O pagină de jurnal, 1990; cărţile prietenilor mei, Şerban Codrin; fotografii de iarnă...

ion lazu: O pagină de jurnal,1990

7 sept. 1990... Iosif Cireşan Loga, ţăran octogenar de la coarnele plugului, cu mîinile bătucite de-o viaţă, pentru totdeauna, cum de poate mînui fragilul condei? Îmi spune că a citit mult, literatură, filosofie, Novalis etc. Tatăl lui: cioban şi doctor şi astronom. A scris un elogiu al vieţii ţărăneşti. Poporul român s-a născut odată cu creştinismul şi a rezistat ca o insulă de latinitate în marea slavă. N-ar fi fost posibilă supravieţuirea sa fără credinţă. Socrul lui nu se apuca de coarnele plugului pînă nu se închina şi nu spunea rugăciunea, iar seara la fel, pentru mulţumire. Erau troiţe la marginea satului, un băiat a întrebat-o pe o babă: De ce te închini aici, nu ai biserică în sat? Aici mă închin ca Dumnezeu să-mi ajute la munca cîmpului, dumineca mă închin la biserică, pentru liniştea sufletului.

Am fost legionar, dar de fapt naţionalist. Este de provenienţă macedonean. Vrea să se retragă undeva, să se poată concentra să scrie ce n-a apucat să scrie până acum. Altul care vrea să trăiască la sălaş, printre privighetori.

M. Druc: “N-am scris pentru mine decît în limba română, scrisori fetelor, mamei, prietenilor, jurnale intime…”

Sunt foarte mîndru şi bucuros pentru Lidia, care a reuşit la proba pentru Teatrul Naţional.  O victorie prea meritată şi atît de îndelung amînată! Sunt bucuros pentru bucuria ei, mai ales. Şi pentru această reparaţie care trebuia să se producă, dar încă mai mult pentru că acum are posibilitatea să se manifeste. Vestea mi-a dat-o vecinul Ninel, cu Lidia n-am vorbit la telefon, probabil s-a dus la dna Cornelia Mănescu, să triumfe împreună. Ce e cu deosebire frumos cu Lidia: că anume după revoluţie şi anume sub girul lui Andrei Şerban şi al dnei La Mamma de pe Brodway a obţinut confirmarea înzestrării sale artistice – mai important decît toate patalamalele de la Institutul de teatru. Ura!

17 sept., luni. Eu la Biblioteca judeţeană Reşiţa. Andrei a început şcoala! Ce minunată aventură pentru noi toţi!

Aflu seara că Lidia a dat telefon şi a spus că renunţă la acel spectacol-balet, fiind vorba de un efort fizic prea mare. Îmi spune că Bănică junior a fost respins la respectiva probă... deci dincolo de imensul tupeu, aptitudinile sunt subţirele...M-am cam întristat că Lidia a renunţat. Dar dacă ea, după ce cîştigase…

18 sept. Intru iar în mina Dognecea. La ieşire, se făcuse cald, soare, frunze galbene prin pădure. Secetă. Coarnele acre. Nuci dulci prin iarbă, la secţia “Banatul” şi o babă vorbăreaţă, care la un moment dat scapă: Sunt mai mulţi oameni morţi decît vii în Dognecea, numai cîţi îi ştiu eu… Se trage dintr-o familie în care unii au murit de foarte tineri, inclusiv fiul ei, la 38 de ani, alţii în schimb ajung la vîrste înaintate, o verişoară de-a ei are 94 de ani şi încă munceşte...

Ajuns acasă, se porneşte vîntul, apoi chiar plouă. Mă trage la somn. Mă trezesc tîrziu, cu ideea că peste 10 ani oamenii se vor gîndi la mine ca la un pensionar…

Iliescu, primul la Actualităţi, filmări ca la Snagov şi Neptun. Iată-l pe Emanuel Valeriu ca translator de italiană al lui Iliescu. Se prezintă umil, scăzut ca înălţime, ca să nu-l eclipseze pe şef. Instinct de slugoi.

