5  iulie: Liviu Petrescu, n. 17 dec. 1941 - d. 5 iulie 1999

 

    

 De fel din Râmnicu Sărat, şi-a terminat liceul la Cluj, 1959, urmând apoi Filologia din acelaşi oraş 1959-1964, după care va face carieră universitară la facultatea pe care o absolvise, cu doctorat în 1977; devine profesor titular la catedra de literatură comparată, decan al filologiei iar apoi director al Institutului de Lingvistică şi Istorie literară Sextil Puşcariu din Cluj. Căsătorit cu Ioana Em. Petrescu.

Critic şi istoric literar, exeget al scriitorilor transilvăneni, eseist, s-a remarcat prin erudiţie, rigoare, spirit analitic. A debutat în 1958 la Tribuna şi s-a făcut remarcat în noua formulă redacţională a acestei reviste, dar şi la Steaua. S-a ocupat în mod special de Duiliu Zamfirescu (în această ipostază este citat de Manolescu în Istoria sa critică, altfel trecut la Autori de dicţionar), Camil Petrescu, Anton Holban şi Gib Mihăescu, iar în volumul Romanul condiţiei umane, folosind procedee comparatiste şi observaţii subtile, analizează relaţiile dintre ideal, real şi formula romanescă a autorilor. Poetica postmodernismului a avut trei reeditări. S-a ocupat cu perseverenţă şi devoţiune de colocviile Blaga de la Cluj, trecând de festivismul comemorativ.

Opera literară: Realitate şi romanesc, 1969;  Dostoievski, eseu, 1971; Scriitori români şi străini, eseuri, 1973; Romanul condiţiei umane, studiu critic, 1979; Vârstele romanului, 1992; Poetica postmodernismului, 1996; ed. a II-a, 1998, ed. a III-a, 2003; Studii transilvane. Coduri etice şi estetice la scriitorii transilvăneni, 1997.

 

Citeşte mai mult: https://www.google.ro/search?q=liviu+petrescu&ie=utf-8&oe=utf-8&aq=t&rls=org.mozilla:ro:official&client=firefox-a

http://lett.ubbcluj.ro:5388/index.php/corp-didactic/galeria-litere/144-liviu-petrescu-1941-1999

 http://www.romlit.ro/liviu_petrescu

 

 

Al. Oprea, n. 5 iulie 1931 – d. 4 dec. 1983

 

 

 

Dintr-o familie de ţărani vâlceni (comuna Goruneşti, ulterior Bălceşti), a urmat liceul Fraţii Buzeşti din Craiova,  devenind colaborator la presa locală. Dovedind de timpuriu înclinaţii literare, a urmat cursurile Şcolii de literatură, fiind coleg cu câţiva dintre viitorii protagonişti ai mişcării literare înnoitoare: Nicolae Labiş, Ion Gheorghe, Florin Mugur, destui alţii. În mod firesc pentru acele vremuri proletcultiste, a devenit redactor la reviste precum Tânărul scriitor, Luceafărul, Gazeta literară, apoi director adjunct la MLR, şi director la dispariţia lui Perpessicius, 1971. Şi-a continuat studiile la Institutul Maxim Girki din Moscova, apoi Filosofia din Bucureşti, secţia ziaristică. Şi-a luat doctoratul în filologie. A fost lector, apoi conferenţiar şi în final şef de catedră literatură la Ştefan Gheorghiu. A scris cronică literară, cu accente polemice, a îngrijit editarea în româneşte a lui Panait Istrati, inclusiv ediţiile bilingve de Opere în 4 volume ale acestui scriitor pe care a stăruit să-l readucă în aria culturală românească, deci o altă abordare decât a lui G. Călinescu, care îl exclusese din Istoria... sa din motive care nu conving. A făcut dovada unui angajament extraordinar în descoperirea, studierea şi interpretarea documentelor privind operele literare, convins de importanţa recompunerii cât mai exacte a contextului în care scriitorul a elaborat romanele sale. A colaborat sub îndrumarea lui Perpessicius la revista Manuscriptum, pe care a condus-o după dispariţia mentorului său. A scris câteva cărţi interesante precum Mişcarea prozei, 5 prozatori iluştri, 5 procese literare (Sadoveanu, Rebreanu, Istrati, Camil Petrescu, Gib I. Mihăescu), Mitul faurului aburit (despre atelierul literar al scriitorului la izvodirea capodoperei: Răscoala, La Medeleni, Rusoaica, Craii de Curtea Veche ), în sine un titlu inspirat. A coordonat cu aplicaţie continuarea editării lui Eminescu, volumele XI-XIV.

                          

Opera literară: • Panait Istrati, Bucureşti, 1964; • Mişcarea prozei, Bucureşti, 1967; • 5 prozatori iluştri, 5 procese literare, Bucureşti, 1971; • Panait Istrati. Un chevalier errant moderne (Dossier de la vie et de l'oeuvre), Bucureşti, 1973; • Mitul „faurului aburit". Excurs în atelierul de creaţie al prozatorilor români moderni, Bucureşti, 1974; • Incidenţe critice, Bucureşti, 1975; • Panait Istrati. Dosar al vieţii şi al operei, Bucureşti, 1976; • J.J. Rousseau şi L.N. Tolstoi. În căutarea vârstei de aur (în colaborare cu Galina Oprea), Bucureşti, 1978; • Faţa nevăzută a literaturii, Bucureşti, 1980; • În căutarea lui Eminescu gazetarul, Bucureşti, 1983.

 

Ediţii: • Panait Istrati, Opere alese - Oevres choisies, I-VI, ediţie bilingvă, traducere de Eugen Barbu, prefaţa editorului, Bucureşti, 1966-1974; • Mateiu I. Caragiale - un personaj. Dosar al existenţei, prefaţa editorului, Bucureşti, 1979.

 

Află mai mult: www. Crispedia.ro        

 

Din Ion Lazu - Odiseea plăcilor memoriale:

27 noiembrie 2007: Punem placa pentru Letiţia şi Edgar Papu, plecăm pe Calea Dorobanţi şi vis-a-vis de Zodiac găsim locaţia pentru Al. Oprea; dna Galina, prevenită, ne aşteaptă în faţa imobilului, cum o rugasem. Însă dăm nişte ocoale până să putem parca într-o ogradă de asfalt, vorba lui Bacovia,- aflu că în acel imobil locuieşte Radu Câmpeanu. Mă prezint dnei Oprea, slabă rău de tot, cu tâmple străvezii-albăstrui şi cu ochii albaştri-Moskva. Alegem locul cel mai vizibil pentru trecători. Merge la etajul I pentru conectare la reţea şi nu i se răspunde, după ce nu răspunsese nimeni nici la parter. Dar coboară cu prelungitoare. Între timp, văzând că întârzie, apelez la o firmă Travel de pe scară şi obţin curent. Cătălin perforează placa – de ce nu au făcut-o la atelier?! – alt inconvenient vine chiar din faptul că majoritatea plăcilor nu sunt perforate (cum stipulează contractul), ne ia 30 de minute să le perforăm, faţă de perforarea peretelui, mult mai puţin, 4-5 minute. Aici se pierde foarte mult timp, dar pietrarul C. Ionescu tot nu înţelege, sau o face într-adins, ca să economisească el curent. Mi-e  silă! Ca să nu spun cât timp pierdem în trafic şi cu găsirea locului de parcare; apoi cu găsirea persoanei care se milostiveşte să ne dea curent...

Vorbesc cu Dna Galina Oprea, care nu vrea nicicum să meargă la căldură, e un frig cumplit şi dânsă prea fragilă, o mirare că se mai ţine pe picioare. Încotoşmănată. Are mari emoţii cu placa, pare foarte impresionată că, oricât de târziu, Uniunea s-a gândit din nou la Al. Oprea. Chiar mă întrabă dacă se mai vorbeşte de Al. Oprea în lumea literară – cum să nu! Dacă eu ştiu ceva despre moartea lui Oprea. O moarte prematură, cam ciudată, în baie... Am citit la vremea respectivă, s-au auzit nişte zvonuri. Da, ei se aflau în pregătiri, pentru că urma să vină naşul lor de la Moscova, Iuri Kojevnicov... L-am citit, zic, coparticipativ. Seara, Al. O. se uita la televizor, apoi intră pe la 10:30 în baie iar ea se ocupa cu prăjiturile. Nu mai ieşea. Ea îl strigă: Alexandru! Aşteaptă, strigă din nou – nimic. Faci astfel de glume?!, nimic - se sperie, apoi loveşte cu piciorul în uşă, aveau pe dinăuntru un cârlig, intră, îl găseşte leşinat pe jos – baia spălată, pregătită, totul aranjat ca pentru oaspeţi. Dă telefon la salvare, dar salvarea era la intrare. Urcă medicul, vede. Duceţi-l la urgenţă! strigă ea. Nu ducem la Urgenţă oameni morţi! Aţi sunat la procuratură? Sigur că nu. Au urcat 5 oameni, l-au luat. S-a făcut autopsia, a primit două certificate medicale, care spun lucruri total diferite. Intoxicaţie cu C02, dar un medic i-a spus că omul nu moare când are 80%, ci când coboară sub 50%.

Or, Al. Oprea îi spusese mereu că este ameninţat şi intimidat, asta pentru că el preluase editarea Operelor lui Eminescu după Perpessicius; şi i s-a pus în vedere să nu publice articolele politice ale lui Eminescu. Ea crede că a fost asasinat. Iar la primirea în Academie a lui Moses Rosen din sală l-ar fi interpelat – a văzut secvenţa la TV - bardul C.V.T.  despre opoziţia la opera lui Eminescu şi acela n-a ştiut ce să răspundă, iar emisiunea s-a închis. Îmi spune cu mândrie nedisimulată că ea e moscovită, n-am ştiut? Şi simt că e nedrept să nu conoşti singura bravură a unei persoane: căsătoria unei moscovite cu un biet român....

Îi spun că l-am cunoscut pe Al. Oprea, am discutat de câteva ori, dar fapt este că îl vedeam mereu, la acţiunile Muzeului de Literatură, foarte activ, cu minunate iniţiative, cu mare deschidere, altfel un om distins, elegant, care făcea foarte bună impresie în lumea litarară şi avea prestigiul unui cercetător de valoare; dar nu am ştiut amănunte din viaţa lui personală, căci pe-atunci aveam o activitate de teren. A murit la 52 de ani, tânăr, în putere. S-a ştiut că e vorba de o moarte în baie, cam ciudată. Dar nimic în plus. Au un fiu, Andrei şi de la el două nepoţele.

Dna Galina, abia deplasându-se, îmi spune că are de multă vreme o poliartrită evolutivă, mâinile îi sunt grav deformate, aşa încât nu poate pune mănuşi, oricât şi-ar dori-o. Boală fără tratament, dureri din zori şi până în ultimul moment al nopţii. Cu greu urcă pe scări. Şi a urcat de câteva ori... Mi se strânge inima de compasiune. Văd că suferă de frig, dar nu se lasă, îmi spune că e călită, vrea să stea până la urmă! O formă emoţionantă de devoţiune, nu lesne de întâlnit...Îi spusesem să urce şi îi voi da telefon când suntem gata, să vină să vadă; nu se lasă biata femeie devotată trup şi suflet amintirii omului iubit. Mi-i închipui studenţi... ea frumoasă, visătoare şi agilă ca o balerină, el cu plete de luceafăr, vorbindu-i despre Eminescu, recitându-i în româneşte, vrăjind-o cu lumină de lună... (Cândva, prietenul C. mi-a spus că în Vest era o vorbă: Dacă vrei să cunoşti iubirea, trebuie să mergi la Moscova...)

Îmi e foarte recunoscătoare că m-am gândit la Al. Oprea. De ce nu? Mi se pare cum nu se poate mai firesc, a fost o valoare... Şi ne despărţim cu căldură în suflete, eu emoţionat, o sărut pe ambii obraji. Mă invită cândva la o cafea. În spatele acestui înveliş depreciat, stau nişte ochi vii şi ghiceşti clocotul ascuns al unui suflet ardent, slav sută la sută, rămas tânăr, oprit la vârsta despărţirii de Alexandru. Căruia văd că nu i-a spus Saşa nici în clipele decisive.

22 decembrie, sâmbătă. În zori mă trezesc cu ideea să fac o listă cu scriitorii care au fost închişi sub comunişti. Pun mâna pe pix şi în câteva minute scriu vreo 70 de nume de scriitori despre care ştiu sigur sau din surse incerte că au fost încarceraţi. Trec lista pe calculator, i-o trimit lui Murgeanu şi în curând mi-o confirmă, competând-o cu încă 6-8 nume de preoţi şi scriitori din Rugul aprins. Şi-mi dau seama că ideea mi-a venit în noaptea căderii dictaturii.

