meargă liber, cu părul în vânt, la vânătoare. " Citiţi tot articolul: http://www.romlit.ro/eugen_negrici_se_neal

Strălucit teoretician şi eseist, dar şi stilist fără egal printre colegii de critică şi exegeză, cu o scriitură  de cel mai înalt nivel, invidiabilă, fluidă, limpede; perseverent, pătrunzător, aplicat, nu ia nimic în uşor, ci duce cercetarea până la ultimele consecinţe, fie ele şi negative. Nu vorbeşte niciodată "pe deasupra", ci dă citire unor texte îndelung elaborate, după cercetarea textelor în discuţie. Când subiectul analizei este un autor, nu se poate să nu-i scoată în evidenţă absolut toate calităţile literare, virtuţile stilistice, virtualităţile, aşa încât a surprins concluzia negativistă cu privire la chiar sensul literaturii din România ultimelor decenii. O carte incitantă, care pune pe gânduri şi poate descuraja doar pe scriitorii care nu-şi păstrează cumpătul, în această patetică "bătălie pierdută".

Opera literară: Antim. Logos şi personalitate, Bucureşti, 1971; Naraţiunea în cronicile lui Gr. Ureche şi Miron Costin, Bucureşti, 1972; Expresivitatea involuntară, Bucureşti, 1977; Figura spiritului creator, Bucureşti, 1978; Istoria limbii române literare, Craiova, 1979; Imanenţa literaturii, Bucureşti, 1981; Introducere în poezia contemporană, Bucureşti, 1985; Sistematica poeziei, Bucureşti, 1988; Poezia medievală în limba română, Craiova, 1996; Literatura română sub comunism. Proza, Bucureşti, 2002;
• Literatura română sub comunism. Poezia, I, Bucureşti, 2003; Iluziile literaturii române, Bucureşti, 2008. Antologii:  Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitaţie şi propagandă, introducerea editorului, Bucureşti, 1995.

Citiţi mai mult: http://www.crispedia.ro/Eugen_Negrici
 http://www.autorii.com/scriitori/eugen-negrici/
http://revistaramuri.ro/index.php?id=1899&editie=69&autor=de%20Gabriela%20Gheorghi%BAor



ion lazu: fotografii spre Poiana Stânii Regale, II... 

Scriitorul zilei: Liviu Rebreanu; poezia zilei; fotografii...

Scriitorul zilei: Liviu Rebreanu, n. 27 noiembrie 1885 - d. 1 septembrie 1944.

         

Primul născut dintre cei 14 copii ai unui învăţător şi al unei tinere din Beclean, admiratoare de teatru. Se vede că acestă iubire pentru spectacol i s-a transmis fiului, care a avut esenţiale legături cu lumea teatrală: la 13 ani se îndrăgosteşte la culme de o actriţă unguroaică, aflată cu trupa în turneu transilvănean; se va căsători cu o actriţă; va face cronică teatrală, mai ales la începutul carierei şi va scrie numeroase piese de teatru; va fi în câteva rînduri director al Naţionalului din Bucureşti etc.

S-a născut la Târlişua, dar după 4 ani familia se mută la Maieru, unde viitorul scriitor a trăit miracolul copilăriei, adeseori evocat, până spre sfârşitul vieţii. În 1891 începe şcoala primară, în 1895 va învăţa la gimnaziul grăniceresc de la Năsăud, apoi la Bistriţa. În 1898, îndrăgostit, va scrie "prima şi ultima poezie". În 1900 urmează şcoala de honvezi, iar între 1903 şi 1906 Academia militară Ludoviceum din Budapesta, la sfârşitul căreia va fi sublocotenent la Gyula. După numai 4 ani, demisionează şi revine la Prislop, spre disperarea familiei, care s-ar fi aşteptat la un ajutor din partea ofiţerului. Va fi funcţionar la Vărarea. La cererea de extrădare din partea Ungariei, este arestat, face detenţie la Văcăreşti, apoi la Gyula, eliberat după 6 luni, considerându-se că şi-a ispăşit pedeapsa.  Încă din şcoala militară, dar mai intens în anii de la Gyula se dedică cititului metodic din mari scriitori europeni, inclusiv din marii ruşi, va face conspecte, traduceri, adaptări, mereu preocupat să-şi însuşească meşteşugul scrisului performant. Stăpânea la perfecţiune limbile maghiară, germană şi franceză, în care a scris în mod curent. De la una dintre surori află despre o crimă petrecută la prislop şi începe să scrie la tema viitorului roman Ion...
După detenţie, vine la Bucureşti, fără mijloace materiale, trăind din mai nimic şi străduindu-se să pătrundă în lumea literară-culturală a capitalei. Îl vizitase pe Coşbuc, văzut cândva, în copilărie, căci tatăl său fusese prieten cu Poetul. Îi scrie lui Mihail Dragomirescu, acesta îi va publica prima povestire Volbura, în Convorbiri critice, 1909. Va fi redactor la Ordinea, secretar de redacţie la Convorbiri critice, posturi mai curând onorifice. Împreună cu Mihail Sorbul, cumnatul său, înfiinţează în 1910, revista Scena; scrie la Rampa, sub directoratul lui Emil Gârleanu. Scrie cronici teatrale, traduce din maghiară propriile scrieri, dar şi pe ale confratelui I. Gyula, cu care ucenicise într-ale scrisului. Publică în diferite reviste de prin ţară prozele sale scurte, uneori doar cu mici modificări, sau cu titlul schimbat - din nevoia de bani, de afirmare...Prozele scurte le adună în volume, schimbând uneori doar numele povestirilor şi ordinea din sumar. În 1911 îl găsim secretar literar la Teatrul din Craiova. Acolo se prezintă Fanny Rădulescu, actriţa care începea o carieră dramatică. Cei doi se căsătoresc, Rebreanu o adoptă pe fiica actriţei, Puia Florica.  Nu după mult, actriţei i se reziliază contractul, greutăţile materiale sunt apăsătoare. Abia în 1912 îi apare o culegere de proze scurte la Orăştie: Frământări.  În 1916 apare culegerea Golanii, cu prefaţa lui Mihail Dragomirescu.
În 1916, pe vreme de război, fratele Emil, ofiţer în armata austro-ungară, încearcă să treacă graniţa, la Ghimeş, este capturat, judecat pentru dezertare, spionaj şi spânzurat. Scriitorul însuşi, rămas în Bucureşti pe vremea ocupaţiei germane şi colaborând la reviste germane, se ascunde, căci nu renunţase la cetăţenia imperială şi era considerat ca s-a sustras mobilizării. Este totuşi arestat în 1918, de germani, dar reuşeşte să evadeze. Ajuns la Iaşi, este tratat cu suspiciune, ca posibil colaboraţionist şi spion.( Un destin de roman senzaţional, din cauza vremurilor amarnice, iar nicidecum din cauza firii aventuriste a scriitorului, mai curînd rezervat, cu ceva nemţesc în comportament...). Toate aceste frământări şi amarăciuni îşi vor găsi locul în romanul Calvarul, 1919. Tot în 1919 apare culegerea Răfuiala. Are loc premiera comediei Cadrilul, la Naţionalul din Bucureşti. Rebreanu intră în cercul Sburătorului, îi va da lui Eugen Lovinescu spre lectură manuscrisul Ion; romanul, la care lucrase aproape 10 ani, va apărea în 1920, întâmpinat elogios de Lovinescu şi Vianu. În următoarele două decenii Ion va cunoaşte nu mai puţin de 9 reeditări. Autorul este considerat ctitorul romanului românesc contemporan. Mai toate prozele scrise până atunci, din viaţa satului, cu toate că nu i-au asigurat notorietatea lui Rebreanu, pregătiseră apariţia capodoperei. La doi ani după Ion, apare Pădurea spânzuraţilor, altă capodoperă. Pregătită şi aceasta de scrierile despre război ale lui Rebreanu. Poate una dintre paginile cele mai emoţionante din literatura română este cea în care, în Jurnal, Rebreanu notează cum a început să scrie romanul, după pregătiri şi aşteptări chinuitoare, sterile. Nopţi nedormite, în aşteptare, la masa de lucru. O bătaie în geam. Nimeni. Şi-a dat seama că era sufletul fratelui său, care îl căuta. A plecat la Ghimiş, să vadă mormântul fratelui spânzurat, să-l reînhumeze dincoace de graniţă, pe pământ românesc. După care scrierea a venit ca de la sine... Au urmat Adam şi Eva, 1925, pe un motiv de metempsihoză, Ciuleandra, 1927, Crăişorul, 1929 şi în 1932 marele roman Răscoala, în două volume, despre tulburările ţărăneşti de la 1907. Făcuse investigaţii în satele din zona Valea Mare, unde îşi cumpărase o proprietate, discutase cu supravieţuitorii răscoalei din 1907, îşi însuşise limba lor, modul de abordare, comportamentul în probleme ale obştei. Ca de fiecare dată, în toate schiţele, povestirile dar şi în romanele sale, pusese la temelia scrierii acestei uriaşe fresce a vieţii rurale cunoaşterea în profunzime a problemei, nu doar impresii de turist; o observaţie amănunţită a oamenilor, scenelor, destinelor, redarea veristă, obiectivă a realităţilor, a relaţiilor dintre personaje, fără înflorituri, fără părtinire, chiar şi în prezentarea romanului de familie al clanului Herdelea, cu personaje care traversează toate aceste romane ale autorului.
Începe să ducă o viaţă înlesnită, continuând să publice, să-şi ţină Jurnalul, apărut abia în 1984, în două volume. Direcor al TNB, în anii 1928-1929. Jar, 1934; Gorila, I,II, 1938; Amândoi, 1940, romane care nu mai au receptarea entuziastă a precedentelor scrieri. Ales membru al Academiei Române, la recomandarea lui Iorga: Discursul de recepţie: Lauda ţăranului român, 1940.  Între 1941-1944 editează ziarul Viaţa, de orientare pro-antonesciană. Se bucură de mari onoruri, participă la întâlniri în marile oraşe europene. De aici volumul Metropole . Boala de plămâni evoluează devastator, se retrage la Valea Mare. Moare pe 1 septembrie 1944. Circulă o versiune potrivit căreia, la iminenţa venirii trupelor sovietice, s-ar fi sinucis... Oricum, şi fără aceste versiuni, întreţinute chiar de faptul că despre Rebreanu nu s-a putut vorbi şi scrie vreme de aproape două decenii, marele romancier Liviu Rebreanu intrase deja în legendă.
....


Opera literară: Frământări, 1912; Golanii, introducere de Mihail Dragomirescu,  1916; Mărturisire,  1916; Calvarul,1919; Cadrilul, 1919; Răscoala moţilor,  1919; Răfuiala,  1919; Ion, I-II, 1920; Catastrofa, 1921; Hora morţii,  1921; Norocul, 1921; Nuvele şi schiţe, 1921; Pădurea spânzuraţilor,  1922; Plicul,  1923; Trei nuvele,  1924; Adam şi Eva, 1925; Apostolii,  1926; Cântecul lebedei, 1927; Cuibul visurilor,  1927; Ciuleandra,1927; Cântecul iubirii, 1928; Crăişorul, 1929; Metropole, 1931; Iţic Ştrul, dezertor, 1932; Răscoala, I-II, 1932; Jar, 1934; Trei povestiri,  1936; Oameni de pe Someş, cu desene de Lena Constante,  1936; Calea sufletului,  1936; Gorila, I-II,  1938; Amândoi, 1940; Lauda ţăranului român, 1940; Amalgam,  1943; Nuvele,  1946; Nuvele, 1954; Opere alese, I-V, ediţie îngrijită de Nicolae Liu, introducere de Ov. S. Crohmălniceanu,  1959-1961; Opere, vol. I-III, ediţie îngrijită de Niculae Gheran şi Nicolae Liu, introducere de Al. Piru,  1968, vol. IV-XXII, ediţie îngrijită de Niculae Gheran, 1970-2003; Caiete, I, ediţie îngrijită de Niculae Gheran, Cluj Napoca, 1974; Amalgam, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Muthu, Cluj Napoca, 1976; Jurnal, I-II, ediţie îngrijită de Puia Florica Rebreanu şi Niculae Gheran,  1984; Opere, I-III, ediţie îngrijită de Mircea Coloşenco şi Ilderim Rebreanu, introducere de Eugen Simion,  2001..

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Liviu_Rebreanu


ion lazu: Din nou spre Poiana Stânii Regale, notaţii , I

Ce singur e omul singur pe câmp! Depărtarea, vastitatea câmpiei, proporţiile la care se desfăşoară elementul natural, toate astea dau impresia că omul zărit pe-un drumeag, din goana trenului, ar fi nu mai mult decât o gânganie ce se mişcă abia sesizabil, într-un decor copleşitor, disproporţionat. Apropierea omului, prezenţa sa lîngă tine ţi se impune, el îţi reţine atenţia, îşi cere dreptul, are ceva important să-ţi spună, ultimativ... Or, a-l zări hăt-departe, în adâncul peisajului, pierdut, asta îl plasează într-o altă ordine a lucrurilor, indiferentă, crudă, necruţătoare, strivitoare...

