marți, 31 iulie 2018

Scriitorul zilei Tita Chiper ,   n. 31 iulie 1934 - d. 2002
Soţia scriitorului Al. Ivasiuc dispărut la cutremurul din 1977, ea însăţi reporteră şi autoare de interviuri, trecută prin hulita Şcoala de literatură, a scris scenarii pentru filme de animaţie; a colaborat intens la Contemporanul, la România literară şi la Dilema, începând cu primul număr al acesteia. Autoare “leneşă”, cum o consideră dl Manolescu, a editat o singură carte: În lumina orbitoare, culegere de interviuri cu personalităţi foarte diferite ale vieţii interne şi internaţionale.
Citeşte mai mult: http://adevarul.ro/cultura/istorie/tita-chiper---viata-interviuri-1_50ba02667c42d5a663af91ab/index.html
 http://www.romlit.ro/tita

Alţi scriitori:
Franyo Zoltan, n. 1887
Păstorel, n. 30 iulie 1894 - d. 17 martie 1964


Poezia zilei: Miron Cordun (n. 1939 - 1997)
Imagini pentru miron cordun imagini
Inorogul

Eu inorog era să fiu 
și cornul mult mai viu să-mi fie
în casa ta cu timp târziu
și-n prăpădire de trufie.
Dar traiu-n grabă, 
dar bătrân
de glorii repede purtate,
nu mai am stare să amân
pe viețile cu tine date.
Și nici cădere nu mai am
de prea mult frig să-ți sparg pereții
și să te-nping la mine-n neam
frumoasa mea din capul vieții.


Cântec vechi

N-avem atâta timp cu noi
să fim și orizon și vad
când norii flămânzesc pe cer
și peste norii noștri cad.
Bolnavi de friguri, prăpădiți
de greul mers al zilelor,
ne vin cu grija lor pe cap
precum am fi și noi de-ai lor.
Ca din pământ, din prea mult vânt,
abia ținându-ne ne vin -
și ne-am sui la ei în cer
și n-avem timp să ne suim... 

(Dumineca pe drumuri, Ed. Cartea românească, 1978) 




Ion Lazu - Povestea fără sfârșit a valurilor...la Neptun









luni, 30 iulie 2018



Scriitorul zilei, Mihail Celarianu 30  iulien. 30 iulie 1893 - d. 5 decembrie 1985

               
Al treilea dintre cei 8 copii ai unui colonel care a murit pretimpuriu (1905), mama fiind nevoită să-i crească din pensia de urmaş,  viitorul poet s-a născut la Bucureşti, a urmat liceul la Brăila şi Bucureşti, înscriindu-se apoi la Conservator, discipol al unor Gh. Cucu şi D. G. Kiriac. În 1913 merge la Paris dar ratează postul de bariton la biserica românească. Îşi va completa lecturile în Oraşul Lumină, dar la începerea Războiului revine în ţară şi merge ca voluntar pe front, urmând o şcoală de aviaţie; tifosul îl împiedică să combată pe front. 
Debutase în 1906 şi va intra în atenţia lui Macedonski, căruia îi va îngriji o ediţie de Poezii alese, 1920. Se va căsători cu fiica lui Macedonski. Timid din fire, va fi totuşi atras de boema literară, la Terasa Oteteleşanu îi va cunoaşte pe Arghezi, Vianu, Sorbul, N. Davidescu, Mircea Demetriade. Frecventând cenaclul Sburătorul, este remarcat de Eugen Lovinescu (figurează pe lista autorilor consacraţi de Sburătorul, întocmită de E. L.).. Publică volume de poezii şi de proză, scrie trei romane, dintre care Femeia sângelui meu (recuperând contextul comunităţii de români din Parisul antebelic, cunoscut nemijlocit de autor) se bucură de aprecieri meritate, pentru abordarea polifonică a problemei femeii şi a iubirii: femeia angelică, sora acesteia femeia vicioasă, iar mama acestora o femeie adulterină. Cu fine observaţii psihologice, rămase valabile. Un alt roman, Diamant verde, pierde din acuitatea problematicii, rămânând valabile observaţiile psihologice şi de viaţă. O anume aristocraţie parnasiană caracterizează scrisul lui M. C.; carnalul, inefabilul şi simbolicul, seraficul, lunarul, misterul sunt  coordonate ale scrisului său, deopotrivă în poezie şi proză. G. Călinescu în Istoria sa (p. 960-961) îl prezintă ca poet delicat-ceremonios, în linia Al. Macedonski - D. Anghel, iar ca romancier,  nu are decât cuvinte de apreciere pentru Femeia sângelui meu, scriere performantă în toate compartimentele, cu descrieri exacte şi cu interesante intuiţii psihologice privind cadrul erotic. (Marian Popa îl citează printre scriitorii recuperaţi, după schimbările din 1964-65. N. Manolescu  îl consideră "un poet al ritualurilor erotice cu flori", Istoria critică..., p. 1003).  A obţinut premii literare şi alte recunoaşteri oficiale. Scrie şi 2 volume de poezii pentru copii, un volum de proză umoristică molcomă; un alt roman a ars, iar scrierile memorialistice nu au fost încă publicate. Din 1923 a fost funcţionar la Ministerul Culturii şi Cultelor, iar din 1929 până în 1944 bibliotecar la ministerul Muncii, Sănătăţii şi prevederilor sociale. După venirea comuniştilor, face numeroase traduceri, în principal din scriitori francezi, dar şi din câţiva ruşi şi sovietici, acestea în colaborare. În 1966 reuşeşte să-şi reunească într-un volum producţia lirică, dar şi prozele, Inima omenească, ediţie îngrijită de Perpessicius. Un supravieţuitor prin veac, a trăit peste 92 de ani.