Îl văd mereu pe Titi V. la TV, în dreapta lui Roman, şoptindu-i. Completîndu-l. Cheleşte, e tot mai destins, mai rasat. Îi cade bine această mărire…

Acum americanii ne ajută cu alimente: acum 45 de ani ne-au “ajutat” să cădem sub ruşi…

Un vis cu Titi şi Caius, ambii purtîndu-se foarte amical; îi spuneam lui Titi V. că îl văd relaxat, acomodat cu poziţia în care a ajuns. Ideea că puterea ar fi nimic, fără acel amplificator care este aparatul de stat şi securitatea. Ideea că poate vanitatea e cea care i-a făcut pe mulţi să colaboreze: am fost selectaţi, lasă ei să se înţeleagă, acolo nu primesc pe oricine… Deci tot visele, săracele, îmi aduc revelaţii…

Într-o continuare a acelui vis eram cu cei doi la întreprindere, se făcuseră pregătiri pentru a primi personalităţile, în hol lume multă, miros de zugrăveală, Berby se străduia să-mi strîngă mîna, recunoscător că îi adusesem pe ştabi, iar Mişu Croitoru, fostul ştab PCR, în plan secund, se îndepărta, pensionar…

Bat la maşină în cameră, e frig, ies pe verandă, dar soarele se retrage repede şi rămîn tot în umbră, unde e frig. “S-a dus albastrul cer senin”, căldura verii a trecut…

Pasiunea pentru citit la mine în familie e foarte diferit exprimată: sora A. e pătimaşă, fratele A. nu a citit două cărţi în viaţa lui, G. citeşte pe cât poate, e intresat de istorie, mai ales. Tata cred că nu a citit romane; pe cînd eram foarte mic, abia sosisem din refugiu, îl auzeam povestind amicilor din concentrările sale şi despre un anumit ofiţer spunea: Îl găseam trîntit în pat, citind romane. Trec peste faptul că nu ştiam ce înseamnă acel cuvînt la plural: romane, dar din exprimarea tatei se degaja impresia, pe care părea să o fi preluat de la camarazi şi ofiţeri, că respectivul ins era de pe altă lume, ocupîndu-se de ceva total nepotrivit cu împrejurările; nu atît vicios, nedemn, ci reflectînd o imensă nepăsare faţă de context: afară se trăgea, era război, iar el citea romane! (rupt de realitate). E aproape sigur că tata nu a citit nici romanul în care am scris despre el (că bea), cred că a aflat de la mama, care a citit cărţile mele, cu deplină înţelegere. E oarecum de mirare la tata, om cu imaginaţie foarte vie. Tanti Dona, sora lui, citea destul de mult, poate şi prin contaminare de la unchiul Gică, mare pasionat de literatură, de clasicii noştri în primul rînd, de Sadoveanu, pe care îl avea în ediţii complete. Ceilalţi doi unchi ai mei nefiind nici ei atraşi de lectură: O neîncredere în fabulaţii? Lipsă de imaginaţie?

La mine: mai mult încredere în om decît vanitate.
va urma 

ion lazu, cărţile prietenilor mei, Şerban Codrin: Testamentul din strada Nisipuri, Ed. Helis, 2008, 225 pagini.

 






ion lazu,  fotografii de iarnă... 

 

O pagină de jurnal, 1990; Cărţile prietenilor mei: Florian Silişteanu , Fotografii de iarnă...

ion lazu: O pagină de jurnal, 1990

10 sept.1990.  Mai ieri, incendiu la Oradea, apoi altul la Făgăraş, unde o secţie sare în aer. Merg acolo Roman şi Vătăşescu. Accident? Neglijenţă? Sabotaj?

Ungurii reeditează o carte comandată de Senatul Maghiar în ’43 pe tama misiunii europene a Ungariei şi a incompetenţei României de a guverna Ardealul. Teze revizioniste. Vorbeşte Virgil Ionescu şi Raul Şorban, cunoscut ca Antihortist.

Citesc abia acum articolul lui Mircea Dinescu din Liberation despre rezistenţa calmă a lui Dorin Tudoran. Încep o carte tradusă de D. Ţepeneag, cu o prefaţă meşteşugită, deşteaptă, avizată.

Secetă mare, se simte la hidrocentrale. Leul - din ce în ce mai neconvertibil…

Patriotism: Cînd o să avem şi noi nişte prezentatoare de nota 10, frumoase foc?

Azi, o relatare despre dramele bucovinenilor care în ‘40 voiau să treacă în masă peste Prut, în România. I-au incitat să fugă în masă, dar i-au aşteptat cu mitralierele pregătite şi i-au masacrat. Va fi o comemorare, se va ridica un monument la Fîntîna Albă…

Tremur pentru Basarabia, căci îi au în coastă pe ruşii aduşi la Tiraspol. Snegur şi Druc merg la Gorby să ceară asigurări şi să facă parte din Federaţia rusă.

14 sept., vineri dimineaţa. Aseară am vorbit la telefon cu L. şi A., ea foarte îngrijorată că a răguşit tocmai înainte de proba aceea. Am încurajat-o cu hotărîre. Nu mă auzeau aproape de loc, eu îi auzeam foarte bine. Andrei a spus că-i e dor de mine, apoi a tăcut, cum tăcuse şi înainte de asta. Le dau iar telefon duminecă seara.

Ieri, la mina Ferdinand din Dognecea, mă îngrozeşte şi mă revoltă jaful fără seamăn: toată aparatura din subteran scoasă afară şi devastată – aspectul e jalnic, de cimitir, sunt pagube de milioane… Acum vreo lună mai era un paznic acolo, care spunea că n-ar avea curaj să se ia cu hoţii, noaptea. Dacă nu au putut să asigure păstrarea acestor bunuri, măcar să fi organizat o licitaţie. Acum e prea tîrziu, ce er de valoare şi imediat folosibil s-a subtilizat, iar utilajele rămase pe loc, dar descompletate nu le mai vrea nimeni. Să scriu un articol la Realitatea Bănăţeană? O asemenea inconştienţă la scară naţională va fi amendată de istorie.

România pe penultimul loc în Europa, practic lipsită de şansele de a ajunge în rîndul ţărilor civilizate. Una spune Roman, alta Brucan şi alta Anghel Rugină. Fapt e că nu se întrevăd posibilităţi de redresare. Şefii sindicali, ca să se remarce, ca să pună temelia unei cariere politice personale, îndeamnă la grevă. Producem tot mai puţin, dar pretindem tot mai mult. Guvernul vorbeşte de reaşezarea preţurilor. Atunci să vezi, cînd va fi clar că nu ne ajung banii de trai!

Azi noapte trei vise, unul cu traducerea unei poezii, altul era dezvoltarea temei libere: fă-ţi datoria; al treilea, cu o tiribombă…

Este în afară de orice dubiu că avem duşmani pe scară internaţională - pînă la un punct mi se pare chiar firesc, doar concurăm la împărţirea aceloraşi fonduri de ajutorare, e deci foarte important să te plasezi în frunte, să-ţi luxezi concurenţii… Dar de aici pînă la teoria unei conspiraţii e cale lungă… Ce-i drept, România ajunsă pe mâna câtorva, e o pradă grasă – fie ca sursă de materii prime, fie ca piaţă de desfacere.

Ştiu că asta nu poate schimba nimic în lume, totuşi  notez aici că de alaltăieri au apărut brînduşile de toamnă prin pădure. Iar azi la amiază, ieşind din cameră unde bat la maşină, ca să mă dezmorţesc la soare (însă fără succes…),  pe rondul din curte al dlui Carol B. văd un toporaş înflorit, înmiresmat. Pentru prima dată găsesc toporaşi înfloriţi toamna. Asta ce să însemne?

 Cărţile prietenilor mei: Florian Silişteanu: Pământ nicăieri, Ed. Semne, 150 pagini

 

O pagină de jurnal; cărţile prietenilor mei; Eminescu-Slavici, enigma celor doi, eseu de Tudor Cicu; fotografii de iarnă...

ion lazu: O pagină de jurnal, 1990

5 sept. 1990, miercuri (continuare):

 Revenind la ale noastre, ce-i sperie atît de mult pe amicii ziarişti? Haosul, dezastrul economic sau marasmul moralei publice? Cu ce se deosebeşte, moralmente, un bişniţar de un industriaş, de un financiar? Şi unul şi altul sunt nişte cinici, fără morală. În piaţă ambii vor aduna bani, fără scrupule, iar în politică, dacă ar practica-o – căci sunt foarte apţi şi pentru politică, în general – acolo ei nu vor trebui să se schimbe, ci doar să facă un efort special direcţionat, pentru a păstra aparenţele.

Acum, mergînd mai departe: Dacă lucrurile stau aşa (chiar aşa de rău, adică), cu ce e mai bună piaţa liberă, recte democraţia occidentală decît comunismul? Privesc lucrurile din punctul de vedere al omului moral, nu din cel al bişniţarului sau al patronului – pentru primul e mai bună perioada de tranziţie, pentru celălalt piaţa liberă – or, pentru omul cu prejudecăţi morale, dacă vreţi să le numiţi astfel, e mai bine în democraţia occidentală pentru că există libertatea de opinie, nu mai eşti urmărit pentru ce gîndeşti, securitatea te lasă în pace, să dai cu gura (Securitatea, acest cuvînt pe care te jenezi să-l desparţi în silabe.) Or fi sloganuri gîrlă şi în capitalism, tot agresive, însă de ele te poţi apăra, baricada, pe cînd exclusivismul comunist este o frustrare, o mutilare. Oricum, pentru intelectualul român modest şi onest, care nu o va duce bine nici în lumea occidentală, căci a renunţat la lux şi opulenţă, iar ascetismul s-a lipit de sufletul său, ceauşismul este sistemul cel mai rău.

De ce mi-ar plăcea să cadă Iliescu? De ce mi-ar plăcea să cadă mai ales Roman? Primul e abil, al doilea e găunos.

Somnul paradoxal, timpul visului, apărut la vertebratele superioare, păsări şi mamifere, acum cca 130 milioane de ani. Mai dezvoltat la acele mamifere care nasc pui imaturi: omul, pisica, şobolanul, cangurul. Visul permite individualizarea personalităţii, antrenînd circuite programate genetic.

Cele cinci mimici fundamentale: bucuria, teama, dezgustul, surpriza, furia, tristeţea.

Este clar că m-am bazat, în toţi aceşti ani, pe nişte convingeri, însă neexplicite, de bun simţ. Subterane, subînţelese, niciodată exprimate în cuvinte.

Un profesor: Suntem bastarzii unei ideologii criminale, care a ucis în noi orice impuls creator, orice iniţiativă. Dar e de parcă, bolnavi fiind, nici nu vrem să ne facem bine.

Marcel Pop Corniş: 13-15 iunie, un Tien-an Men românesc ruşinos.

De fapt sunt o natură pozitivă: eu nu spun că nimic nu se poate schimba (şi deci totul e zadarnic!), eu spun dimpotrivă, că nimic nu este definitiv, deci nici răul.

Radu Petrescu: “M-am ascuns atît de bine încît iată-mă pe punctul de a dispărea şi din propria mea existenţă.” Ar părea o frază iscusit întoarsă, ci este o frază teribilă.

Mircea Eliade: “Resentimentul e ceva ce paralizează creativitatea şi anulează calitatea vieţii. Pentru mine, omul resentimentului e un om nenorocit care nu profită de viaţă. Viaţa lui e aproape larvară.”

7 sept., sîmbătă. Acasă, pe o vreme rece, cu ţîrîieli. Dau un telefon la Slatina. Mă apuc de bătut la maşină textul Cireşan, reuşesc să bat 4 pagini şi jumătate, cu două reprize de moţăială.

Toată după amiaza cu gîndul la Mama care mîine ar fi împlinit 84 de ani.  Îi semăn, cam morocănos; dar, ca şi ei, îmi place să dansez. Tata la nunta lui Ion Dincă.

Aseară, la Actualităţi: comisia parlamentară a ajuns în fine în Valea Jiului. Ba chiar şi Televiziunea Română, la două luni după cea străină… Liderii minerilor încearcă să-i scuze pe bătăuşi: au fost indivizi care i-au incitat etc. S-ar înţelege că tot securitatea cea veşnică.

Gherasie, obsesia succesului? Obsesia lucrului bine făcut?

Mai clar despre acel amoc la limita cu penibilul, pe care-l trăiesc ascultînd o anume muzică sentimentală, desuetă…

8 sept. Duminecă. Se vădeşte că majoritatea scriitorilor au ţinut totuşi jurnale în toată perioada ce a trecut. Jurnale bune şi amănunţite. Deci mărturiile primare există.

Îmi aduc aminte: ce uşor îmi era să dezvolt de nota 10 temele de la socialismul ştiinţific; greu e să înaintezi pe calea adevărului, însă din moment ce ţi s-a sugerat calea minciunii, demersul pseudo-logic e cum nu se poate mai lesnicios. Cine nu e cu noi e împotriva noastră, o enormitate, desigur, dar cu inconştienţa adolescenţei era uşor să te plasezi pe acest punct de vedere, după aceea toate veneau de la sine, ingeniozitatea îşi făcea treaba – şi nimeni să-ţi atragă atenţia că totul e o minciună, cu consecinţe foarte grave! Incultura noastră, lipsa bibliografiei şi a unor mentori de nădejde sunt condiţiile favorizante ale acestei rătăciri, pe fondul unei bune-credinţe a celui naiv. E ciudat un aspect: că voiam să credem în acele bazaconii, ni se părea comod. Contrazicerile celor mai vîrstnici, strecurate cu fereală, ni se păreau cîrteli răuvoitoare, de reacţionari, etc. 
va urma

Cărţile prietenilor mei: Dumitru Alexandru, Mahalaua lunaticilor, Ed. Cartea  românească, 1976; 215 pagini

Cicu Tudor

Domnule Ion Lazu: N-am crezut că va interesa pe cineva însemnările mele, deşi, eu cred în ceea ce scriu. Aveţi dreptate însă, cum că vrăjmăşiile acelor vremuri se vor lăsa ca gerul iernii şi peste timpurile astea. Nu suntem diferiţi noi faţă de dumnealor.

De aceea am ţinut să vă trimit în continuare, eseul, pe această cale, deoarece la comentarii trebuie tăiat în două trei părţi... şi, mai apoi, eseul are un titlu şi un motto, iar părţile au şi ele titluri, care nu puteau fi aduse la comentarii... că n-ar mai fi fost comentarii.

Vă mulţumesc pentru înţelegere. Puteţi să-l postaţi la dvs. pe blog, numai dacă apreciaţi că  prin întreruperea publicării lui eu am frustat cititorii de şirul unor gânduri.

Portretul lui Eminescu, cel răpus de boala singurătăţii veacului său.

       (după o investigaţie prin memoriile lui Slavici)

Motto:

„Nu, nu mă boscorodiţi (la ce vă spun), că nu semăn apocalipsa eu, ci rînjitorii cu aere de bunicuţe, de tantitamare, de căcărăi sive pontagii care se scapă (doar) pe ei, că-n de restul ţării nici pe unde se scapă nu li mai pasă”.

                                                                                                         (Nicolae Ciobanu)

7. Se face lumină în hăţişurile epocii

   Caut să înţeleg, de unde percepuse Slavici „că Eminescu încă din timpul copilăriei să-ndrumase a-şi petrece zilele în singurătate”. Pentru că în 1869 când îl cunoscuse la Viena, Eminescu avea 19 ani, iar despre copilăria şi felul de a fi al poetului n-avea de unde să ştie, decât tot de la poet. Tot de la Slavici, mai ştim, că lui Eminescu îi plăcea să se afle în preajma câte unui ascultător, căruia să-i fi spus pe de rost, însăşi „Critica raţiunii pure” a lui Kant, ori întreaga filozofie a lui Schopenhauer, pe care mai că o ştia pe de rost. Că Eminescu „era tot mai mult singur, un fel de rătăcit printre ceilalţi”, s-ar putea să-i dăm crezare şirianului, şi să-l înţelegem pe Slavici, când îşi scria memoriile, pentru că era deja un familist cu probleme şi griji materiale ori sociale. Dar nu-i putem ierta că nu ne explică şi nouă, cu sinceritate, ce anume ştia cu adevărat despre tot ce avea să izbucnească după acea zi de iunie 1883, atât de des pomenită de cercetătorii epocii Eminescu. De altfel, pe undeva, chiar îşi întăreşte convingerea că Eminescu era un caracter tare şi rezistent, un moldovean care îl moştenise pe tatăl său. Pe undeva, însă (ne întrebăm pe parcurs ce-i descifrăm memoriile), chiar credea Slavici cu adevărat, în firea puternică şi caracterul tare a lui Eminescu, aşa cum încerca să ni-l descrie, ori, nici el nu credea că va fi înfrânt până la urmă, aşa că, până la urmă o mică trădare, acolo era un fleac, şi (pesemne) „planul salvator” - lucrat pe ascuns - de Maiorescu chiar era în folosul lui Eminescu? Depus (vorba vine!) la acea casă de sănătate fără a fi vizitat de amici în perioada internării, transferat apoi la Viena (tot pe ascuns) şi tratat de un sifilis inventat, îndopat în ţară cu mercur, ce fel de om ar fi trebuie să fii să nu clachezi unei aşa epuizări  nervoase, în cele din urmă? Suntem de acord cu Slavici că mulţi dintre cei care l-au cunoscut „au socotit că-şi fac scrierea interesantă născocind fel de fel de lucruri imposibile” despre viaţa lui. Le înţelegem răutăţile. Dar, ceva-ceva tot a prins, de nu auzi, pe ici acolo, nu-ş ce gogomănie despre Eminescu, astfel încât, până a-l face „mortul nostru din debara” nu-i decât un pas. Cele câteva rânduri scrise de principesa Elisabeta, regina României, sub pseudonimul literar, Carmen Silva, sunt elocvente cu privire la încadrarea poetului în tabloul simţirii pururi prezente a geniului său. De altfel, despre cauzalitatea ce a stat la hotărârea lui Eminescu de părăsi gândul de a se însura cu Veronica Micle (pe când era văduvă) şi renunţase la cele două odăi închiriate cu scopul aşteptării Veronicăi de la Iaşi, şi-l urmase pe Slavici în cămăruţa oferită doar poetului în Podul Mogoşoaiei la Slavici acasă, acesta nu dezvăluie nimic altceva, decât faptul că Veronica l-ar fi vizitat aici, unde ar fi stat „vreo opt zile, apoi a plecat iar la Iaşi”. Poftim frază: „Singura explicare a acestei întâmplări este că, după plecarea ei, Eminescu s-a uita lung la mine” şi ar fi spus ceva în genul, bine că s-a întâmplat acum pentru totdeauna şi nu mai târziu. Prestidigitatorii de fabricat mituri s-au şi pornit a da verdicte: că ar fi fost homosexual, ba impotent, ori misogin, că iubea femeile doar atât timp cât nu le simţea alături, ba câte şi mai câte. Am mai precizat: le înţelegem răutăţile. Eminescu nu putea fi ajuns, dar mite, dărâmat de pe soclul său, atâta timp cât era în viaţă. Cum nu încap două săbii tari într-o singură teacă, putea cu atât mai mult trei genii (fiecare în domeniul său) să convieţuiască sub aceeaşi cupolă a lumii aceleia? Despre îmbolnăvirea lui Eminescu, prozatorul şi nuvelistul de geniu, Slavici, spune că s-au scris multe şi-n timpul lui, chiar publicate fel de fel de adeverinţe medicale” dar, temeinicia acestora, spune Slavici, e de pus la îndoială. Pe de altă parte, scrisoarea tatălui, cu privire la faptele care fusese la Sibiu şi se întorsese bolnav acasă, pe capul părinţilor, trebuia să-l fi măcinat sufleteşte, din cale afară, de spune Slavici aşa: „s-a dus la băile Mitroşefski, unde s-a încuiat într-o cabină şi a dat drumul la apă, încât a fost nevoie să se spargă uşa” şi dus în „cămeşoiul de forţă” la casa de sănătate de pe strada Plantelor. Dar şi acestea erau doar zvonuri ajunse la urechea lui Slavici. El personal nu asistase la ele. Ce-i drept, Slavici îl vizitase la sanatoriul dr. „Şuţu” şi Eminescu (aşa înţelegem din vizitele acelea) „părea că mă recunoaşte” şi se plimba prin grădină recitând părţi întinse din Iliada. Apoi, celălalt geniu, Caragiale „infama creatură”, cum îl ştim din „fire cameleonică” (sintagme sugerate de G. Călinescu), îl trădase şi-i năruise lumea încrederii în prietenii apropiaţi, cândva. Sărim peste episodul documentului sustras din sertarele biroului poetului de „spionul” de la Timpul şi ne referim acum la mărturia lăsată de nepotul poetului, ce îi fusese prezentat dramaturgului, pe vremea când Caragiale ţinea un bar în gara Buzău. Dacă e să ne luăm (şi de ce n-am face-o?) după Gheorghe Eminescu (fiul lui Matei – fratele poetului Mihai Eminescu), grecoteiul - care era din categoria farsorilor geniali (tot după G. Călinescu) - jucase în raporturile dintre poet şi Veronica, rolul acelui infam Cătălin din „Luceafărul”. Nu mai e un secret pentru nimeni, acest fapt, dar cum a făcut-o cu atâta indiscreţie (e de reflectat), indiscreţie pe care poetul nu i-a iertat-o niciodată, rămâne doar un mister al haimanalei sanguine caragialiene. Că Slavici, făcea „smintit” pe toţi cei care credeau (ca şi Eminescu de altfel) că va veni şi ziua unirii tuturor românilor din ţărişoarele române, e un fapt cunoscut. Dar, dacă şi-a trădat prietenul, pesemne a făcut-o, din aceeaşi neputinţă a caracterului său de a desăvârşi un ideal iluzoriu, aşa cum de altfel, nici n-a putut da o comedie umană a satului, cum însuşi Maiorescu s-ar fi aşteptat.         

