20 martie: G. Topârceanu, n. 20 martie 1886 – d. 7 mai 1937
Balada
morţii
Cobora pe Topolog
Dintre munţi la vale
Şi la umbra unui stog
A căzut din cale.
În ce vară, în ce an?
Anii trec ca apa.
El era drumeţ sărman
Muncitor cu sapa.
Oamenii l-au îngropat
Într-un
loc aiurea,
Unde
drumul către sat
Taie-n
lung pădurea.
Şi
de-atunci, lângă mormânt,
Plopi
cu frunza rară
S-au
zbătut uşor în vânt,
Zile
lungi de vară.
Soarele
spre asfinţit
Şi-a
urmat cărarea.
Zi
cu zi l-au troienit
Vremea
şi uitarea.
Dimineaţa
ca un fum
Urcă
pe coline,
Zvon
de glasuri dinspre drum
Până-n
preajmă-i vine.
Peste
vârfuri lunecând
În
argint, condurii
Înfioară
când şi când
Liniştea
pădurii...
Numai
colo-ntr-un frunzar
Galben
în lumină,
Stă
pe-o creangă de arţar
Pasăre
străină.
Stă
şi-aşteaptă fără glas
Parcă
- să măsoare
Cum
se mută, ceas cu ceas,
Umbra
după soare...
Astfel,
tot mai neştiut
Spre
adânc îl fură
Şi-l
îngroapă-n sânu-i mut
Veşnica
Natură.
Vara
trece; pe cărări
Frunza-n
codru sună.
Trec
cernite înserări,
Nopţi
adânci cu lună.
Iar
când norii-nvăluiesc
Alba
nopţii Doamnă,
Peste
groapa lui pornesc
Vânturi
lungi de toamnă...
***
Fiu al unor sibieni de extracție poporană,
veniţi la Bucureşti ca să-şi câştige pâinea zilei cu îndemânarea lor
meşteşugărească (tatăl cojorac, mama ţesătoare la Azilul Elena Doamna), dar
care din păcate nu au rămas împreună, viitorul poet, publicist şi memorialist
şi-a început şcoala la Bucureşti dar a continuat-o la Şuici-Argeş, apoi la
Nămăieşti-Muscel. Liceul început la Matei Basarab, continuat la Sf. Sava,
încheiat în 1906, când se înscrie la Drept, apoi la Litere, fără a încheia
studiile. Funcţionar, suplinitor, dar şi şomer, în căutarea mijloacelor de subzistenţă.
Înclinaţia spre poezie datează din primii ani de şcoală şi poetul, mereu dornic
să stârnească amuzamentul-destinderea-simpatia-admiraţia, mărturisea că îl
plătea cu peniţe şi nasturi pe un coleg ca să-l asculte citindu-şi
producţiunile. Oricum, debutează ca poet la 19 ani şi colaborează la numeroase
reviste, făcându-şi un nume, în aşa fel că în 1911 Garabet Ibrăileanu îl cheamă
la Viaţa Românească, pe atunci încă la Iaşi.
Se bucură de
apropierea/preţuirea/prietenia unor mari scriitori: Sadoveanu, Galaction,
Arghezi, Hogaş, Hortensia Papadat-Bengescu, fraţii Teodoreanu, fraţii Botez,
tot grupul de la Viaţa românească, aflat în controversă cu celelalte două
importante mişcări literare-culturale ale momentului: sămănătorismul lui Iorga
şi modernismul de la Sburătorul lui Eugen Lovinescu. Bun prilej pentru iniţierea
unui şir de "parodii originale", pentru a vesteji modalităţi poetice
vetuste ori futuriste, G.T. dovedind spirit critic, vervă intelectuală
irezistibilă, ingeniozitate, umor şi perfectă stăpânire a mijloacelor de
expresie. În 1916 îi apar Balade
vesele şi triste şi Parodii originale. Succes
asigurat la cititori, la spectatorii întrunirilor literare, şi, corespunzător,
o primire mefientă /minimalizatoare din partea criticii literare, care i-a
reproşat întotdeauna tocmai sarea şi piperul din scrierile sale, altfel
impecabile stilistic, inatacabile pe această latură. Era adică dezavuată
abordarea parodică, anume spre a se evita discuţia despre originalitatea
operei. Oricum, a dobândit Premiul naţional de poezie (1926), a fost chemat ca
membru corespondent al Academiei.
Dar, cum toate răsfăţurile se răzbună, nu
doar cele din literatură ci mai ales cele din viaţa privată, deja se
îmbolnăvise de cancer, care l-a secerat la doar 51 de ani. Ne putem întreba
dacă nu cumva se răzbunau tocmai împrejurările vitrege din chiar tinereţea
poetului? Participarea la războiul din Bulgaria, apoi la cel mondial, cei doi
ani de detenţie dincolo de Dunăre? - episoade cu deosebire dure, pe care le-a
evocat în câteva scrieri memorialistice: Amintiri din luptele de la Turtucaia;
Pirim-Planina, etc.
Încercase inclusiv un tratament în
străinătate; se retrage la Iaşi, în casa pusă la dispoziţie de prietenul poet
Demostene Botez - devenită în ultimele decenii Casă memorială. Nelăsându-se
copleşit, colaborează la reviste, înfiinţează o nouă revistă înpreună cu
Sadoveanu, lucrează intens la manuscrisul Minunile
Sfântului Sisoe, rămas neterminat, apărut postum, în 1938.
***
Ar fi să mai spun că George Topârceanu
mi-a umplut anii tinereţii şi nu numai mie şi colegilor de generaţie, pentru că
generaţiile precedente îl ţineau de multă vreme la mare preţ. În cumplita
secetă spirituală a anilor 50-60, era o gură de aer proaspăt, o delectare
intelectuală, un prilej de socializare, de solidarizare în numele poeziei, a
artei. Aceste lucruri s-au uitat deja. Acum aş crede că aceia au
fost anii de maximă popularitate ai poetului. A format gustul pentru
perfecţiunea formală a multor condeieri, ce poate nu mai sunt dispuşi să
recunoască faptul ca atare. Unii au declarat-o, de exemplu Nichita Stănescu.
Aşa cum fiecare dintre noi ştiam pe de rost epigramele lui Păstorel, ale lui
Cincinat, tot aşa ştiam pe dinafară poeziile lui Topârceanu, nu una, ci
nenumărate, folosind în toate ocaziile citate din Topârceanu, dând replici care
să destindă atmosfera. Murmurându-ni-le în singurătate, în momente de alean, de
nostalgie. Era un reper, un punct fix la care reveneai oricând. În
primul spectacol studenţesc, am îndrăznit o parodie la parodiile poetului. La
Darabani, în practica de diplomă, recitam, serile, în parteneriat cu şeful de
şantier, strofe din Balada morţii.
Peste câţiva ani, la Cetăţeni, vizitam casa memorială de la Nămăieşti. L-am
ascultat pe Păstorel conferenţiind despre autorul Baladelor vesele şi triste; Pe marele recitator Ludovic Antal. Am
consemnat o parte din aceste lucruri în Himera
literaturii, în cine ştie ce alte scrieri. (Eposodul de la Darabani e de
găsit în romanul Ruptura..
Se pot da nenumărate exemple. Cunosc cazul
unui absolvent de istorie care într-o tabără studenţească, recitând Noapte de mai, la concurenţă cu un
absolvent de la teatru, şi-a vădit vocaţia actoricească, dovedită apoi cu
strălucire pe scena de la Nottara, în filme, recitaluri etc.
Când a fost să mă ocup de plăcile
memoriale, am căutat cu dinadins vreo adresă de-a poetului, din nenumăratele pe
care le înşirase el însuşi în Balada
chiriaşului grăbit. A fost imposibil să depistez vreo adresă exactă,
consultând cărţile de telefon din epocă, alte consemnări, corespondenţa
etc....Neconsolat, m-am întors cu toată convingerea asupre poeziilor pe care le
depozitasem din vreme, în memoria fidelă a tânărului.
Poezia zilei: Marius Robescu, n.
20 martie 1943
Cristal
Ceva de
fructe roşii, de frunza mărului,
de apă
luminată.
O goană rece
de aripi,
ochiul salciei
asupra
grumazului
tău.
Patima fără
trecut,
ce pot spune
să-mi pară
bine?
Pereche
nemişcată îţi sunt
şi nu-ţi cer
să te-nduri
şi nu vreau să
te iubesc acum.
Minunată poate
fi,
demenţa
liniştea aceasta,
minunat gândul
meu
închis în zale
de sticlă.
(preluare
de pe internet)
Eon
Ploaia mâncă zăpada
pământul sorbi ploaia
floarea acoperi pământul
fructul copleşi floarea
sămânţa nemulţumi fructul
vântul duse sămânţa
dimineaţa se trezi în genunchi
amiaza se sculă în picioare
după-amiaza se îndoi de mijloc
amurgul îşi puse fruntea în ţărână
noaptea se întinse cât e de lungă
instinctele despuiară noaptea
soarele supse din mare
norul ascunse soarele
fulgerul sparse norul
luna înghiţi fulgerul
piatra orbi luna
plânseră oamenii şi dobitoacele...
Bucolica I
Nu ştiu de unde s-a tras cum s-a făcut
dar aseară ascensorul mirosea proaspăt a
fân
ce-o mai fi şi asta, am apucat să zic,
bâjbâind cu mâinile fără stăpân
apoi brusc mi-a căzut luna în braţe
căznindu-mă cu ea am pornit pe rază în sus
tot atunci mi s-a năzărit înainte
un orizont vertical şi îngust
spre el mă duceam ca beat clătinându-mă
iar el mă tăia ca o aţă subţire
lăsându-mă totuşi să trec mai departe
independent şi teafăr la fire
mă aflam în valea cu iarbă nomadă copil
mestecam în gură amare smicele
nimeni nu atinsese în cer vreun buton
nevăzut
nimeni nu înjugase boii la carul cu stele!
(din volumul Joc şi înviere,
Ed. Cartea românească, 1985)
Alţi scriitori:
Artur Gorovei, m. 1951
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu