Scriitorul zilei: Dumitru Caracostea, n. 10 martie 1879 - d. 2 iunie 1964

Fiul unui magistrat cu ascendenţă aromână şi al unei profesoare de franceză, DC şi-a făcut şcoala primară şi a început liceul la Slatina natală, continuat la Sf. Sava, promoţia 1900. Cu întreruperi, a făcut Literele şi Filosofia, licenţa în 1908. I-a avut ca profesori pe Titu Maiorescu, Ion Bianu şi Ovid Densusianu. Aceştia l-au influenţat, l-au ajutat, iar emulul i-a continuat în mod strălucit. Peste un an beneficiază de o bursă la Viena, desăvârşindu-şi studiile de filologie romanică cu faimosul savant Wilhelm Meyer-Lubke, autor al "teoriei ariilor laterale", care consideră că în arealul latin istoric, limba a evoluat mai dinamic în zona centrală-Italia, Franţa, iar ariile laterale au conservat forme mai vechi lingvistice: România, Portugalia. În 1913, obţine două doctorate: în filosofie şi în filologie romanică.

Cu declanşarea primei conflagraţii, în 1914 DC revine în ţară şi va fi profesor de liceu, iar din 1920 cu suplinire la Filologie, catedra lui Ion Bianu; în 1930 se titularizează. Din acelaşi an devine membru corespondent al Academiei, iar în 1938 membru titular. Prin strădaniile sale a luat fiinţă în 1933 Institutul de Literatură şi Folclor. Între 1941 şi 1944 este director al Fundaţiilor Regale. Două episoade ministeriale scurte, în guvernul Gigurtu şi în guvernul Antonescu. Exclus din corpul universitar în 1948. În 1950, deşi avea deja 71 de ani, este arestat şi face 5 ani detenţie politică la Sighet, fără a fi fost măcar judecat. Dârzul machedon, eliberat la 76 de ani, mai supravieţuieşte încă 9 ani, expiind la venerabila etate de 85 ani.

Cercetările filologului, influenţat de curentul occidental, modern, receptiv la rapida dezvoltare a celorlalte ramuri ale ştiinţei, se direcţionează în două domenii: folcloristica, pe care o vede în corelaţie cu geografia (Mioriţa este analizată în variantele ei specifice fiecărei provincii istorice), a doua direcţie fiind cercetarea operei literare, însă depăşind stadiul estetic-static, ce are în vedere numai textul final, ci investigând actul creativ în etapele sale succesive, deci dinamic-istoric. Sunt fundamentale studiile lui DC despre opera lui Eminescu. Titlurile sugerează tipul nou de abordare: Personalitatea lui Eminescu, 1926, Arta cuvântului la Eminescu, 1938; Creativitatea eminesciană, 1943.

Este cunoscută opţiunea legionară a savantului.  Se trece cu vederea faptul că, înlocuindu-l în 1941 pe Al. Rosetii la direcţia Fundaţiei Regale, a dispus topirea Istoriei... lui Călinescu. Din fericire, tirajul se epuizase rapid din librării...

Citeşte mai mult:     http://ro.wikipedia.org/wiki/Dumitru_Caracostea

 http://www.autorii.com/scriitori/dumitru-caracostea/

În cadrul proiectului "Plăci memoriale pentru marii scriitori dispăruţi", am pus o placă memorială în Bdul Lascăr Catargiu nr. 28:

Din ion lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale

5 iulie 08. Dau telefon lui Victor Stoleriu şi spre mirarea mea nu ştie nicio adresă de pe lista pe care i-o citesc, nici măcar pe-a lui D. Caracostea. Mi-o dă cu aproximaţie pe a lui Al. Dima, cât să o pot identifica apoi din cartea de telefon. Aflu că a fost coleg de an cu Nichita şi cu Valeriu Filimon. Îi mărturisea Nini (Nichita) că avea nişte caiete în care îşi nota de 2-3 ori pe zi, deci un fel de jurnal studenţesc, acele caiete s-au pierdut, „or fi ele pe undeva”.

15 iulie 2008: (...) Merg pe jos până pe Brezoianu, trec de Tipografia Univers, ajung la colţul cu aleea Relgis, acolo văd că există un imobil 29-A, apoi altul similar 29-B, şi altul chiar spre intrarea în Cişmigiu, 29-C, cel căutat. Aici e o placă memorială pentru Ctin Titel Petrescu. Începe ploaia, dinspre parc vin doi domni, unul foarte în vârstă, ajutat, în baston, urcând cu greu scările. Intru cu ei, le spun ce şi cum, cel mai tânăr îmi confirmă că aici a stat Petru Dumitriu înainte de a fugi peste graniţă. După cum tot aici au stat mari actori: Ion Finteşteanu, Moni Ghelerter, din nou Marcela Rusu, care probabil între timp schimbase  partenerul, alţi mari actori. Bătrânul îmi dă telefonul preşedintelui de asociaţie, îl trec pe o însemnărică (pe care iute o rătăcesc, nevoit să caut în cartea de telefon, noroc că reţinusem prima literă a numelui). Ies la Spicul şi mă hotărăsc să caut Elisabeta 95, pentru D. Caracostea. Troleibuzul mă duce din Kogălniceanu pe Calea Plevnei, cobor, dau de placa memorială a actriţei Maria Filotti,  m. 1956, notez textul /ciudată reacţie, să scriu pe-o foaie de hârtie ce a fost scris pe o placă de marmoră – însă vânăm eternitatea prin orice mijloace, oricât de puerile..., revin în bulevard şi din aproape în aproape ajung iar la blocul cu Th. Capidan şi cu Eugen Lovinescu, deci aici a stat şi D. Caracostea prin 1943, deşi parcă nu i-aş pune placă tot aici; m-ar interesa unde a stat după puşcărie şi până la moarte.

29 iulie 2008: (...). De la venerabila dnă Caracostea, cu care se înrudeşte N.M., care m-a prezentat şi a asistat la discuţie, aflu cum s-a întors Dumitru Caracostea de la închisoare - nu la adresa din Bdul Kogălniceanu 95, de unde fusese ridicat, ci la adresa din Ana Ipătescu 28, unde vom pune placa memorială. I s-a spus că aici locuieşte fiul său, marele inginer de poduri metalice Andrei Caracostea, cel care a ridicat podul de la Vadul Oii, podurile de pe Prahova şi a supravegheat structurile metalice de la Casa poporului. Acest bloc unde ne aflăm a fost recuperat cu mare luptă, prin darea în judecată a celor ce se înstăpâniseră aici. Zonă zero, foarte simandicoasă dar şi strategică, implicaţi cei de la Ministerul industriei grele, de la Justiţie. Stăteau aici traducători din limba rusă, securişti de frunte, un anume XY.  Călcat apoi pe trecerea de pietoni de alături... Trăia aici şi mama lui Mircea Piticaru, prieten cu 3 ani mai mic decât Marin Tarangul, ambii arestaţi la o petrecere unde s-a citit din Main Kampf. Pe P. l-au eliberat după un an şi jumătate, a putut urma medicina, psihiatria, se deduce că semnase colaborarea, l-au făcut medic–şef la spitalul din Câmpina, unde li se spăla creierul adversarilor politici. Şi interlocutoarea încheie, mă lasă să-mi fac propria părere... Despre Marin Tarangul credea că ar fi murit la Paris, cu ani în urmă. Îi spun că ne-am văzut şi că i-am dat o fotografie făcută prin 1967, chiar în faţa acestui imobil. Ne cunoşteam de la cenaclul Labiş, dar n-am menţinut legătura....

Pe acest bulevard fost Lascăr Catargiu, fost Ana Ipătescu, acum din nou Lascăr Catargiu, văd vreo cinci ambasade ale unor ţări arabe. Inclusiv în imobilul unde fuseseră redacţiile revistelor literare: Luceafărul, România literară, Viaţa Românească, Secolul XX. . Dar şi acolo unde fuseseră editurile Eminescu, Minerva etc. Văd că şi în imobilul general Coandă, casă retrocedată savantului H.C, ca apoi prin testament să fie dată statului român. Iscusită mişcare a comuniştilor, când bătrânul deja nu mai ştia de el. L-am văzut cum îl scoteau pe braţe din automobil, ca pe o păpuşă. Noi şi arabii lui Ceaşcă.

Acest ing. N. M. seamănă grozav cu preşedintele cu acelaşi nume, de fapt sunt veri, aflu că e cu doar 2 ani mai mic ca mine, însă ţinându-se verde, ceva mai scund ca literatul, păr rărit, dar aceeaşi privire directă.  Niki a câştigat un concurs de matematică, a făcut doi ani la filologie, l-au prins că a falsificat dosarul şi l-au exmatriculat. Înfiat de bunicul dinspre mamă, ca să i se piardă urma de Apolzan. Jumătate din imobil este al acestui ing. N.M., cealaltă jumătate al dnei Caracostea; au vândut parterul şi etajul I, el şi fratele lui. Îi spun şi lui povestea cu fotografia dată lui M.T., din păcate nu mi-am tras o copie.. .N.M. îmi spusese că va face un tabel şi îi va pune pe toţi colocatarii-chiriaşi să semneze. E o onoare, spunea dna Caracostea, dar să nu se creadă că e iniţiativa dânsei, să nu reiasă că se împăunează cu numele Caracostea. Deci tot ea îşi face scrupule...Oameni de viţă veche, prea demni pentru aste vremuri  Şi aici, zice, sunt oameni cam ciudaţi. Ciudaţi?, zic. Or fi ceva mai reticenţi, dar aş putea să vă spun eu ce înţeleg prin oameni ciudaţi. Le rezum cazul Zarifopol, apoi cazul Mihail Dragomirescu. Se minunează.  Ei sunt căsătoriţi din 1937. Ştie că pe D. Caracostea l-au arestat şi a făcut detenţie 5 ani şi jumătate.  I-au adunat pe mai mulţi, într-o noapte – câţi nu muriseră deja. La revenirea din detenţie, i-au trebuit fiului Andrei câteva minute bune ca să-l recunoască pe tatăl lui. Le spun că am identificat mai întâi, după adresă, imobilul din Kogălniceanu 95, unde a locuit şi Lovinescu, dar şi academicianul Th. Capidan. Se bucură că  acad. Th. C. are placă memorială. Aflu că acolo treburile sunt şi acum încâlcite, încă nu s-a lămurit cu proprietatea lor de acolo, un imobil cu profesori universitari. Le arăt lista cu Nichifor Crainic, cu Nae Ionescu. Se luminează la faţă distinsa doamnă, mă felicită, îmi mulţumeşte personal. Iau telefonul lui N.M. şi i-l dau pe-al meu. Nu voi avea nevoie de acceptul lor scris, să păstreze tabelul ca să le închidă gura chiriaşilor, la nevoie. Îi spun dnei Caracostea că placa memorială o vom fixa pe balconul de la parter, deasupra numărului 28. Voi face deocamdată o fotografie a faţadei.

Cobor împreună cu N.M.. Rămâne în urmă să ia cheile de la apartamentul lui şi ajungând primul la intrare, îmi dau seama că uşa nu se poate deschide. Îmi explică: cineva neauzind bine pe cel de la interfon, poate da drumul vreunui răufăcător. Dar el nu va mai putea să iasă din clădire... Ca semn de precauţie, în caz de jaf.

Ieşim pe trotuar, fac poza, vorbim mai multe. Îmi schiţează povestea colocatarilor, de la parter la ultimul etaj. Epica din familie. Apoi despre ambasadele arăbeşti de pe bulevard. Dar ce mult seamănă nu numai la chip dar şi la vorbă acest N.M. cu celălalt N.M. Zicea: Suntem cam mulţi Nicolae în neam. Zic: Instituţia naşului la români funcţionează în plin... Se cheamă Nicolae şi bunicul şi tatăl şi nepotul... Ne despărţim cu vorbe bune.

          

Alţi scriitori:

Petre Dulfu, n. 1856

Traian Lalescu, n. 1920

Dan Simonescu, m. 1993

Mihai Ursachi, m. 2004

        

Poezia zilei: Mihai Ursachi, m. 10 martie 2004

O viaţă bogată

De jur împrejur nălucire de ape,
răstoace rotunde şi rotitoare
şi glasul de îngeri răzbate aproape,
din care izvoare, din care izvoare...

Acuma din nou mă opresc la fântână,
am fost noi pe-aici, am mai fost noi vreodată,
un om rătăcit c-o pribeagă străină...
am duce-n adâncuri o viaţă bogată.

Acolo-s palaturi verzui şi tăcute,
cu turnuri de apă, statui de rusalce,
făcliile ude şi pletele ude,
verzuile plete de alge.

Eli, Eli...

Noapte de veci pentru cel răstignit în el însuşi...

Căci la picioarele sale nu au să plângă
aducătoare de mir,
şi nici un apostol nu-i va vesti mântuirea...
În pânză eternă pe dânsul nu-l înfăşoară
şi nimeni n-au ars pentru el mirodenii
şi smirnă.
Părintele său îţi întoarce privirea în nouri
când el, dându-şi sufletul, roagă iertare...

O, sângele său picurând în ţărâna fierbinte,
nu naşte altare de purpură şi nu se preface-n
orgii de garoafe aprinse... Iar cele trei lacrimi
nu s-au făcut măgărint.

Noapte de veci pentru cel răstignit în el însuşi.

(Din antologia „Aceşti mari poeţi mici” 

alcătuită de Mihai Rădulescu) 


Ion Lazu: Statui de scriitori români, I