La 12:00, când mă îndreptam spre MNLR, văd pe trotuar în faţa mea o bătrânică abia trăgându-şi nişte botfori uriaşi. N-o fi chiar dna Galina Oprea, cu care stabilisem o întâlnire? Ea este! Ajung în dreptul ei, mă vede, ne salutăm şi pe loc i se luminează ochii, îi întineresc efectiv. Îmi dă o pungă cu ceva, îi dau cartea Scene ...cu un scurt autograf. Am venit cu maşina? Nu, cu metroul, până la Romană. Şi este cazul rar când regret sincer că nu am maşină – să o fi dus înapoi, acasă. Ea fără mănuşi – nu poate să le poarte la boala ei; pe o vreme ca asta nu prea iese din casă. Mă ofer să o conduc înapoi, refuză, poate se jenează cât de anevoie se mişcă. A ţinut să-mi mulţumească încă o dată pentru placa memorială şi să-mi facă urările de sărbători, cu sănătate şi fericire pentru întreaga familie. Mă şi gândeam: Din 90 de plăci pe care le-am pus, numai o singură persoană, această rusoaică s-a gândit să-şi arate simpatia pentru ce am făcut, chiar dacă din partea Uniunii. Totuşi, cu ce fire norocoasă am fost dăruit de mama: să ştiu să mă bucur mai mult pentru un mic gest de bunăvoinţă decât să mă amărăsc pentru toate obidele căşunate de nişte moftangii! Dar de ce vorbesc numai de mama? Tata era el însuşi un om însetat de „vorbă bună”. Apoi mi-am zis că poate nu e vorba că ea este rusoaică, ci că este un om deosebit de sensibil, delicat, generos – şi poate ăsta este chiar motivul pentru care a ales-o Al. Oprea dintre atâtea fete moscovite. Iar ea s-a îndrăgostit de el şi a trecut peste toate opreliştile ca să-l urmeze. Încă de la început ea a fost un om special, îmi spun. Pe când aceste „soţii roşii”, cum pe bună dretate le-a numit cineva înaintea mea, (poate C. Prut) sunt ca fiarele turbate. În cazul concret al Anei Ţic, în loc să stea cu capul la cutie, căci la drept vorbind soţul ei nici nu merita o placă memorială, după ce o viaţă întreagă a scris numai şi numai pe linie, mereu despre ilegalişti, dând interviuri oportuniste unei S. Pop, în preajma congreselor PCR. L-am trecut pe placă dată fiind conjunctura, ca şi pe cei de pe Dionisie Lupu.

 

Poezia zilei, Bogdan Ghiu, n. 5 iulie 1958

Poem

 

Nu am nici o putere
şi aproape nici forţe nu mai am.
Trăiesc. Simt asta. Privesc în jur
şi aud gândul bolborosind.
Deschid gura să vorbesc dar o
închid repede de teamă
să nu casc.
Mi-e teamă că nu am să mai pot
închide gura niciodată. Tac.
Rotesc în gând începuturi de gând.
Urmarea e întotdeauna prea lungă - o
adevărată istorie.
Nu las cuvintele să (se) facă istorie.
Ele sânt de trăit pentru mine.
Numai timpul se poate trăi,
nu şi istoria. Istoria este o fiinţă
ea însăşi, cu viaţa ei proprie.
O fiinţă numai în sine.
Numai timpu-i al nostru.
Trăiesc. Simt asta. Vag, vag
de tot, dar simt.

 

 

Alţi scriitori:

Iulia Soare, n. 1920

 

 

6  iulie: Gabriela Negreanu, n. 6 iulie 1947 - d. 22 octombrie 1995

 

      

 