Ceaţa de la ora 10, ca o pilotă pe faţa câmpiei... pădurea de la oarecare distanţă pare o treaptă de relief, o terasă nedefinită..tufele par nişte chiaguri de ceaţă, mai densă, nediluată.Plopii, goi de frunze, deşiraţi în sus. Pe lîngă terasament, păducel roşcat, boroghine vinete. Tarlale verzi, cu grâu bănuit, de două degete.  Pe dâmb, buruieni, cucuta, bozul, scaieţii, plante pe care le cunoşti din copilărie şi le-ai privit mereu, din mersul trenului, o viaţă – şi vor rămâne şi după ce n-ai să mai fii, neluate de alţii în seamă, decât de tine, care simţeai că ele sunt parte a permanenţei, dincolo de bine şi de rău, a naturii dăinuitoare, a nemuririi. Drumuri de pămînt, printre grădini şi tarlale, desfundate, cu şanţuri adânci, o veşnică problemă. Sfere galbene, subţirele, sau aurii. Sfere ocru, ale unor specii mai rare de copaci. Oglinzile unor lacuri şi băltiri şi braţe moarte ale râului Colentina, spre Snagov. Păduri de stejari parţial desfrunziţi, ruginii, ca şi carbonizaţicase răzleţite, în ceaţă, una mai înaltă, poete o biserică, dacă aceea este o turlă...Spre linia ferată, gradini lucrate, însămânţate, sere.

 Printre tarlale, mărăcinişuri înşirate, şerpuitoare, umplând şanţuri săpate de ploaie. Senzaţia că pământul nu a fost cucerit decât la un moment dat şi decât parţial, iar sălbăticia, starea naturală e mereu la pândă, ca să recâştige terenul.

O perdea de pădure în lungul căii ferate, se văd mai bine copacii crescuţi în desime, nesupravegheaţi, sub imperativul natural, prea apropiaţi, subţiri, înalţi, pe moment nu înţelkegi care e miza, de ce atâta încrâncenare a fiecărei seminţe să devină lujer, copac, de ce înghesuiala, crengi printre crengi, pare iraţional, excesiv. Dar nu este decât imperativul vieţii, în competiţie cu toţi ceilalţi pretendenţi la spaţiul vital.. Printre trunchiuri negricioase, arar, dunga albă a unui trunchi de plop alb.

Zici: Dar ce e asta?!Pe aici am mai trecut, de atâtea ori, în acest anotimp. Ce-ar mai fi de văzut? Care e explicaţia atenţiei totale ce-i acord peisajului de toamnă târzie? Însă şi peisajul se schimbă, insidios, unde nu te-ai aştepta – cum şi noi ne schimbăm nu numai pe dinafară, ci şi lăuntric, insidios, ireversibil. Iată un drum spre dreapta, către cine ştie ce sat sau conac, străjuit de douăşiruri negre de pini. Şi din nou, în mijlocul tarlalei verzi, probabil de grâu, copacul singuratic, majestuos, rotat, unde vor sta la umbră secerătorii, la masă de prînz.Dar de ce e totul aşa de frumos, dureros de frumos, oriîncotro ţi-ai îndrepta privirea? O frumuseţe ubicuă, ce pare suprafirească. Şi tot aşa cum o perdea de pădure îţi păruse o treaptă de relief, o terasă înaltă, ca un val continuu, tot aşa şi tot din ceaţă apare, se precizează chiar nivelul de terasă, cel real, de data asta. Căci ne apropiem de zona dealurilor. Princeaţă, în imensitatea câmpului expus privirii, albul luminos, scăpărător al caselor date cu var, în razele soarelui tomnatic. Asta încă mai poate: să aprindă pereţii, să scoată din ceaţă, ca sub un spot de reflector, casele albe risipite pe câmpie. Şi plopii goi, deşiraţi în sus, într-un elan nejustificat

O biserică în schele? Da, se zăresc sclipind dungile turlei de aramă, şmirgheluită din nou.

Intrăm de la o clipă la alta într-un debleu cu pante de lut şi pietriş, înţesate de buruieni şi lăstăriş, de măcieşi, de boroghinari, tufe pline de roşeaţa fructelor. Şi iată, pe linia terasei, un stog de gunoaie, de cine ştie când... cu vegetaţie deja crescută, care sperăm să acopere faţa hâdă a gunoaielor. Trecem peste râul Prahova. Apar dealurile, râpile, pereţii de gresie, apoi cei vrâstaţi, de marno-calcare, Râpile roşcate, de la Breaza. Apoi abrupturile de marnocalcare dinspre Sinaia. Geologia îţi spune desluşit unde anume te afli, cât mai e de mers până la destinaţie...

ion lazu: fotografii spre Poiana Stânii Regale , 27 nov.2012