18 febriarie: Radu Albala, 18 februarie 1924 - d. 10 mai 1994
Nu l-am cunoscut personal, deşi poate îl voi fi zărit
cândva, pe culoarele editurilor din Ana Ipătescu. În câteva rânduri, mi l-a
evocat cu mare căldură şi cu nostalgie, ca pe un matein de indicibile
rafinamente, scriitorul George Bălăiţă. Autor atipic, de vechi parfumuri, de
inestimabile bijuterii stilistice, Radu Albala nu doar că este eludat de
editori, dar nici criticii nu-l frecventează, iar istoricii literari îl dau
de-o parte în abordările lor; nefiind nici măcar un "autor de
dicţionar", înţelegi mai bine obstinatul său refugiu într-o vreme
revolută, ideală. A murit la exact 70 de ani, probabil din decenţă, şi ca să nu
creeze dificultăţi celor care ar dori să memoreze datele scriitorului. Dar cine
se interesează de boierii vieţii noastre literare?!
I-am pus o placă
memorială în str. Trotuş 95, dincolo de Piaţa Domenii, după mari lupte cu
proprietarii de la cealaltă adresă, din Vasile Mironiuc, nr. 16, unde trăise
până la moarte. Imaginea casei apare şi în albumul Literaturile Bucureştiului, ed.
MNLR, 2010.
Ion
Lazu: Moartea unui poet: Ion Nicolescu. Comentariu pe blogul poetului LIS
Sigur, la moartea
unui poet, cu întristare omenească, te referi la poezia lui, dar mai ales la
"purtătorul ei material", - care acum părăseşte scena lumii. La omul
de carne şi sânge. A fost Ion Nicolescu un ins de tot ciudat, straniu,
neîncadrabil tipologic (prea puţin zis un boem!), care singur s-a plasat în
afara societăţii. Cu ceva bacovian în abordările sale de viaţă, dacă nu şi
scripturale, însă fără norocul aceluia, căruia Agatha i s-a devotat până la
capăt şi mai departe. L-aş apropia mai curând de Velimir Hlebnicov, pe care îl
descrie memorabil Nadejda Mandelştam ("Speranţa abandonată"),
devotata soţie a poetului Osip Mandelştam, el însuşi un poet exemplar, care nu
a ştiut de nimic altceva decât de poesia sa (dar, subliniez: şi de demnitatea
sa). Deci Hlebnicov şi Mandelştam. Memoriile Nadejdei M., fără egal în
literatură, m-au impresionat la maxim. Din păcate, o carte care a ajuns cu mare
întârziere la mine - şi la conştiinţa lumii, în general. Se cunosc
împrejurările hruşcioviste-brejneviste...
Altfel l-aş fi perceput, să sperăm, pe un Ion Nicolescu, personaj
pitoresc la limita cu bizarul şi caricaturalul, pe care îl întâlneam pe
coridoarele redacţiilor din Ana Ipătescu, în anii şaizeci. Îl publica Ilie
Constantin, dacă nu concitadinul Ion Gheorghe, redacţia disimultând ciudăţenia
versurilor prin supratitluri precum "Ironice". Nu ştiam ce hram
poartă excentriculul personaj, cum îl percepeam pe-atunci, dar îmi era clar că
nu e în limite normale şi, pentru că versurile lui îmi făceau o impresie
obişnuită-pasabilă, dar nu mai mult de-atât, îmi spuneam că "nebunul nu-i
atât de nebun", dacă ştie să se bage pe sub pielea redactorilor etc. Mai
cunoscând noi și alte cazuri, care însă repede s-au șters din peisaj. L-am
revăzut secvenţial la restaurantul scriitorilor şi, la un moment dat, descriind
fauna de acolo, i-am făcut partea cuvenită. Unele referiri apar în "Scene
din viaţa literară", 2007, alte trimiteri, ale poetului Ion Murgeanu sunt
de găsit în "Himera literaturii", 2007, cartea noastră de confesiuni
în dialog epistolar, unde dăm seama despre anii formării noastre.
N-aş livra toate aceste detalii dacă în comentariul poetului Tudor
Cicu nu s-ar fi făcut referire la Himera...