Tatăl inginer textilist, director la diverse fabrici de confecţii, mama croitoreasă, având încă două fiice; viitoarea poetă s-a născut la Bucureşti, dar şi-a făcut primele 7 clase la Botoşani, unde a început şi liceul, continuat la Botoşani, terminat la Călăraşi, în peregrinările părinţilor. Între 1965 -1970 urmează Filologia din Bucureşti, se căsătoreşte în 1969 şi are un fiu în 1971. După licenţă, va fi timp de 15 ani redactor la editura Albatros. În 1983, ca redactor de carte al volumului Saturnalii, de C.V. Tudor, va trage toate ponoasele pentru că autorul strecurase o poezie cu cifru, ofensatoare la adresa rabinului-şef Moses Rosen. În Săptămâna, Eugen Barbu, în mod aberant, dar de fapt solidar cu Vadim şi totodată nemulţumit de faptul că editoarea îi sprijinise pe diverşi adversari ai săi, inclusiv pe Adrian Păunescu, declanşează un atac mişelesc, în serial, împotriva Gabrielei Negreanu. În 1985 va fi înlăturată de la editură, mutată într-un post de funcţionară. După Decembrie 1989 va lucra la redacţia Culturală a Televiziunii Române, realizatoare a emisiunii Logos şi Ethos.

La sfârşitul lui octombrie 1995 se sinucide, aruncându-se de la etajul IX al blocului unde locuia cu familia.

A scris poezii de la vârsta de 8 ani şi a activat în echipele de teatru ale şcolilor frecvantate. A debutat cu poezia Dunăre, în Luceafărul, 1983. Participantă la cenaclurile bucureştene Junimea, Labiş etc şi la echipele de teatru studenţesc.

Opera literară: Paul Valery şi modelul Leonardo; Decorul şi prezenţa, 1979; Elegii pentru sufletul înflorit, 1981; Jurnal. Eul peregrin, 1984; Partea omului, 1987; Incinte, 1988; Viziune cu logofagi, 1994; Memoria unui creier, 1995; Noaptea iniţiaţilor, 1995.

 

Citeşte mai mult: http://www.unibuc.ro/studies  /Doctorate2010Iunie/Kom%20Mihaela%20-%20Gabriela%20Negreanu.%20Studiu%20Monografic/M%20Kom%20-%20Rezumat%20al%20tezei%20de%20doctorat.pdf

 http://revistacultura.ro/nou/2010/04/gabriela-negreanu-%E2%80%93-totul-sau-nimic/

 

Un comentariu la evocarea lui Alex Ştefănescu:  Gabriela Negreanu - Totul sau nimic, Rev. Cultura, 6 iulie 2012.

http://revistacultura.ro/nou/2010/04/gabriela-negreanu-%E2%80%93-totul-sau-nimic/

"Plină de miez şi de înţelegere umană - şi atât de bine scrisă - această evocare colegială-îndrăgostită a lui Alex Ştefănescu despre poeta Gabriela Negreanu; iar într-altfel, după cum ne şi mărturiseşte autorul, textul cu pricina este un fel de "încălzire", înainte de a scrie articolul despre G.N, în Addenda pe care o pregăteşte la Istoria sa. (Nu ştiu dacă a scris deja despre ea, nu am cartea... Oricum, Marian Popa îi acordă o coloană, pe când N. Manolescu  nu o citează măcar o dată.). De altfel, Alex. Şt. este, dintre exegeţii în desfăşurare, criticul literar care scrie cu cea mai mare adecvare la autorul analizat, cu inteligenţă dar şi cu subtile observaţii de viaţă. M-a emoţionat profund această evocare a poetei pe care astăzi o postez pe blogul meu la "Scriitorul zilei". Lui Alex. Ştefănescu poezia Gabrielei Negreanu nu-i face o bună impresie, dimpotrivă, îi pare a nu fi mai mult decât nişte fragmente de jurnal; criticul consideră că poeta ar fi trebuit să se ocupe cu precădere de eseistică, unde inteligenţa ei şi cultura temeinică ar fi constituit avantaje decisive...  Sunt mai multe cauze ale acestei inaderenţe a criticului la poezia Gabrielei Negreanu; în primul rând, colegi de facultate fiind, n-a putut trece peste impresia fascinantă despre fiinţa poetei, cum de altfel nici peste comportarea ei derutantă, contradictorie etc - însă ar trebui să se ştie că această discrepanţă există întotdeauna: poezia este altceva decât poetul ca atare, de carne şi nervi - şi chiar această nepotrivire cu sine şi cu lumea este sursa din care se nutreşte poezia... Şi apoi, trecând de perioada clasicismului, ce altceva a fost, în fond poezia ultimului secol şi jumătate - cel pe care îl avem îndeobşte sub observaţie, indiferent a cui şi din ce continent? (vorbim de marea poezie a lumii...) Păi, nu e mereu vorba despre un jurnal liric deghizat, livrat nouă ca poezie, de la sfârşitul secolului XIX şi până la mizerabiliştii milenarişti?! Numai că bieţii noştri contemporani, altfel bine înfipţi, decişi să ocupe prim-planul scenei lirice, nu au substanţă, nu au "snagă" (sau poate ar fi să spunem că nu au metafizică...), ei doar dau curs reflexulului cultural de a-l acroşa pe cititor, de a se constitui în autori (prin pură uzurpare de termeni), lipsindu-le în schimb combustia internă, creativitatea, harul simplu poetic. Or, dl Alex. Ştefănescu. spune că-i e ciudă când vede tineri talentaţi, dar fără substanţa Gabrielei... Nu prea înţeleg, totuşi, în ce ar consta acel talent, care nicicum nu se înfiripă pe zariştea paginii..."

 

Ion Lazu - Rememorări: Gabriela Negreanu

Din  Lamentaţiile Uitucului  (Jurnal de scriitor, 1990-1996), în manuscris:

26 oct. 95. Îngrozitoare veste: s-a sinucis Gabriela Negreanu! Am aflat astă-aseară, la sala Dalles, unde cu doar câteva luni în urmă am participat la lansarea volumului ei de poezii “Memoria unui creier”. Pe loc mă gîndesc că şi-a ieşit din minţi, din cine ştie ce motiv şi nu a mai reuşit să evite gestul disperat. Dar de fapt n-am aflat la sala Dalles, ci în pasajul de la metrou Unirea, cu Nicu Ţone şi un ins care ne zăpăcea la cap cu proiecte de difuzare a cărţii prin şcoli etc. Trăznit de veste, îl stopez pe acela: Domnule, lasă-ne în pace, nu vezi că am primit o veste îngrozitoare?! N.Ţ. l-a luat ceva mai încolo, iar Lidia se străduia să mă aducă la realitate, spunîndu-mi că asta e: Gabriela s-a sinucis acum cîteva zile şi nu mai putem face nimic. Nici măcar să mergem la îmnormântarea ei. Am reuşit să mă urnesc spre scări, în timp ce trecătorii se uitau nedumeriţi, trăgînd cu urechea. Mă copleşise groaza, mila de Gabriela şi regretul că am tot amînat să-i dau telefon pentru a-i spune că mi-au plăcut versurile din volumul lansat. Chiar mă străduiam să însăilez o scuză care la ea ar fi prins, ştiindu-mă geolog, anume că am fost plecat pe teren, în munţi. Lidia, şi ea regretînd foarte mult, îmi reproşează că am acestă meteahnă, nu telefonez prietenilor, cunoscuţilor. Ne tot zbuciumăm îndenoi, neînstare să înţelegem cum s-au petrecut lucrurile, ce se află în spatele acestui gest disperat-disperat. Mă gîndeam la strutura ei specială, uşor labilă psihic, alternînd puseele de sinceritate cu altele de neîncredere şi suspiciune, la distanţa pe care o punea uneori, brusc, între sine şi interlocutor, după alte momente, de francheţe, la toate semnele care spuneau că are nevoie de a se confesa şi de a se baricada în sine, alternativ. 

În drum spre nepotul – ziua lui de naştere – îi spun Lidiei: Vezi la ce e bună religia? În astfel de momente de cumpănă-panică-disperare, cînd nu mai vezi nici o ieşire. Lidia tot nu poate înţelege cum a putut recurge la un asemenea gest o femeie care are copil, soţ, o familie, mamă, soră. Tocmai aici e tragedia, îi spun, i-a luat Dzeu minţile, "şi-a ieşit din minţi", cum zice poporul. În acea clipă Diavolul se bagă în sufletul omului, îl păcăleşte cu o falsă raţiune, aşa încît insul crede că judecă logic – şi astfel diavolul îşi împlineşte lucrarea lui mişelească. La Mălina aflăm că vestea apăruse zilele trecute pe prima pagină: poeta şi redactora GN s-a sinucis, fiind bolnavă de cancer. Promite să-mi găsească ziarele. 

Acasă nu dormim ore în şir. Îmi vin cu insistenţă în minte scene din aceşti ultimi 15 ani de cînd ne cunoaştem, cum am colaborat la apariţia Curţii interioare, ed. Albatros, 1983,  şi cum eram pe cale să scoatem şi volumul de poezii, dar a trebuit să plece de la Albatros pentru că scosese volumul de poezii al lui Adr. Păunescu, devenind victimă a şicanelor şi bădărăniilor lui Eugen Barbu. Cum i-am dus cele două pietre frumoase şi o pagină de carte veche bisericească, iar ea m-a luat prin surprindere punîndu-mi în braţe Istoria lui Călinescu. (Un asemenea gest, pe care cred că nimeni altcineva nu l-ar fi făcut... Ca să nu i se pară că am mituit-o, ca să nu mi se pară că...). Cum îi vedeam pe optzecişti la ea în redacţie, pe Florin Iaru şi ceilalţi pe care reuşea să-i strecoare, mai într-o antologie a debutanţilor, mai într-un concurs de debut… L-a publicat şi pe Felix Sima iar acela, în următorul volum i-a dedicat o poezie.

Îi telefonam de cîte ori îi apărea un nou volum, un grupaj de poezii, sau cînd i-a apărut o proză scurtă, un coşmar cu iscusinţă captat, în Ramuri. Am discutat pe larg despre şansele ei ca prozatoare. Am fost cu Felix Sima la Biblioteca Universităţii cînd s-a lansat cu mare pompă Epica magna a lui Nichita Stănescu, îi vedeam pe amîndoi la tribună, de la balcon, şi o clipă m-am gîndit ce norocoasă este, ce bine le stă şi că poate sunt îndrăgostiţi. Oricum, nu m-aş fi mirat să pună ochii pe o fată superbă ca ea, numită tot Gabriela şi semănînd cumva cu Melineasca. Cum se interesa de familia mea, de Lidia, apoi şi de Andrei, oferindu-se să-mi dea nişte lucruşoare de-ale lui Brăduţ... De o bunătate şi căldură omenească vecină cu inimaginabilul... Ba chiar mi-a şi dat un fel de zgardă de piele, pentru când copilaşul învaţă să meargă. Părea să se bucure cînd îi spuneam că eu şi Lidia ne iubim, ar fi vrut să vină odată cu noi într-o excursie la munte. Mi-a spus asta în cîteva rînduri, dar eu nu am insistat, căci alţi amici condeieri se arătaseră interesaţi, iar apoi dăduseră uitării toate planurile noastre. Îi dădeam uneori telefon din gară, cînd să plec pe teren, o felicitam de 8 noiembrie. Se pare că a impresionat-o neplăcut faptul că pe eroina mea din Capcana… o chema tot Gabriela şi poate de aceea mi-a înapoiat manuscrisul fără să-l fi terminat de citit. Schimbasem numele real Daniela, iar acum ce să fac? Se arăta impresionată că scosesem şi cărţi de poezie dar şi de proză, scenarii premiate, un album de artă fotografică – şi una dintre dedicaţiile ei se referă chiar la această polivalenţă a resurselor mele artistice. Am cunoscut-o pe soră-sa şi cu acea ocazie am conversat despre vizita/şederea ei de cîteva zile la Gigi Astaloş, căruia îi luase un interviu. Mi-l prezenta ca pe un ins foarte iscusit în a-şi crea relaţii, ceea ce-l ajutase să-şi vadă piesele jucate în multe săli mici din toată lumea. În ultima vreme făcuse la televiziune emisiuni culturale, dar mi s-a plîns că nu se înţelegea cu ceilalţi şi în scurt timp i-au desfăcut contractul. Oricum, am chemat-o la recitalul Lidiei, pe o ninsoare straşnică, la Muzeul Ţăranului român, unde s-a emoţionat pînă la lacrimi; a venit cu drag la lansarea primului volum de poezie al Lidiei, la Dalles, în aprilie, apoi tot acolo şi-a lansat Memoria… unde au vorbit excelent despre ea vreo cinci critici de marcă, inclusiv Dan Laurenţiu. Lidia nu-şi poate scoate din minte imaginea chipului ei radios cînd ne-a dat autograful, numindu-ne adevăraţii ei prieteni…

Şi nu puteam adormi de obidă, de mare tulburare şi adîncă tristeţe.

