19 febriarie: Liviu Ioan Stoiciu la Aniversară - 75
Ieşi
din tine
nu te mai gândi la nimic. Stai suspendat.
Nici
la Dumnezeu nu mai ştiu la
ce să mă rog, fii liniştită – intru în
biserică şi ies,
habar nu am ce caut... Mă simt
ca-ntr-un lan de lalele, copleşit. Fără
orientare,
mi-am pierdut şi ultimul
dram de bun-simţ, nu mă aşteaptă nimeni,
nicăieri, am
pierdut pe toată linia. În fiecare zi mă
despart de mine însumi.
Degeaba. Sunt
înrolat şi în războaiele dintre
muşuroaiele de furnici,
până aici am ajuns – sfârşitul e la un
pas,
nu mai ştiu cine sunt. Mă repet în
tot ce fac şi gândesc.
Poate că ar fi trebuit să fii rebotezat.
Să ţi se
toarne pe cap apă ţinută
în biserică în Săptămâna Patimilor, cum
fac oamenii
cu bolnavii psihici, îţi voi fi eu naş –
în
noaptea de Înviere, în cimitir.
O iei de la capăt aşa, rebotezat. Îţi torn
eu apă sfinţită
pe cap, tu să te dezbraci de hainele vechi
şi să le arunci, să rămâi aşa cum te-ai
născut... Ţip:
arată-mi întâi greşeala! Ţi-o
arăt, dar ieşi întâi cu totul din tine
însuţi.
Ce
i-a mai rămas
nimic nu mai e cum a fost, a pierdut şi ce
n-a avut,
acum stă în ogradă cu ochii în gol şi
îmbată ciorile cu ţuică, le dă pâine
înmuiată în ţuică,
pe una a prins-o şi i-a turnat ţuică pe
gât,
i-a desfăcut ciocul şi cogâlţ, cogâlţ...
N-a murit cioara, din contră, de a doua zi
i-a
cerut de băut. Acum bea cu ea împreună şi
la cârciuma
din sat – noaptea, cioara se transformă
în femeie tânără. El
şi-a pregătit totul pentru înmormântare,
hainele, pânzele de pus în coşciug,
coşciugul, comandă
specială, dar nu mai moare o
dată, să scape de-o grijă. Şi-a dat seama
că, în sine, el
nu mai e decât o adunătură de acte vechi,
pe care le poate citi şi pe care nu le
poate citi, că-l
podideşte plânsul. Ce i-a mai rămas?
Să plângă, totul a rămas măsurat după
ochii lui, ce
n-ar fi dat să plângă în hohote:
în tribunal n-a putut, după divorţ, nici
pe stradă, că-i
era ruşine, a intrat în biserică, dar
nici acolo n-a plâns, avea impresia că-l
luau peste
picior sfinţii, păcătos cum e. Dacă
ar fi putut să moară atunci, ar fi fost
perfect. N-a
murit. „Ţi-ai dat foc
amintirilor?”, l-a întrebat o babă – după
ce a provocat
un incendiu: „în urma incendiului, cei
43 de iezi aflaţi
într-un grajd improvizat, lipit de colibă,
au ars de vii”...
(poeme publicate în revista Ramuri, preluare de pe internet)
*
Unul dintre cei mai importanţi poeţi ai
acestor ani, s-a născut la Dumbrava Roşie-Piatra Neamţ şi a copilărit la
Cantonul 248, o haltă CFR la Adjudul Vechi, ca fiu al unui şef de echipă
întreţinere feroviară. Liceul la Adjud apoi, în încercarea de a face studii
superioare, peregrinează prin ţară îndeplinind diverse funcţii temporare,
inclusiv cea de miner; se înscrie la filosofie la Baia Mare, dar abandonează;
corector la ziar, bibliotecar, evenimentele din decembrie 1989 îl surprind ca
dizident la Focşani; va deveni pentru câteva luni preşedintele noului organism
post-revoluţionar din judeţ, funcţie din care demisionează şi vine la
Bucureşti. Editor, iniţiator de reviste anti-feseniste, devine redactor la
Viaţa românească, unde activează şi astăzi.
Prezent cu grupaje de poezii, cu rubrici
permanente şi colaborări în reviste culturale din toată ţara, cu texte de
atitudine sau memorialistice, este unul dintre actanţii cei mai fervenţi ai
vieţii literare la scară naţională. A adunat o panoplie invidiabilă de premii
literare care pică din toate direcţiile, alinând pe moment un orgoliu veşnic
nepotolit.
*
A debutat cu
poezii şi a fost inclus în două antologii succesive ale debutanţilor, în cea
mai neagră perioadă pre-decembristă, iar în volum în 1980 cu La fanion, premiul pentru debut.
Citeşte mai mult: ro.wikipedia.org/wiki/Liviu_Ioan_Stoiciu
www.crispedia.ro/Liviu_Ioan_Stoiciu
Volume
de versuri publicate:
La fanion (Editura Albatros, 1980) – Premiul de debut al Uniunii
Scriitorilor Inima de raze (Albatros, 1982) Când memoria va reveni (Editura Cartea Românească, 1985) O lume paralelă (Cartea Românească. 1989) Poeme aristocrate (Editura Pontica, 1991) – Premiul de poezie al Uniunii
Scriitorilor; Singurătatea colectivă (Editura
Eminescu, 1996) – Premiul "Mihai Eminescu" al Academiei României, Premiul de
poezie al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România (ASPRO), Premiul
"Poesis" ("Cea mai bună carte a anului 1996"), Premiul Uniunii
Scriitorilor din Republica Moldova Ruinele Poemului (Editura Pontica, 1997) – Marele Premiu al ASPRO,
Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie (Ediția I, Oradea),
Premiul pentru poezie pe anul 1997 – Superlativele Revistei
"Cuvântul" Post-ospicii (Editura
Axa, Seria "La Steaua - Poeți optzeciști", 1997) – Premiul Asociației
Scriitorilor din București Poemul animal (Crepuscular) (Editura Călăuza, 2000) La plecare (Editura Vinea, 2003) Cantonul 248 (antologie, Editura Vinea, 2005), Craterul Platon (Editura Vinea, 2008) Pe prag (Cartea Românească, 2010)[2][3] Prezent în antologia Streiflicht, Eine Auswahl
zeitgenössischer rumänischer Lyrik, ins Deutsche übertragen von Christian
W. Schenk, Dionysos Verlag, Kastellaun, 1994, ISBN 3-9803871-1-9
Romane: Femeia ascunsă, 1997 Grijania, 1999 Undeva, la Sud-Est (Într-unu-s doi),
2001 Romanul-basm (Trup și Suflet), 2002
Jurnale: Jurnalul unui martor (13-15 iunie 1990, Piața Universității,
București), Editura Humanitas, 1992 Jurnal stoic din anul Revoluției, urmat de Contrajurnal, Editura
Paralela 45, 2002
Teatru
Teatrul uitat, 2005 - Premiul pentru dramaturgie al
USR
Marin Sorescu, n. 19 februarie 1936 - d. 8 decembrie 1996
Fiu de ţarani olteni (com. Bulzeşti-Dolj),
dintr-o familie cu mulţi copii - tatăl decedat la doar 37 de ani - dar nu a
fost şi cazul lui C. Brâncuşi?), M.S. pare a fi reprezentarea simplă a
olteanului "mititel şi isteţ" din cunoscutul imn ironic; decis să se
rupă de acasă şi să cucerească oraşul (în cazul său Craiova; vezi
evocarea Craiova văzută din car), şi după această primă izbândă,
orice altă capitală istorică românească - în cazul său Iaşii fostei Ţări a
Moldovei, apoi capitala în funcţiune a ţării. Şi de aici, prin extensie,
capitalele marilor ţări europene şi nu numai, într-un galop de sănătate de
maximă eficienţă: burse pentru tineret, invitaţii culturale, schimburi de
delegaţii, orice altceva..., pe care în mod miraculos şi le adjudeca în
exclusivitate, mereu grijuliu să fie singur, să nu-l eclipseze nimeni, să evite
comparaţiile - pentru a se face cunoscut - nu neapărat ca reprezentant al
românilor, cât ca reprezentant al propriei genialităţi. Din soiul răbdător şi
perseverent al pandurilor, cum se autodefineau un Brâncuşi, un Petre Pandrea,
aceşti olteni dârzi şi orgolioşi la culme, unii cu talent uriaş, alţii cu o
inteligenţă vie, activă, ce se confundă cu agerimea, se vor realiza la vârf,
cum s-a văzut - sau se vor rata onorabil. (Un astfel de oltean, dinspre
Tg. Cărbuneşti, student la Matematici şi prieten cu mine, el însuşi cu
veleităţi literare, - s-a ratat la Ministerul Învăţământului -, pretindea a fi
fost coleg de liceu militar cu M.S. Ne amuzam citindu-i bulzeşteanului
cronicile rimate din revistele studenţeşti, de exemplu, despre un meci de
fotbal între facultăţile ieşene, pe când, colegele "stăteau candid
în iarbă, pe Sportul popular". Ni se păreau de un haz nebun, mai ales
gândindu-ne nu la ziarul astfel denumit, ci la studente şi la sportul popular,
desigur...
Şcoala primară la Craiova, un liceu
militar la Breaza, Facultatea începută la Iaşi şi încheiată la Filologia din
Bucureşti. Deja cunoscut ca poet, deci uns redactor la revista Luceafărul.
Debutase cu un volum de parodii, (Singur printre poeţi, 1964), în
colecţia Luceafărul, ceea ce pe atunci, la sfârşitul proletcultismului,
echivala cu o consacrare. Parodii în maniera Topârceanu (care tot la Iaşi se
exercitase), pline de vervă, ironice cât cuprinde şi nu doar atât, ci cu un
simţ critic salutar în ce-l priveşte pe autorul parodiat, dar cu indice înalt
de creativitate, valabile chiar fără a face comparaţia cu originalul. Şi,
odată pornită maşinăria poeticească a bulzeşteanului (probabil de la bulz:
mămăligă cu brânză), la un an, la doi ani i-au apărut volume şi iar volume de
poezii, împreună cu piesele şi romanele rotunjind 23 de titluri...
Modalitatea scripturală ironică, zeflemitoare, deconcertantă, chiar trăsnită pe
alocuri, ce fusese agreată de însuşi Călinescu (care l-a lansat în Contemporanul,
de nu mă înşel), se bizuia pe spuneri isteţe, dezinhibate, pe punerea în scenă
a unor raţionamente ironice, pe întoarcerea în revers a unor precepte
osificate, nu în ultimul rând pe demitizarea temelor din antichitatea
greco-romană. (Imitat de îndată de versatilul Adrian Păunescu, acesta
nemulţumindu-se cu şfichiuieli, ci bătând monedă pe idee până o demonetiza
complet.) Părând să se situieze "pe linie", poemele lui Sorescu
loveau nu neapărat în mitologie, ci în orice fel de închistare în scara
socială, în mentalităţi. Mie mi se părea de neoprit, precum o rachetă cu mai
multe trepte. La împlinirea a 45 de ani, poetul a organizat o sărbătorire a sa
cu invitaţi din toată Oltenia şi chiar din toată ţara. L-am văzut la Casa de
Cultură, ascultând de la balcon comunicări, laudatio după laudatio, timp de ore
şi ore. Se perindau la tribună diverşi culturali ce păreau a-l fi prins de
picior pe Dumnezeu - li se dăduse ocazia să conferenţieze la nivel
naţional... Este foarte greu de estimat ce ar fi devenit MS dacă dintru
început ar fi fost descurajat şi obstrucţionat, indiferent de talentul său
evident. Ci el, cu instinct infailibil, a ales calea ironiei, care se va
fi potrivit firii sale sau nu, în schimb îi deschidea toate uşile redacţionale.
Şi de asemenea pe ale cititorilor. Dispoziţia sa ludică, luatul peste picior la
modul inteligent-subţire se vor dovedi utile şi în abordările dramatice:
Piesele sale în stil popular-parabolic (Există nervi, pe care am văzut-o
pusă în scenă la Casandra), apoi Iona,
Paracliserul, Matca, A treia ţeapă, l-au consolidat în conştiinţa
publicului ca mare scriitor al vremii. Aceste piese au intrat în repertoriul
unor teatre din lumea întreagă. Ieşirile poetului peste graniţă nu erau doar
festiviste, de reprezentare, ci s-au dovedit de o extremă eficienţă: 60 de
cărţi i-au apărut în nu mai puţin de 20 de ţări. Propus pentru premiul
Nobel. Cooptat în diverse Academii de arte ale Vestului. Să nu uităm şi
expoziţiile de grafică, poate mai cunoscute în afară decât la noi... Romanele
sale, două sau trei, şi orice carte ce apărea sub semnătura Marin Sorescu se
vindea imediat. Impresie slabă cu adevărat mi-au făcut Trei dinţi din faţă, apoi şi
mai slabă Viziunea vizuinei, aceasta cu adresă la duşmanii din
viaţa literară. Dar a scris şi pentru copii: Unde
fugim de-acasă?, O aripă şi-un picior. Devenite inevitabile la grădiniţă.