Tânăr pe-atunci, făţos, cu aplombul care nu lipseşte acestui tip de om, se băga
printre figuranţi, la filmările care mereu se făceau la Casa Monteoru - cred că
regizorii îl ştiau pe I.N. şi se foloseau de aparenţa lui. O dată l-am văzut în
uniformă de husar, o mândreţe de tânăr. Cu greu îţi venea să-l înţelegi pe
acest ins care în mod constant te tapa de bani. Poate să fi fost o fixaţie de-a
lui, printre altele, aceasta mai dezagreabilă, sâcâitoare. Pentru mine, pe
atunci măcar, literatura începea de la demnitatea persoanei. (N-aş fi vrut, în
ruptul capului, ca versurile mele bune-rele să apară din oricare alte motive
decât calitatea lor intrinsecă.) La drept vorbind, nu-mi sunt la inimă
simulanţii, mistificatorii de nici un fel (inclusiv simulanţii de pe scena
politică!). L-am revăzut rar, de fiecare dată trecând strada ca să-mi ceară un
ban... ultima oară acum câţiva ani, depreciat fizic, însă cu comportamentul său
strident, de paria. Ca la puţin timp, să scoată un aparat de filmat şi să tragă
cadre, într-o somptuoasă sală cu vitralii, unde intrase după noi, prin
efracţie, păcălind vigilența portarului. LIS îşi aminteşte scena, desigur)
Logica e bulversată: dacă are bani pentru aparat de filmat, ceea ce noi nu ne
permitem, de ochelari străinezi, de ce nu are bani pentru mâncare? Mi s-a spus
că se nutrea numai cu bomboane, ca fiind mai ieftine şi energizante, sfidând
faptul că suferea de diabet... Mistificatorul care se auto-mistifică? Nu e de
mirare că nu-i lipsea instinctul adaptării la politica vremii. După care își
lua seama, o întorcea pe proteste, dând de lucru securiștilor. La cenaclul
Flacăra avea mare succes un cântec patriotard, pe versurile lui Nicolescu:
”Trăiască România, trăiască tricolorul…Trăiască Alma Venus, măria sa poporul!”
Intervenind o ruptură, Păunescu a preluat-prelucrat textul, asumându-și-l.
Da, Domnul să-l odihnească, după o "viaţă de câine",
care a dat de ruşine ideea mea platonicină, de cetăţean demn şi de sine
stătător. Mă minunez şi azi de ideea biblică, precum că omul să-şi câştige
pâinea în sudoarea frunţii, în toate zilele vieţii sale. De parcă munca
ar fi o pedeapsă, un blestem... Eu crezusem că este una dintre marile şanse ale
omului...de a-şi valorifica disponibilităţile, de a se bucura că este sănătos,
apt la solicitări, creativ etc.
Cei doi mari poeţi ruşi pe care i-am pomenit mai sus, repere ale
poeziei de avangardă, nu se ştie nici măcar când şi unde au murit, nici după
trecerea unei jumătăți de veac... Cu Ion Nicolescu destinul a fost mai
clemant. Notă maximă pentru literaţii buzoieni, un comportament la
înălţime!
Se va găsi, să sperăm, cineva care să se îngrijească de poezia lui
Ion Nicolescu, singura care în fond mai contează, de-acum; şi să vadă ce se
află pe casetele filmate de poet, poate însoţite de comentarii. Pot fi acolo
mari surprize. Sau nu... Totul este posibil, tocmai acolo unde în mod normal
nimic nu părea posibil. Numai poezia reuşeşte acestă performanţă, este
paradoxul ei. I.L.
Poezia zilei:
Ion Nicolescu, d. 19 februarie 2011
*
iubito calci
în străchini ţi-am spus-o şi-ţi repet
acesta e
gavota şi dânsu-i menuet
sertarele
sunt noaptea dejunul e dejun
şi rufele se
spală cu apă şi săpun
să nu faci
paşi în beznă opreşte-te în tindă
să nu te
mire domnul albastru din oglindă
acela-i
Dostoievski o urnă ne desparte
stă între
noi oglinda să nu cădem în moarte
în
bibliotecă-i haos dar ţine-nchisă uşa
să nu se
risipească peste pământ mătuşa
icoanele
sunt vechi le ţii ca bibelouri
când trec
geamgii prin aer să nu le faci cadouri
să nu
mănânci veioza nu zgâria tapetul
suntem
vecini cu cerul ai să observi cu-ncetul
nu-i chiar o
ceaşcă luna să nu o calci pe rană
avem şi
reproduceri acolo e o stană
de marmură
se poate dormi pe ea cu trudă
dar poţi să
o consideri neinvitată rudă
de fapt
afară-i marea dar pune-ţi şalul verde
în
valurile-i albe cândva de te-oi pierde
nu prea mai
văd deşi sunt tinere vlăjgan
la vârsta
mea Novalis murise de un an
(preluare de
pe Internet)
Lidia Lazu, Cântece în aer liber
Palatul
brâncovenesc Brebu:
http://youtu.be/LfgV2B4yBxk
Alţi scriitori:
Mircea Grigorescu, m. 1976
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu