29  iulie: Nicolae Steinhardt,  n. 29 iulie 1912 - d. 30 martie 1989

 

    

S-a născut în comuna Pantelimon - jud. Ilfov, dintr-o familie de evrei (numele în acte Nicu-Aurelian, tatăl său, Oscar S. fiind inginer şi directorul unei fabrici de cherestea şi mobilă. Luptase pe front în Primul război mondial, rănit la Mărăşti, decorat cu Virtutea militară. (Se repetă cazul tatălui lui Tudor Vianu). Şcoala primară în Pantelimon, liceul la Spiru Haret, coleg  cu viitorii lui mari prieteni şi colegi de suferinţă: C. Noica, Al. Paleologu, fraţii Acterian, Dinu Pillat, Mircea Eliade etc. Bacalaureatul în 1929. Urmează Dreptul, cu licenţa în 1931 şi un doctorat în 1936. În toată această perioadă, prieten nedespărţit cu Emanuel Neuman, cu care va semna câteva cărţi. Participant la Cenaclul Sburătorul, al lui Eugen Lovinescu; semnează cu pseudonimul Antisthihus articole în presă şi cărţile apărute în anii 1934, 1935 şi 1937, în care parodiază pe Eliade, Cioran şi Noica, dar şi Gruparea Criterion, sau pe Eugen Ionescu. O replică dură din partea lui Mircea Vulcănescu. Între 1937-1939 călătoreşte în Elveţia, Austria, Franţa şi Anglia, completându-şi lecturile. Revenit în ţară, la recomandarea lui Camil Petrescu, este redactor la Revista Fundaţiilor Regale, concediat în 1940 pe criterii legionare. Între 1940 şi 1944 suportă privaţiuni, apoi este rechemat la Revista Fundaţiilor, până în 1947, din nou înlăturat, poate la sugestia lui G. Călinescu. Urmează o lungă perioadă dificilă, de supravieţuire a intelectualilor nealiniaţi, încă neîncarceraţi; iar în 1958 este arestat împreună cu marele grup Noica-Pillat, peste 20 persoane: Streinu, Păstorel, Paleologu, Marieta Sadova, consideraţi "mistico-legionari". N.S. refuzând să apară ca martor al acuzării, este condamnat la 13 ani muncă silnică, confiscarea întregii averi, privarea de drepturi civile etc. La Jilava, pe 15 martie, este botezat simbolic de ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, martori fiind Al. Paleologu şi alţii, aparţinând diferitelor confesiuni creştine. După detenţie de 6 ani, la Jilava, Gherla, Aiud, trecută în demnitate, este pus în libertate pe 15 august 1964, cu ultimul lot de deţinuţi politici. Va merge la schitul Dârvari pentru botezul propriu-zis şi mirungere La îndemnul colegilor literaţi, încearcă reintegrarea în viaţa literară, publicând cronici, eseuri, traduceri. Apar volumele: Între viaţă şi cărţi,  1976, Incertitudini literare, 1980. Încă din 1970 începuse scrierea unor memorii: Jurnalul fericirii, o primă variantă, 570 pagini  - manuscrisul este confiscat de securitate în 1972; intervenţii din partea Uniunii Scriitorilor şi lucrarea îi este retrocedată, în 1975; între timp Steinhardt realizase o altă variantă a memoriilor, cu 200 pagini mai voluminoasă, confiscată din nou, în 1984. Totuşi, unele exemplare au ajuns în străinătate şi Jurnalul fericirii a fost citit la Europa liberă, 1988-1989.

În 1976 C. Noica, vizitează mânăstirea Rohia şi impresinat de peisaj, de imensa bibliotecă a mânăstirii, îi povesteşte lui Steinhardt, ştiindu-l interesat; acesta se hotărăşte să se stabilească acolo. Se prezintă în 1978, în 1980 este tuns călugăr şi se va dedica bibliotecii de 23.000 volume, dar şi scrisului. În 1982, apare un eseu despre Geo Bogza, în 1983 Critica la persoana întâi, în 1987 Escala în timp şi spaţiu, în 1988 Prin alţii spre tine. Iar Jurnalul fericirii nu a apărut decât în 1990, pus în circulaţie de discipoli, reeditat mereu, ca de altfel şi alte lucrări rămase în manuscris. Integrala operei cuprinde tot ce a scris N. S., de la cronicile şi pastişele sub pseudonim, până la postume.

La sfârşitul lui  martie 1989, porneşte spre Bucureşti, dorind să consulte un specialist cardiolog. Un infarct pe aerodromul din Baia Mare şi moartea în spital, 3 zile mai târziu, pe 30 martie.