(Se spune că avea amenajată o cameră de lucru cu 5 sau 6 mese: trecea de la una
la alta, după cum îl vizitau muzele; poezie, proză, dramaturgie, grafică
etc...). Intrat în manualele şcolare, apoi şi în programa universitară, M.S.
era cu (toţi) sacii în căruţă. N-a mai fost timp să-i descarce acasă... Dar se
pare că asta nu mai contează - şi-a făcut "pohta ce-a pohtit"!
Dar se întâmplă cu scriitorul român de
vocaţie acest lucru remarcabil, pe care şi în cazul lui Sorin Titel îl
subliniasem: după ce îşi asigură o platformă înaltă, autorul se va concentra
asupra universului său şi va da cărţile sale de căpătâi; în cazul lui Sorescu,
cele patru volume din ciclul "La lilieci", definitorii pentru poetul
oltean.
După "evenimente" i-au apărut
reeditări, de prima s-a ocupat autorul nostru, totdeauna bine orientat: Poezii alese... de cenzură, 1991. Însă, poate părea ciudat,
aproape nici o nouă scriere, în aceşti vreo 15 ani, ci doar reeditări,
culegeri, antologii...
Aflaţi mai mult: http://agonia.ro/index.php/author/0002127/index.html
Din Ion Lazu - Scene din viaţa literară, ed. Ideea europeană, 2007
30 ianuarie 1980. (...) La prînz, consecvent planului meu,
trec pe la Casa Monteoru, găsesc o masă liberă pe latura stîngă, cam în locul unde
mănîncă îndeobşte familia Aurel Martin. În spatele meu, Fulga cu cineva, apoi
li se alătură Romulus V. şi G. Bălăiţă; pe cealaltă latură, Mihai Şora cu ai
lui, iar masa lui Jebeleanu e goală. Pucă cu două doamne, Romulus Guga cu Radu
F. Alexandru şi o doamnă.
Apare Marin Sorescu, se orientează spre o
masă mai liniştită, vine la mine, întreabă dacă e un loc liber, eu: Da, el:
Care? eu: Oricare. Se aşează cu faţa spre sală, comandă o bere şi o friptură,
ceea ce şi eu cerusem, dar Miţi întîrzie, fiind azi singură. (Se zice că ea şi
soră-sa au rămas la Uniune de pe vremea Şcolii de literatură, unde fuseseră
trimise ca tinere talente. N-am găsit cu cale să verific această bîrfă.).
Se iscă între mine şi Marin S. un schimb
de fraze oarecare, apoi îşi dă seama că nu e ceva în regulă, mă întreabă de
nume, ce profesie am, unde lucrez şi mi se pare de laudă că găseşte cu cale să
lichideze confuzia care persistă de ani buni de cînd ne salutăm. Îi arăt cartea
lui Marian Popa, abia cumpărată: Călătorie sprîncenată, cu desenele autorului,
prin care am apucat să mă uit. Îi spun: O carte năstruşnică, se vede cît colo
că M.P. trăieşte printre studenţi, are chef de luat la vale, face haz, are vervă,
foloseşte un jargon tipic de cămin. Şi referitor la miză: Nelu Georgescu nu e
doar o glumă, are o trimitere mai sus. M. S. răsfoieşte cartea, se uită la
desene, pe unele le comentăm; îl întreb ce impresie îi face o asemenea
apariţie. Bună, zice; şi rezultă că are o părere bună despre criticul în
discuţie: om de cultură etc. Eu, zic, păstrez unele rezerve faţă cu
acest gen de a face literatură, de la nivelul asistentului universitar.
Observ că Marin Sorescu toarnă şi taie şi
ţine furculiţa cu stînga. Eu: În Apus, mulţi chiar scriu cu stînga. El: Asta nu
prea pot. Eu: Mă gîndesc că asta le prinde bine, printre telefoane, pupitre,
ghişee, apucă pixul cu care mînă le vine; or, noi aici n-avem destul de lucru
nici pentru mîna dreaptă… Aduc vorba de C. Leu, care în ’79 a publicat nu mai
puţin de şapte cărţi! M.S. o scaldă. I-a încărunţit şi lui mustaţa ţepoasă.
Ochi cam obosiţi-mototoliţi, mici, castanii, lipsiţi de afecţiune. Scund de tot,
cu picioarele în paranteză şi, la drept vorbind, cu un pic de burtică pe sub
vesta-pulover. La un moment dat îl strigă pe Corneliu Sturzu (înalt, blond,
ochi albaştri) şi discută despre grupul de la Iaşi, oraş unde ştiu că a făcut
nişte ani de facultate. Îi promite ieşanului material pentru Almanah, nişte
proze “cam trăsnite” şi noi piese din Lilieci.
Iar în rest, îşi laudă Ramurile, să se ştie.
Ion Horea ne salută de la masa lui
Vulpescu; cu M.S. este la Dumneavoastră. Romulus V. pleacă, apoi revine cu
Fănuş Neagu, care trece pe la toate mesele, mai puţin a mea, căci Sorescu a
plecat, luîndu-şi politicos la revedere. Or, eu nu reprezint un nume. Cu toate
că astăzi în Rom. lit. semnez pe acceaşi pagină cu prozatorul fruntaş şi
cronicarul sportiv...
Placa memorială Marin Sorescu, Str. Gr. Alexandrescu nr. 43, S.I. Imaginea casei apare şi în albumul Literaturile Bucureştiului, ed.
MNLR, 2010.
Alţi scriitori:
Miron Costin, n. 1633 – d. 25 dec. 1691
Artur Gorovei, n. 1863
Mircea Vulcănescu, n. 1904
Mircea Radu Iacoban, n. 1940
H. Sanielevici, m. 1951
20 febriarie: Eugen Barbu, n. 20 februarie 1924 - d. 7 septembrie 1993
Fiul unei familii de ceferişti din
mahalaua bucureşteană Cuţarida, iar după alte surse fiul scriitorului Nicolae
Crevedia; îşi face şcoala primară şi liceul în Bucureşti, luându-şi
bacalaureatul în 1943. Până în 1945 urmează o şcoală pentru ofiţerii de jandarmi.
Între timp lucrase corector şi debutase în presă, sub diverse
pseudonime. Debut editorial cu Gloaba,
1953, dar şi cu un roman despre lumea fotbalului: Balonul e rotund. Iar de aici
înainte titlurile se ţin lanţ, de la an la an, fie că e vorba despre schiţe,
nuvele, povestiri, sau despre romane.
Opera: Oaie şi ai lui, Tripleta de aur, Unsprezece,
Groapa, 1957, Şoseaua Nordului, 1959; Facerea lumii, 1964; Princepele, 1969; Miresele, 1975; Incognito, I-IV, 1975-1980; Săptămâna nebunilor, 1981;
cărţi de reportaje ori jurnale de
călătorie: Cât în 7
zile, Pe-un picior de plai, sau Cu o torţă alergînd în faţa nopţii,
1972; Foamea de spaţiu,
1969; Jurnal în China,
1970; memorii: Caietele
Princepelui, 1972-1981; dar controversatul scriitor a dat şi O istorie polemică şi antologică a
literaturii române, 1976; fără să uităm de piesele de teatru: Să nu-ţi faci prăvălie cu scară;
Labirintul, de nenumăratele scenarii de film, inclusiv serialul Haiducii. A comis şi versuri: Osânda soarelui, 1968. A făcut traduceri din Faulkner,
din Th. Mann, din Gabriel Garcia Marquez: Un
veac de singurătate.
*
A fost director al revistei Luceafărul, 1963-1968, după un
timp director la Săptămâna
culturală a capitalei, 1970-1989. După revoluţie a fondat România Mare, revista dar şi
partidul cu acelaşi nume, a fost parlamentar în legislatura 1992-1996.
Deţinător de rubrici în marile cotidiane
ale vremii, ţinea cronica sportivă, scria despre fotbal din pasiune dar şi
pentru a câştiga popularitate, la concurenţă în această practică cu Fănuş
Neagu. Mereu avid de putere, străduindu-se să fie "în vârful trebii",
cum ar fi zis Marin Sorescu, acolo unde se fac marile jocuri. Ajunsese membru
supleant în CC al PCR, apoi şi deputat în MAN. Temperament vindicativ,
ducea războaie neîntrerupte, mereu angajat în polemici sângeroase cu adversari
la glorie, duşmanii lui din totdeauna fiind Marin Preda, Geo Bogza, Jebeleanu,
Macovescu, dar şi Ion Băieşu, dar şi Petru Popescu, dar şi Nicolae Breban, Nina
Casian etc. Ar fi vrut să şi-i subordoneze pe principalii actanţi ai vieţii
literare, însă tocmai Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Marin Sorescu, pe care
încercase să-i folosească în ambuscade, au fost principalii săi acuzatori în
cele două cazuri de plagiat...
Fără îndoială unul dintre cei mai mari
scriitori din a doua jumătate de veac XX, dar tot fără îndoială şi cel mai mare
declanşator de scandaluri şi seisme în lumea literară a timpului, toate cărţile
sale, unele adevărate capodopere, au fost aprig contestate, din păcate în unele
cazuri pe bună dreptate, mergându-se până la acuzaţia de plagiat, dovedit în
două rînduri: cu romanul Princepele şi cu vol. III din Incognito. Fire resentimentară,
se înconjura de condeieri dubioşi, marginali, taraţi, pe care îi folosea
ca documentarişti pentru romanele sale istorice, de fapt ca negri, ceea ce s-a
întors împotriva sa şi a reputaţiei sale de creator, tocmai pentru că negrii în
chestiune l-au pârât celeilalte găşti, cu care Eugen Barbu se afla în nestins
conflict. În spatele patriotismului de care făcea caz la Săptămâna, ca să-şi
luxeze adversarii literari din ţară (grupul de la România literară), dar şi pe
scriitorii din exil, se afla dorinţa sa de putere, în lupta cu colegii de
breaslă. După Revoluţie, conflictele, departe de a se stinge, s-au acutizat,
acuzele de colaborare cu securitatea a celor de la Săptămâna, notorii, de-acum
dovedite cu probe incontestabile, au dus la excluderea lui Eugen Barbu din USR.
Nu voi face greşeala celor care, tot mai
rar, se referă la Eugen Barbu, eludând una dintre cele mai importante acţiuni
ale scriitorului: faptul că timp de 5 ani a condus cenaclul Nicolae Labiş al
Uniunii Scriitorilor. Am scris în detaliu, în Himera
literaturii, Ed. Curtea Veche, 2007, într-un capitol special, pe cca 10
pagini: Din masivul
Iezer-Păpuşa.. la cenaclul Labiş despre
marea importanţă a acelui cenaclu la zămislirea unei noi generaţii de
scriitori. Iată câteva rânduri: "Fapt este că la un moment dat cenaclul
Labiş atrăgea ca un magnet mai toate energiile creatoare din câmpul literaturii
tinere. A trebuit să înţeleg că niciun poet nu se considera lansat cu
adevărat, fie că debutase între timp în alte reviste, fie că avea deja un volum
tipărit, până nu citea în cenaclul Labiş, imaginat ca o poartă de intrare în
Cetatea Poeziei...", p. 113. (Este vorba despre generaţia Adrian Păunescu,
Nicolae Velea, Ion Gheorghe, George Bălăiţă, Gabriela Melinescu, Constanţa Buzea,
Ileana Mălăncioiu, Ion Alexandru, Gh. Pituţ, George Alboiu, Adi Cusin, D.M.
Ion, Matei Gavril, Nicolae Ioana, Iulian Neacşu, Marius Robescu, atâţia alţii.)
Citeşte mai mult: http://www.jurnalul.ro/jurnalul-national/eugen-barbu-a-fost-exclus-din-uniunea-scriitorilor-555725.htm
http://www.studentie.ro/campus/EUGEN_BARBU/c-138-a-19688
Din Ion Lazu: Scene din viaţa literară, Ideea europeană, 2007
21 martie 1980: (...) Iar astă
seară, căutînd pe cineva, nimeresc la cenaclul Săptămîna. Mezo-soprana Ileana Iuraşcu, foarte
bună, cîntînd cu acompaniamentul lui Doru Popovici cantatele acestuia: Dacica, Bacoviana şi apoi ceva pe versuri de Dan
Mutaşcu. Urmează Adrian Frăţilă, un chitarist prezentat elogios de cineva, apoi
de Nichita Stănescu, acesta ducînd la capăt nu mai mult de două fraze, însă
bine închegate; după care Frăţilă a cîntat vreo şase piese, ultimele două pe
versuri proprii - şi abia acum îşi intrase în voce, propriu-zis. Se pare că
Nichita a venit la acest cenaclu anume pentru a-l lansa pe A.F., care de altfel
a cîntat ceva şi pe versuri de N.S. Dar organizatorii l-au folosit pe Poet
drept “surpriza serii” şi l-au pus să citească poezii din atelierul de creaţie – a citit două şi sunau chiar aşa. A
citit foarte rar şi cu intonaţii (o reminiscenţă din Călinescu?), sprijinit de
pian, aproape ascunzîndu-se după el, căci noi poeţii murim de timiditate, “par
delicatesse”… Pînă şi eternul lui pulover, lărgit şi lungit de atîta purtat a
început să se destrame pe la poale… Buzunarului de la spate poetul i-a zis
“zona năsturească” şi de acolo a pescuit foile. L-am aplaudat cu toţi la
ieşire, căci a plecat direct din recital, săltînd cumva un braţ, ca pe ring, la
aclamaţii…
A fost o pauză, apoi o lectură umoristică
pe muche de cuţit, ceva între cavernos şi bufon, poezii epatante, înscenări
grandilocvent-năstruşnice; apoi încă un lector gen Satira şi Umorul. Eugen
Barbu a luat primul cuvîntul, apoi Doru P., urmat de un moş pătimaş, nu de tot
pe alături şi iar de E.B., care a încheiat, amar, încă o şedinţă.
La
ieşire pe scări, l-am întrebat pe Eugen Barbu (căci era prea evidentă
nemulţumirea lui): Suneţi supărat, nu? El: Nu mai sunt oameni, cu cine să faci
literatură?! Şi din ce-mi spune înţeleg că el ar vrea să lanseze mereu poeţi,
ca apoi să se bată cu pumnul în piept – doar că poeţii s-au închis în casă, de
teama acestui public care vrea să rîdă şi nimic în plus. Cînd ajungem la aer,
zice: Ce-i asta, ninge? În fapt burniţa uşor; el, cu spatele spre cei ce
ieşeau, uitîndu-se nedefinit. Am aşteptat să se întoarcă spre mine, am lăsat să
mai treacă o secundă două şi i-am spus: Atunci eu vă las. Mi-a dat mîna,
întrebînd: Dar ăsta unde-o fi? Îl aştepta, desigur, pe CVT, fără de care se
plictiseşte cumplit, s-ar părea. Iar acela, pe cîte mi-am dat seama, alerga prin
hol, pe la grupurile de pipiţe, încercînd să prindă vreuna în plasă, pentru
patron, vezi-bine! Ceea ce nu mai scandalizează, fiind vorba de CVT. Şi de
altfel e o chestiune extraliterară.
În
cuvîntul lui, Eugen Barbu se referise la pieirea profesorilor de literatură:
Călinescu, Vianu, Ralea; la clanurile de la Uniune, la o nouă carte, în trei
volume a lui Marin Preda, fără să-l numeasă totuşi! – despre cum l-au părăsit
nevestele, succesiv - afirmînd că autorul a regresat la stilul lui Petre Bellu;
ca diversiune, a făcut praf cartea unui critic, apoi un dicţionar de autori şi
mi-a fost clar că acest cenaclu e o simplă arenă unde E.B. iese ca să-şi muşte
adversarii personali, dar şi să bălăcărească Uniunea în ansamblu.
Văzut
de aproape, B. este foarte masiv şi greoi în mişcări, nicidecum agil, cum îmi
păruse cîndva, de la distanţă. (Bătrînii învaţă să pozeze, să ascundă
beteşuguri…) O faţă prea lungă, capul extrem de mare, pe care-l observ la
oamenii graşi, mai ales fălcile sunt grozave. Cîteva clipe s-a uitat direct la
mine, dar cu o privire absolut placidă, fără a da semn că mă recunoaşe sau nu,
într-o muţenie deplină a expresiei. Poate că nu făcea decît să-l aştepte
încordat pe CVT, cum a şi reieşit din acea exclamaţie; dar morga asta impozantă
poate fi clădită pe forţă spirituală, cum de asemeni pe o totală inaderenţă la
ce se petrece în jur. Deci un fel de charismă cu semn negativ…
Din Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale:
6
aprilie 2007: (...) Şi pornesc spre strada Mihai
Eminescu, fostă Romană, ca să fac o poză casei unde ştiu că a locuit ani mulţi Eugen Barbu. Mi-ar
plăcea să mă pricep mai mult la stiluri arhitectonice şi să pot spune că
respectivul imobil aparţine perioadei cutare şi şcolii cutare. Oricum un
imobil impozant, cu trei nivele, cu ferestre în ogivă (le-aș spune florentine,
dar mai știi?), cu frumoase feronerii la primul nivel, cu un fel de marchiză
deschisă la intrarea principală, de pe colţ, pe unde ştiu sigur că avea acces
maestrul. Am frecventat cu fervoare cenaclul Labiş, pe care l-a condus în anii
60, pe când era şi redactor şef la Luceafărul, însă nu l-am căutat niciodată în
particular, la revistă, cu atât mai puţin acasă, cum ştiu că o făceau destui
aspiranţi la muze. Cu atât mai curios este faptul că, la un moment dat, am visat
interioarele acestei clădiri: venisem cu prietenul Pan Izverna, ştiind că
maestrul îşi sărbătoreşte ziua de naştere, aveam pe umăr o taşcă plină cu
manuscrise; de pe palierul etajului întâi ne-am aruncat privirile prin uşa
deschisă şi am zărit un semicerc de tineri care îi făceau temenele şefului, o
scenă în curat stil Princepele, lucru care ne-a dezgustat şi am
renunţat să mai intrăm, ne-am întors şi am coborât scările...(O „băţoşenie”
care mă urmăreşte şi în vis?)