Am vorbit la telefon cu Izverna, care nici el nu ştiuse; îmi spune că toată ziua se gîndise la ea, pentru că îi promisese nişte cărţi; s-au văzut la mare, în iulie, au stat la plajă. Ca medic, zicea, nu crede că a avut cancer. Azi la prînz dau telefoane lui Acsan, lui Petre Ghelmez şi dna G. îmi spune că drama s-a petrecut duminecă, după ce dereticaseră prin apartament. P.G. e cel care o angajase la Albatros…

E groaznic, de două trei ori am fost acasă la G. N. şi de fiecare dată am sfătuit-o insistent să-şi închidă balcoanele – un balcon imens, spre bulevard, dînd ocol întregului apartament: ar cîştiga spaţiu util, ar scăpa de zgomote şi de praf, îi spuneam. Nu pot spune de ce, dar ideea că G. N. are un balcon deschis, gol, la etajul IX, mă neliniştea.

Scrisul nu a ajutat-o, asta mă întristează în plus. Scrii jurnal, de exemplu, şi te iluzionezi că smulgi uitării măcar cîteva fragmente de viaţă, dragi sufletului “însetat de real” – dar se face că totul este “vînare de vînt”, scrierea jurnalului nu face decît să-ţi fure din viaţă, să-ţi anuleze din amintiri, necum să ţi le păstreze…

Cu atîtea cărţi publicate, aşezate cronologic în raftul bibliotecii sale, cu manuscrisele  de proze scurte din dosare, cu foi răzleţe, notiţe şi însemnări de jurnal care i-ar fi putut ţine sufletul dar şi trupul în aer, plutitor, biata Gabriela se va fi azvîrlit cu capul în jos, într-o pornire de autodistrugere definitivă. Va fi murit încă din aer, la acea viteză nici nu mai poţi să respiri. Aseară, în panică, mă rugam: Doamne, ajută-ne şi ocroteşte-ne!

 

Iată unele notaţii cu Gabriela Negreanu (Scene din viaţa literară, ed. Ideea europeană,2007):

3 febr. 84 (...) Apoi o lungă convorbire cu Gabriela Negreanu, rău afectată că Eugen Barbu a reluat campania împotriva ei. Vrea să ceară altă muncă. Am insistat să nu-i dea ipochimenului o astfel de satisfacţie. I-am explicat în fel şi chip că nimeni nu ia în seamă astfel de atacuri descalificante, duse aşa încît să-l scîrbească pe preopinent. Sper ca discuţia să o fi întremat, căci am găsit-o foarte deprimată.

10 ianuarie 1986: (...) Apare (la redacţia Luceafărul, n. m.) Gabriela Negreanu, acum funcţionară la Centrala cărţii; din spirit de solidaritate cu poeta urgisită, Sînziana îi cere un articol, I. Gh. îi cere nişte poezii. Ca între redactori, deh! Îi place ultimul grupaj al lui Florin Şandru. Şi mie, zic.  Mă asigură că o să dea manuscrisul meu de poezii de la editură lui Ion Acsan, pentru ’87. Apare A. D. Munteanu, care mă invită la el în birou, îmi povesteşte excursia lui în Franţa, îmi vorbeşte de Gigi Astaloş, care s-a realizat plenar şi îmi promite publicarea grupajului de traduceri din poezia lui Raoul Andres Morales pentru februarie-martie. Mă văd cu Ion Sofia Manolescu şi cu Matei Gavril în biroul proză-reportaj. Gabriela Negreanu, relaxată de data asta, îl caută pe Dan Laurenţiu...

 

 

 

Poezia zilei, George Alboiu, n. 6 iulie 1944 - d. 6 februarie 2023

De mână

Amândoi mergând de mână

Pe câmpia cea bătrână

În pământ intrăm încet

Și în zare tot de mână

Ies copiii din fântână.

Noi intrăm încet mergând

Și lăsăm în urmă gând

Ei se urcă dând ușor

Toți genunchii florilor.

Când ne-ajunge-n gură

Gust de arătură

Le vedem picioarele

Mânând goale soarele.

Amândoi trecând de mână

În câmpia cea bătrână

Și în care tot de mână

Ies copiii din fântână

Pe câmpia cea bătrână.

         (din Câmpia eternă, 1984, Cartea românească)

 

Alţi scriitori:

Dragoş Vicol, n. 1920

Adrian Alui Gheorghe, n. 1958

George Lesnea, m. 1979

Horia Gane, n. 10 aprilie 1936 - d. 6 iulie 2004 

Ion Lazu - Din albumul fotografic Copaci retezați (postat pe Internet)