              (din primele însemnări din Jurnalul meu despre enigma celor doi)

                                                            -va urma - 

ion lazu, fotografii de iarnă... insuliţa raţelor

O pagină de jurnal, 1990; cărţile prietenilor mei; Vreme închisă; fotografii de iarnă...

ion lazu: O pagină de jurnal, 1990

 5 sept. 1990: Paul Valery: “…Acum vedem că abisul istoriei este destul de mare pentru toată lumea. Simţim că o civilizaţie are aceeaşi fragilitate ca şi o viaţă.” Un bun motto pentru aceste însemnări.

Paul Valery:: “Marile virtuţi ale poporului german au dat mai multe rele decît toate viciile create vreodată de trîndăvie. Am văzut cu ochii noştri cea mai conştiincioasă muncă, instrucţia cea mai temeinică, disciplina şi siguranţa cele mai serioase, adaptate celor mai înspăimîntătoare scopuri.

Atîtea orori nu ar fi fost posibile fără atîtea virtuţi. A trebuit, fără îndoială, multă ştiinţă ca să fie omorîţi atîţia oameni, să se irosească atîtea bunuri, să se şteargă de pe faţa pămîntului atîtea oraşe în atît de puţin timp; dar au fost necesare nu mai puţine calităţi morale. Sunt deci suspecte Ştiinţa şi Datoria?”

Nota mea: Rînduri scrise în 1918, despre ororile Primului Război Mondial. Ce-ar mai zice P.V. dacă ar avea în faţă ororile nazismului german, dar şi pe cele ale comunismului roşu? Da, prin ‘45-‘47 încă nu se ştia ce făcuseră staliniştii în URSS, în cele trei decenii de la Marea revoluţie... Dar de ce oare nu se ştia? Să fi fost propaganda sovietică mai iscusită decît vigilenţa democraţiilor occidentale? Sau de vină sunt şi de data asta evreii dinăuntru şi din afara Rusiei, care pe atunci îl sprijineau necondiţionat pe Stalin şi reuşeau să deturneze atenţia de la adevăr? 

Paul Valery:.: “Conştiinţa (Europei), o conştiinţă dobîndită prin secole de nenorociri suportabile, prin mii de oameni de prim rang, prin şansele geografice, etnice, istorice nenumărate.

"… sufletul chema în ajutor toate descîntecele pe care le ştia. Lua în serios cele mai bizare profeţii, îşi căuta refugii, indicii, consolări în întregul registru de amintiri, de acte anterioare, de atitudini ancestrale.

"Dar speranţa nu este decît neîncrederea fiinţei în previziunile exacte ale spiritului. Ea sugerează că orice concluzie defavorabilă fiinţei trebuie să fie o greşeală a spiritului.

"Subiectul este imens şi cere cunoştinţe de tot felul, o informaţie nesfîrţită. De altfel, cînd e vorba de un ansamblu atât de complex, greutatea de a reconstitui trecutul, chiar cel mai apropiat, este absolut comparabilă cu greutatea de a construi viitorul.

"Ce este pacea? Pacea este, poate, starea de lucruri în care ostilitatea naturală a oamenilor se manifestă între ei prin creaţie, în loc să se traducă prin distrugeri, cum face războiul.

"Adio, fantome! Lumea nu mai are nevoie de voi. Nici de mine. Lumea, care botează cu progres tendinţa sa spre o precizie fatală, caută să adauge binefacerilor vieţii avantajele morţii. Domneşte încă o anume confuzie, dar în scurt timp ea se va lămuri. Vom vedea apărînd în sfîrşit miracolul unei societăţi animale, un perfect şi definitiv furnicar.” Paul Valery.  

va urma

cărţile prietenilor mei : Doru Moţoc: Catedrala pierdută, ed. Antom ivireanul, 2012, 174 pagini.
 

O nouă carte de Ion Lazu: Vreme închisă, jurnal 1979-1989,
Editura Europress, 2013, 430 pagini 

 Coperta IV: "Mai devreme decât niciodată", cum scriam într-o poezie de tinereţe, ajunge la tipar materia înjumătăţită, vămuită a jurnalului meu de scriitor din perioada 1979-1989; cel din anii anteriori s-a pierdut, nu mai are rost să explic în ce fel. Iar materia jurnalelor mele de după 1989, structurată în două volume: Lamentaţiile Uitucului şi Gândirea înceată, îşi aşteaptă editorul. Şi, implicit, cititorii..."
 




ion lazu, fotografii de iarnă...