Pe faţadă este reclama unei firme
stomatologice. Loc berechet pentru o placă memorială, iar vederea din stradă
este cum nu se poate mai avantajoasă. Surâd amar la ideea că EB nu s-ar fi dus
cu gândul că tocmai acel geolog-autsider, care venea în fiecare seară de luni
la şedinţele cenaclului, dar se plasa pe ultimul rând şi nu participa la
discuţii, va fi cel care să-i pună o placă memorială. Dar adevărul este că nici
un scriitor în mare formă şi plasat în prim-planul vieţii literare a ţării nu
se gândeşte în ruptul capului la momentul când i se va pune o placă memorială
pe peretele dinspre stradă al casei în care a locuit... Iar cu doamna Marga, pe
care de curând am întâlnit-o pe stradă sub formă de fantomă, cred că e mai bine
să vorbesc la telefon.
16 mai 2007: (...) Dar înainte de dna N. Stoian dăduse
telefon Marga Barbu. E de acord. A cui a fost ideea?
Doamna Marga Barbu, zic, eu am fost cu ideea acestui proiect al Uniunii
noastre, eu personal am făcut lista şi l-am trecut printre cei dintâi; l-am
cunoscut pe maestru, am debutat la Luceafărul, este scriitorul meu preferat. Se
bucură, ar vrea să vadă placa înainte de a o fixa, vrea litere de aur. Şi să o
plasăm într-un loc unde nu sunt firmele. Da, o vom anunţa înainte de a sosi cu
placa, iar amplasamentul îl vom stabili împreună. Se gândise şi ea să pună o
placă memorială, vorbise cu un sculptor, la insistenţele sorei ei. Dar de ce să
intraţi la cheltuieli? Uniunea scriitorilor va rezolva problema, este o onoare
etc. Se bucură foarte mult. Închei discuţia cu temenele şi urări de sănătate şi
succese. Promit că în 2-3 luni se rezolvă.
14 august 2007: (...) Mergem spre casa lui Eugen Barbu, dar e sens interzis pe Eminescu, ocolim prin Dacia şi
Polonă; sun la parter, răspunde Marga Barbu, va coborî, m-a aşteptat, dar între
timp s-a apucat să mănânce ceapă... Spune asta în semn de scuză. Nu-i nimic.
Coboară. Omagii. Vede placa, dar constată că nu a murit în 96 ci în 93, ştie
asta bine. Ar fi vrut ea să mai fi trăit măcar câţiva ani. Pleacă în Franţa.
Coboară cu greu pe trepte, o sprijin eu, spune că se ajută cu un băţ, acum l-a
uitat. Îmi dau seama că o mai văzusem, spre Romană, gen stafie, abia păşind,
sprijiniţă într-un baston... Focoasa hangiţă de altădată, parcă de veacuri...
Ieşim pe trotuar, tot la braţ, stabilim locul anume unde vom fixa placa, promit
să revin cu alta, corect datată. Aşa e în dicţionare, spun. Foarte rău,
dicţionarele rămân – şi sunt pline de greşeli impardonabile. Zic: Destui alţii
nici nu sunt trecuţi, sau apar cu greşeli şi mai mari.
Imaginea
casei apare şi în albumul Literaturile
Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.
Alţi scriitori:
Emanoil Ciomac, n. 1890
Radu Cioculescu, n. 1901
Mircea Maliţa, n. 1927
C. Mille, m. 1927
Nicolae Baltag, n. 6 decembrie 1940 - 20 februarie 1975.
Lucia Olaru Nenati, n. 1949, Rădăuți-Suceava
Ion Ţugui, m. 2002