Jurnalul fericirii este considerat de N. Manolescu drept cea mai strălucită carte de memorii din perioada comunistă. Relatări pe trei fire: descrierea arestării, judecarea, detenţia, amintiri din anii tinereţii şi convertirea în închisoare. Iar în fapt, o ţesătură fascinantă de memorii, portrete, eseuri, cugetări, consideraţii teologice, filosofice, rasiale. Convertirea la ortodoxie este văzută ca singura cale spre fericire: împăcarea cu contrarietăţile vieţii, cu asaltul ideologiilor, cu statul, cu nedreptăţile - toate privite cu bonomia celui ce s-a împăcat cu sine şi nu caută decât înseninarea spirituală... În seama unui Dumnezeu atoateiertător... În schimb, scrierile de critică literară sunt marcate de dorinţa creştinească de a-i vorbi de bine pe autori, indiferent de valoarea intrinsecă a scrierilor analizate, din cumsecădenie, generozitate, înţelegere, din co-participare afectivă, din subiectivism nediferneţiat.

Marian Popa, recunoscând excelenţa memoriilor ce acoperă perioada 1931-1971, se ocupă mai amănunţit de perioada interbelică, în care N.S., care învăţase ebraica veche şi aramaica pentru a studia Biblia, secondat de prietenul evreu Neuman publicase câteva cărţi despre problemele iudaismului, negând poporul ales, chestiunea evreiască etc.

Jurnalul fericirii, o carte singulară în literatura noastră, de citit din scoarţă-n scoarţă sau pe fragmente, beneficiază de un stil acroşant, viu, incitant. Memorabile paginile despre clopotele bisericii Armeneşti, momentul când, trebuind să se prezinte a doua zi la Securitate, tatăl (autoritate recunoscută, respectată) îi spune fiului, ritos: Du-te, şi să nu fii laş, fricos! Îl recunoaştem în aceste vorbe paterne pe combatantul de la Mărăşti. Impresionant modul în care au împărţit aceeaşi soartă acei prieteni din liceu, rămaşi în contact decenii în şir, ajunşi la închisoare; rămaşi în legătură şi după aceea, unii în ţară, câţiva în Vest. Noica, creştin dar mirean convins, îl consiliază pe evreul botezat Steinhardt să meargă la Rohia. Şi, de cealată parte, Al. Paleologu care se pare că a deconspirat existenţa Jurnalului fericirii.

N.S. declara: "Am sânge evreiesc, dar simt şi gândesc româneşte." A dovedit-o cu prisosinţă. Totuşi, nevoia imperioasă de a se dedica, de a aparţine şi a fi integrat, spiritul ardent, chiar ofensiv, dar căutând comuniunea spirituală, împăcarea, armonia... toate acestea par să fie trăsăturile evreului, temător de orice agresiune, prevenitor, în căutare de soluţii... Două precizări: a traversat o perioadă tensionată din istoria ţării: deceniul legionar, al dictaturilor carlistă şi antonesciană, cînd n-a avut voie să pledeze -, apoi venirea comuniştilor, cărora, spre lauda sa, nu s-a raliat nici o clipă. Diferit de coreligionarii evrei, profitori ai stalinismului. A pătimit  în sărăcie, apoi a fost închis 5 ani, apoi s-a călugărit. Se poate spune că s-a purtat exemplar. De ce oare, până în ultima sa zi, s-a plâns că nu i se iartă păcatele din tinereţe? Că i-a persiflat pe Cioran, Noica, Eliade, Ionescu?  Personal, mi se pare chiar nostim. Ca să nu spun că şi Ionescu scrisese placheta NU, contestatară... Atunci despre ce alte păcate de neiertat poate să fie vorba? (Să mai spun că monahii de la Rohia nu i-au făcut de tot simplă recluziunea la mânăstire?)

 

Citeşte mai mult: http://absentul.blog.com/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt

http://nicolaesteinhardt.wordpress.com/

 http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Nicolae+Steinhardt

 

 

Poezia zilei, Constanţa Buzea

 

Ceea ce ispăşim cu durere

şi lacrimi de căinţă

nu sunt numai păcatele noastre

ci şi ale strămoşilor noştri

şi sunt mai ales păcatele

urmaşilor noştri

pentru al căror suflet

tremurăm mai mult decât

pentru sufletul nostru

 

duc în braţe cartea

singurătatea

lumina ei ca nisipul

privind în nelinişte

 

mă aşez în genunchi

lipindu-mi obrazul

de cuvinte

sărut în gând muritoarea mână

care a scris nerăsplătită

singură

 

(din volumul Pelerinaj, ed. Cartea românească, 1997)

 

 

Alţi scriitori:

Victor Ion Popa, n. 29 iulie 1895 - d. 30 martie 1946.

Octav Dessila, m. 1976

Lucia Demetrius, m. 1992 

Ion Lazu - Amintiri din Elada...