Opera literară: Poeme şi proză, 1913; Drumul,  1928; Polca pe furate, 1934; ediţie îngrijită şi prefaţă de Octavian Lohon,  1983; Femeia sângelui meu, 1936; ediţie îngrijită şi prefaţă de Octavian Lohon, 1991; Zâna izvorului sănătăţii (în colaborare cu Jean Bart şi Dr. Ygrec),1936; Flori fără pace, 1938; Isprăvile lui Stan cel cuminte 1939; Diamant verde,  1940; ediţie îngrijită şi prefaţă de V. Fanache, Bucureşti, 1973; Noaptea de fericire, 1944; Inima omenească, prefaţă de Perpessicius, 1966.

Traduceri:  Edmond Romazieres,  H. de Balzac, ; Boris Polevoi, (în colaborare cu Izabella Dumbravă); Anatole France, Jose-Maria de Heredia, Victor Hugo, Francis Jammes, Stephane Mallarme, Eugene Manuel, Anna de Noailles, Louisa Paulin, H. de Regnier, J. Richepin, G. Rodenbach, Albert Samain, Elena Văcărescu.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Mihail_Celarianu


Poezia zilei, Mihail Celarianu: 

 Floare galbenă

Şi-am adus o floare galbenă şi grea,
Care-ntoarce ochii către ea,
Galbenă şi-avară, fără de splendori.
Rece pentru ochii-ntrebători.

Când la tine-n casă se va-ntuneca,
Ochiul să se lase peste ea,
Să rămână-n noaptea dusului tău gând
Singură şi-amarnic luminând.

S-o aşezi ţinând-o-arzând, cu mâna ta,
Şi s-adormi cu faţa către ea.
Răscolită-n visuri liber să-i zâmbeşti,
Trupu-ncetinel să-ţi dezveleşti.

Astfel, toată noaptea sta-veţi amândouă,
Trupul tău sub tainica ei rouă,
Dimineaţa însă voi veni-n foc mare:
Să-mi dai floarea, galbena mea floare! 


Flori profane

Tot trupul flori trufaşe-ţi poleiesc,
Arzând în piept şi-n păr culori şi stele,
Flori leneşe de lux dumnezeiesc,
Profană floare-a patimilor mele.

Cu-o mare ură-aş vrea să ţi le rup,
Mătăsurile-n flori şi floarea-n sânge,
S-aud din fundul sângelui cum plânge
Orgoliu-ţi ca un câine-nchis în trup.

Sărac şi biciuit de-a ta mândrie,
Nu te-am oprit în viaţă niciodat'
Măcar ca să-ţi arunc halucinat
Din flăcări floarea mea de pustnicie.

Tu nu ştii cum dogoare-n flori de foc
Răsufletele-amarnice-ale gliei;
Tu n-ai sorbit din prispa sărăciei
Otrava-ncărunţită-n busuioc.


Garoafele

Garoafe negre care sună când le-apuci
Ca nişte aur ferecat şi nevăzut,
De descântat, de otrăvit şi de vândut.
Ca nişte bani, ca nişte foc, ca nişte cruci.

Să-ţi cumpăr trupul cel vrăjmaş c-un pumn de foc,
Cu foc scăzut, cu foc aprins, cu foc spuzit,
Pân' la sfârşit, dintru-nceput, făr' de-asfinţit.
Pentru-un vârtej cu vreju-ntors în mare joc.

Din coama neagră-ai să-l auzi c-un sunet stins,
Şi-ai să porneşti satanic joc sub cântul lui;
Se va-ntocmi cu aurul călcâiului,
Şuierător, pustiitor, de necuprins.

Pân-ai să cazi rotită-n brânci din jocul rupt,
Garoafe moarte-n gura neagră-a ţâţelor,
Sub vijelia nentreruptelor culori,
În joc mai surd, în joc profund, pe dedesubt.


Ion Lazu - La Neptun, aspecte...











duminică, 29 iulie 2018



Scriitorul zilei: Nicolae Steinhardt și Constanța Buzea
29  iulieNicolae Steinhardt, CENTENAR n. 29 iulie 1912 - d. 30 martie 1989

      
S-a născut în comuna Pantelimon - jud. Ilfov, dintr-o familie de evrei (numele în acte Nicu-Aurelian, tatăl său, Oscar S. fiind inginer şi directorul unei fabrici de cherestea şi mobilă. Luptase pe front în Primul război mondial, rănit la Mărăşti, decorat cu Virtutea militară. (Se repetă cazul tatălui lui Tudor Vianu). Şcoala primară în Pantelimon, liceul la Spiru Haret, coleg  cu viitorii lui mari prieteni şi colegi de suferinţă: C. Noica, Al. Paleologu, fraţii Acterian, Dinu Pillat, Mircea Eliade etc. Bacalaureatul în 1929. Urmează Dreptul, cu licenţa în 1931 şi un doctorat în 1936. În toată această perioadă, prieten nedespărţit cu Emanuel Neuman, cu care va semna câteva cărţi. Participant la Cenaclul Sburătorul, al lui Eugen Lovinescu; semnează cu pseudonimul Antisthihus articole în presă şi cărţile apărute în anii 1934, 1935 şi 1937, în care parodiază pe Eliade, Cioran şi Noica, dar şi Gruparea Criterion, sau pe Eugen Ionescu. O replică dură din partea lui Mircea Vulcănescu. Între 1937-1939 călătoreşte în Elveţia, Austria, Franţa şi Anglia, completându-şi lecturile. Revenit în ţară, la recomandarea lui Camil Petrescu, este redactor la Revista Fundaţiilor Regale, concediat în 1940 pe criterii legionare. Între 1940 şi 1944 suportă privaţiuni, apoi este rechemat la Revista Fundaţiilor, până în 1947, din nou înlăturat, poate la sugestia lui G. Călinescu. Urmează o lungă perioadă dificilă, de supravieţuire a intelectualilor nealiniaţi, încă neîncarceraţi; iar în 1958 este arestat împreună cu marele grup Noica-Pillat, peste 20 persoane: Streinu, Păstorel, Paleologu, Marieta Sadova, consideraţi "mistico-legionari". N.S. refuzând să apară ca martor al acuzării, este condamnat la 13 ani muncă silnică, confiscarea întregii averi, privarea de drepturi civile etc. La Jilava, pe 15 martie, este botezat simbolic de ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, martori fiind Al. Paleologu şi alţii, aparţinând diferitelor confesiuni creştine. După detenţie de 6 ani, la Jilava, Gherla, Aiud, trecută în demnitate, este pus în libertate pe 15 august 1964, cu ultimul lot de deţinuţi politici. Va merge la schitul Dârvari pentru botezul propriu-zis şi mirungere La îndemnul colegilor literaţi, încearcă reintegrarea în viaţa literară, publicând cronici, eseuri, traduceri. Apar volumele: Între viaţă şi cărţi,  1976, Incertitudini literare, 1980. Încă din 1970 începuse scrierea unor memorii: Jurnalul fericirii, o primă variantă, 570 pagini  - manuscrisul este confiscat de securitate în 1972; intervenţii din partea Uniunii Scriitorilor şi lucrarea îi este retrocedată, în 1975; între timp Steinhardt realizase o altă variantă a memoriilor, cu 200 pagini mai voluminoasă, confiscată din nou, în 1984. Totuşi, unele exemplare au ajuns în străinătate şi Jurnalul fericirii a fost citit la Europa liberă, 1988-1989.
În 1976 C. Noica, vizitează mânăstirea Rohia şi impresinat de peisaj, de imensa bibliotecă a mânăstirii, îi povesteşte lui Steinhardt, ştiindu-l interesat; acesta se hotărăşte să se stabilească acolo. Se prezintă în 1978, în 1980 este tuns călugăr şi se va dedica bibliotecii de 23.000 volume, dar şi scrisului. În 1982, apare un eseu despre Geo Bogza, în 1983 Critica la persoana întâi, în 1987 Escala în timp şi spaţiu, în 1988 Prin alţii spre tine. Iar Jurnalul fericirii nu a apărut decât în 1990, pus în circulaţie de discipoli, reeditat mereu, ca de altfel şi alte lucrări rămase în manuscris. Integrala operei cuprinde tot ce a scris N. S., de la cronicile şi pastişele sub pseudonim, până la postume.
La sfârşitul lui  martie 1989, porneşte spre Bucureşti, dorind să consulte un specialist cardiolog. Un infarct pe aerodromul din Baia Mare şi moartea în spital, 3 zile mai târziu, pe 30 martie.
Jurnalul fericirii este considerat de N. Manolescu drept cea mai strălucită carte de memorii din perioada comunistă. Relatări pe trei fire: descrierea arestării, judecarea, detenţia, amintiri din anii tinereţii şi convertirea în închisoare. Iar în fapt, o ţesătură fascinantă de memorii, portrete, eseuri, cugetări, consideraţii teologice, filosofice, rasiale. Convertirea la ortodoxie este văzută ca singura cale spre fericire: împăcarea cu contrarietăţile vieţii, cu asaltul ideologiilor, cu statul, cu nedreptăţile - toate privite cu bonomia celui ce s-a împăcat cu sine şi nu caută decât înseninarea spirituală... În seama unui Dumnezeu atoateiertător... În schimb, scrierile de critică literară sunt marcate de dorinţa creştinească de a-i vorbi de bine pe autori, indiferent de valoarea intrinsecă a scrierilor analizate, din cumsecădenie, generozitate, înţelegere, din co-participare afectivă, din subiectivism nediferneţiat.
Marian Popa, recunoscând excelenţa memoriilor ce acoperă perioada 1931-1971, se ocupă mai amănunţit de perioada interbelică, în care N.S., care învăţase ebraica veche şi aramaica pentru a studia Biblia, secondat de prietenul evreu Neuman publicase câteva cărţi despre problemele iudaismului, negând poporul ales, chestiunea evreiască etc.
Jurnalul fericirii, o carte singulară în literatura noastră, de citit din scoarţă-n scoarţă sau pe fragmente, beneficiază de un stil acroşant, viu, incitant. Memorabile paginile despre clopotele bisericii Armeneşti, momentul când, trebuind să se prezinte a doua zi la Securitate, tatăl (autoritate recunoscută, respectată) îi spune fiului, ritos: Du-te, şi să nu fii laş, fricos! Îl recunoaştem în aceste vorbe paterne pe combatantul de la Mărăşti. Impresionant modul în care au împărţit aceeaşi soartă acei prieteni din liceu, rămaşi în contact decenii în şir, ajunşi la închisoare; rămaşi în legătură şi după aceea, unii în ţară, câţiva în Vest. Noica, creştin dar mirean convins, îl consiliază pe evreul botezat Steinhardt să meargă la Rohia. Şi, de cealată parte, Al. Paleologu care se pare că a deconspirat existenţa Jurnalului fericirii.
N.S. declara: "Am sânge evreiesc, dar simt şi gândesc româneşte." A dovedit-o cu prisosinţă. Totuşi, nevoia imperioasă de a se dedica, de a aparţine şi a fi integrat, spiritul ardent, chiar ofensiv, dar căutând comuniunea spirituală, împăcarea, armonia... toate acestea par să fie trăsăturile evreului, temător de orice agresiune, prevenitor, în căutare de soluţii... Două precizări: a traversat o perioadă tensionată din istoria ţării: deceniul legionar, al dictaturilor carlistă şi antonesciană, cînd n-a avut voie să pledeze -, apoi venirea comuniştilor, cărora, spre lauda sa, nu s-a raliat nici o clipă. Diferit de coreligionarii evrei, profitori ai stalinismului. A pătimit  în sărăcie, apoi a fost închis 5 ani, apoi s-a călugărit. Se poate spune că s-a purtat exemplar. De ce oare, până în ultima sa zi, s-a plâns că nu i se iartă păcatele din tinereţe? Că i-a persiflat pe Cioran, Noica, Eliade, Ionescu?  Personal, mi se pare chiar nostim. Ca să nu spun că şi Ionescu scrisese placheta NU, contestatară... Atunci despre ce alte păcate de neiertat poate să fie vorba? (Să mai spun că monahii de la Rohia nu i-au făcut de tot simplă recluziunea la mânăstire?)

Citeşte mai mult: http://absentul.blog.com/
http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt
http://nicolaesteinhardt.wordpress.com/
 http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Nicolae+Steinhardt


Poezia zilei, Constanţa Buzea
Imagini pentru constanța Buzea imagini

Ceea ce ispăşim cu durere

şi lacrimi de căinţă
nu sunt numai păcatele noastre
ci şi ale strămoşilor noştri
şi sunt mai ales păcatele
urmaşilor noştri
pentru al căror suflet
tremurăm mai mult decât
pentru sufletul nostru

duc în braţe cartea

singurătatea
lumina ei ca nisipul
privind în nelinişte

mă aşez în genunchi
lipindu-mi obrazul
de cuvinte
sărut în gând muritoarea mână
care a scris nerăsplătită
singură

(din volumul Pelerinaj, ed. Cartea românească, 1997)


Alţi scriitori:
Victor Ion Popa, n. 29 iulie 1895 - d. 30 martie 1946.
Octav Dessila, m. 1976
Lucia Demetrius, m. 1992





Ion Lazu - Cărțile prietenilor noștri, 
apărute la editurile Vinea și Betta










sâmbătă, 28 iulie 2018

Scriitorul zilei: Valeriu Filimon și Dominic Stanca
28 iulie Valeriu Filimon, n. 28 iulie 1930 - d. 2004
Imagini pentru valeriu filimon scriitor imagini
S-a născut la Slănic-Moldova, ca fiu al unei profesoare şi al preotului Clement Filimon, el însuşi fiu de învăţători, cu seminarul teologic la Chişinău, apoi preot militar, preot al Gărzii regale şi paroh al Bisericii Mihai Vodă din Bucureşti, până la strămutarea acesteia. Viitorul literat face şcoala primară în urbea natală (unde tatăl său ctitorise două biserici), apoi Liceul militar de la Chişinău şi Timişoara, iar de la desfiinţarea acestuia, 1947, face ultimele 3 clase la liceul Gh. Lazăr din Bucureşti. Va fi student la Şcoala de literatură, prima serie, coleg cu D. Micu, Dionisie Şincan, Al. Oprea, Aurel Rău, Aurel Covaci, Ilie Purcaru, Al. Andriţoiu şi alţii. Va continua la Filologie, 1952-1957, coleg de an cu Nichita Stănescu, Florenţa Albu, Matei Călinescu, Eugen Simion. Va rămâne asistent la catedra de Literatură universală, discipol al profesorulului Tudor Vianu. În 1966 face un lectorat la universitatea Carolingiană din Praga. Între 1971-1976 conduce un Curs de Poetică. Nemembru de partid, din motiv de dosar, are dificultăţi în a se înscrie la doctorat, pe care îl trece în 1974 cu tema Poetica imaginarului românesc. Între 1980-1984 ţine prelegeri la sala Dalles; în 1982 preia Cenaclul George Bacovia, în 1990 înfiinţează Societatea Culturală Logos, sub patronajul Patriarhiei române. Semnează numeroase studii academice.
Debutase cu poezii în Flacăra, în 1950, înainte ca aceasta să devină Gazeta literară. A continuat să publice sporadic, în reviste. Nu şi-a adunat niciodată lirica în volum. A scris sporadic cronici literare, prefeţe la cărţi de poezie. Un număr de 120 scrisori către un discipol au fost publicate după dispariţia literatului, în semn de omagiu.
L-am întâlnit în două sau trei rânduri, prezentat fiindu-i de actorul Ludovic Antal.  Era o persoană fascinantă, strălucind în conversaţie. (Să spun că nu e un semn bun pentru scriitor?). Şi un bărbat neverosimil de frumos, cum n-am mai întâlnit.

Citeşte mai mult: http://www.ziaruldebacau.ro/ziarul/2011/10/14/80-de-ani-de-la-nasterea-slaniceanului-valeriu-filimon-ilustra-personalitate-a-culturii-romane-2.html
 http://www.boema.inforapart.ro/reviste/Boema035.pdf
http://protectiaconsumatoruluideliteraturacontemporana.wordpress.com/2011/12/04/valeriu-filimon-casa-arhetipala-a-lui-rodian-dragoi/


Poezia zilei, Dominic Stanca (d. 28 iulie 1976)
Imagini pentru dominic stanca imagini
Liniște

Liniște...
Liniște...
peste tot numai liniște...
Mi-e atât de bine aici lângă liniște,
lângă cerul adus, încovoiat ca un ram
peste inima mea, când inimă n-am,
peste cântecul meu, când cântece n-am,
peste dragostea mea, când dragoste n-am,
la marginea lumii, când lume nu am...

Descriere: *Descriere: * 

Alţi scriitori:
Constantin Stan, n. 28 iulie 1951
Oltea Alexandru, m. 1991
Valeria Sadoveanu, m. 1985




Ion Lazu - Lacul Nuferilor 














vineri, 27 iulie 2018


Scriitorul zilei: Marcel Gafton și Pan Izverna
27  iulieMarcel Gafton, n. 27 iulie 1925 - d. 21 decembrie 1987

     Descriere: ADLd76ZSX06JZHsaXLJkJxbo7adHD7gAdv3UWvIMSWxtDG1ZTGja6RnQoJ3YGfEzz0ZHtw=s85 
S-a născut la Pechia-Galaţi, dintr-o familie de învăţători români: Nicolae şi Antonia (n. Sârbu), având şi un frate mai mic, Pierre, trăitor la Paris. A făcut şcoala primară în satul natal, liceul la Brăila, bacalaureat în 1945, după care s-a înscris la Drept, Universitatea Bucureşti, studii nefinalizate, 1946-1949.
A debutat cu poezii în Revista Fundaţiilor Regale, 1945 şi a colaborat la diverse reviste literare ale vremii. Spirit independent, pe cât de demn, apărându-şi imaginea de om onest, a dus o viaţă de modestie şi decenţă, mulţumindu-se cu strictul necesar şi susţinând-o material pe mama sa, care i-a şi supravieţuit. S-a ocupat începând din 1950 de traduceri, timp de 30 de ani, mereu în colaborare, stilizând artizanal, nu mai puţin de 43 titluri din scriitori străini: romane, poezii, memorii -, din franceză, dar şi din rusă, din elenă, din spaniolă şi italiană. Printre cei traduşi se numără:  Balzac, Dumas, Anatole France, Jean Giono, Turgheniev, Kaverin, Şolohov, Fadeev, Boris Pilniak, Gorki, Rafael Alberti, Romulos Galiegos...
Unul dintre boemii cu ştaif, alături de colegii săi de generaţie: Leonid Dimov, Tudor George, Theodor Pâcă, C. Piliuţă, Ludovic Antal, Dorin Dron, C. Rauşchi, C. Popovici, George Astaloş, Ben Corlaciu (nemaivorbind de cei care s-au desprins de boemă: Geo Dumitrescu, Miron Radu Paraschivescu sau de cei care au dispărut prematur: Constant Tonegaru), Marcel Gafton: înalt, bine legat, cu trăsături largi, de actor, totdeauna la costum, distins, cu plete negre, ondulate, avea o prezenţă de mare domn, stilat, boieros, cu gesturi princiare, altfel delicat, protocolar-ceremonios, cum îi sunt şi poeziile!; mereu amabil cu doamnele, povestitor inegalabil, cultivând vorbirea ornamentală, muzicală, cu dinadins poetică, la întrecere cu alţi câţiva, de fapt foarte puţini scriitori cu "vorbire poetică-muzicală”: Ion Horea, Nichita Stănescu - M.G. părea să-i surclaseze pe toţi convivii, ascultat cu delicii, ca la un spectacol...
A debutat în volum abia în 1972, practic ultimul din generaţia sa, însă cele 3-4 cărţi editate au uimit pe toată lumea nu doar prin conţinutul poetic (rod al unei îndelungi elaborări, şlefuiri, un fel de descântece în care vraja formală împinge în plan secund mesajul inteligibil), dar şi mai mult încă prin prezentarea în condiţii grafice excepţionale, invidiabile, practic de neimaginat la noi, în acele vremuri.
Opera literară:  Non possumus, Bucureşti, 1972; Miraria, Bucureşti, 1977; Adică, Bucureşti, 1982; Şaizeci poeme, Bucureşti, 1986.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Marcel_Gafton
 http://www.memoria.ro/?location=view_article&id=963
 http://alinascarlat-romaniaculturala.blogspot.ro/2012/07/marcel-gafton-un-alt-poet-si-traducator.html



Poezia zilei, Marcel Gafton

Deschidere

Rănile mele cred în mine,
mă cred pe mine - tot,
adânci şi multe, puştance, adulte,
dar eu nu cred în ele,
eu nu le cred lor,
eu abia le-aştept vindecarea,
abia aştept să treacă.

Niciuna măcar stea căzătoare
şi făr'de urmă pieire,
mie îmi spun despre mine
fiecare în parte, amănunţit,
flacără-n spic mă luminează
văzului orb de mine,
ochilor mei
de mine orbi.

Nici uituceală - păstrare-s
de scrisuri apăsat vii,
cerneală de umbră, vineţie spre tandru:
cu mine adunat creştet
orbului ce-l cheamă pe nume din mine,
ochi în ochi cu toate odată,
ochi în ochi cu fiecare în parte,
ochii mei aburesc încordare,
orbul din mine văz abureşte.

Faţă neştiută ca şi a lunii
(fără de riduri)
de faţa orbului se-alipeşte.

Toate odată şi fiecare în parte
scrisul în abur şi-l spală,
până-n rărunchi mă scrutează rănile mele.

Eu uit de ele,
uit de toate şi de fiecare în parte
silabisindu-mă.


Ion Lazu:   O frunză

          poetului Marcel Gafton

Mâna cât o ridic
Smulg o frunză verde
Copacul o pierde
Eu n-o câştig.

Cu un gest netot
Pământul m-a tras de mână.
El s-a ales cu ţărână –
Eu am pierdut tot.
(1969)

Notă: Retroactiv, dedic această poezie lui Marcel Gafton care, adus de Tudor George la lansarea volumului meu de poezii  Muzeul Poetului, ed. Eminescu, 1981, după entuziasta prezentare (în stil ahoistic) ce-mi făcuse autorul Baladelor singaporene, s-a ridicat (în sala festivă de la subsolul Întreprinderii de prospecţiuni geologice) şi a dat citire celor 2 strofe de mai sus - atât şi nimic în plus! - rostite însă cu o voce de mare dramatism, ceea ce a creat o stare de înmărmurire, uimind pe toţi cei din sală. I.L.
·         
Am pus o placă memorială poetului Marcel Gafton pe blocul din Pța Chibrit, la intersecția Ion Mihalache nr. 343-Calea Griviței, Bloc G,S.I.


Pan Izverna, n. 27 iulie 1937  - d. 30 noiembrie 2013 
Imagini pentru pan izverna imagini

    

Prezentare preluată din Crispedia.ro, cu completări (I.L.):

Pan Izverna (pseudonim al lui Pantelie Tărăbâc; 27 iulie 1937, Malovăţ, judeţul Mehedinţi) este un poet, prozator, eseist, editor şi traducător. Este fiul Mariei (născută Hurduc), moaşă, şi al lui Alexandru Tărăbâc, învăţător. A urmat şcoala primară în comuna natală (1943-1947) şi Liceul „Traian" din Turnu Severin (1947-1954). Absolvind Facultatea de Medicină din Bucureşti (1961), a profesat medicina generală şi pediatria în mai multe localităţi din judeţele Bacău, Călăraşi, Constanţa şi Prahova până în 1975, când a renunţat, dedicându-se activităţii literare. Începând din 1965 a publicat proze în „Luceafărul", iar „România literară" l-a lansat în 1969 ca poet. Prima lui carte, Arhipelag de noapte, apare în 1971. A realizat numeroase traduceri, majoritatea în colaborare cu Mioara Izverna, soţia sa, dar şi cu fiica sa Irina  Izverna-Tărăbac, din Aloysius Bertrand, Chateaubriand, Buffon, Theophile Gautier, Gustave Flaubert, Frederic Masson, Victor Hugo, Henry Murger, Fr. Holderlin, Stefan George, Sully Prudhomme, Emilly Dikinson, Ana de Noailles, Jules Superville, Ady Endre, Jozsef Atilla, Ted Hughes etc.

Ca poet şi prozator, Izverna se distinge prin marea disponibilitate de a parcurge mai multe registre lirice şi epice, abordând variate modalităţi compoziţionale. Poezia lui, gravă, profundă, face deseori apel la fabulos şi mitologic. Dacă în Arhipelag de noapte, (1971) poetul se caută pe sine cu o vibraţie sentimentală reţinută, în Cuaternar, (1972) personalitatea lui se manifestă original, într-o tonalitate sobră, prin „evocarea" unor stări dintr-o existenţă primordială.
Izverna se dovedeşte un desăvârşit continuator în contemporaneitate al lui Al. Macedonski prin tehnica şi rafinamentul rondelului, cele două volume de poeme compuse în această dificilă formă fixă, Rondelul tainelor  (1974) şi Rondelurile (1983), fiind realizate impecabil. Frecvente sunt aici pendulările între faustic şi teluric, ca şi incursiunile exotice, cu imagini din Orient (Rondelul din Baalbek, Rondelul apei din Islam), însă ponderea o deţin simbolurile din mitologie, personaje precum Neptun, Pan, Orfeu, Narcis. Rondelurile din ciclul Orfice se disting prin viziunea modernă pe care o proiectează asupra ipostazierii poetului şi a condiţiei lui.
Poemele din volumul Anamnesis (1986), pedalând pe discrete acorduri bacoviene, sunt construite în jurul unor rememorări şi trăiri revolute. Între ele, ciclul Cronica nopţilor şi a anotimpurilor se evidenţiază prin peisajele autumnale, desfăşurate într-o fastuoasă, rafinată paletă cromatică. Prozele reunite în volumul Bătrânul anticar (1991) îmbină ingenios referinţe livreşti şi elemente de limbaj curent, trimiteri mitologice şi termeni de argou, articulând perioade de o savuroasă amplitudine poematică, în care răzbat ecouri pitoreşti şi exotice din Craii de Curtea-Veche a lui Mateiu I. Caragiale, precum în Cronica scurtă a unei expediţii uriaşe. Prozele au în genere, ca ax ordonator, o metaforă sau un simbol.
Unele proze ilustrează tema vanitas vanitatum, demonstrând prin trama narativă zădărnicia eforturilor omeneşti pe drumul spinos al împlinirii unui vis, al unui ideal, în altele (Omul şi nisipulBătrânul anticar, În hrubă, Trenul de dimineaţă), cu toate că accentul cade pe fantazarea onirică şi pe halucinaţia controlată, naraţiunea este atât de sigur implicată în acţiune şi real încât hotarul dintre firesc şi straniu devine difuz. De o cu totul altă factură sunt prozele din ciclul Vârsta de bronz, evocând personaje şi întâmplări din mitologia greacă, cu o discretă intenţie ironică, moralizatoare.

Opera literară: Arhipelag de noapte, Bucureşti, 1971; reeditare, Iaşi 2012; Cuaternar, Bucureşti, 1972; reeditare, Iaşi, 2012; Rondelul tainelor, Bucureşti, 1974; reeditare, Iaşi, 2012; Rondelurile, Bucureşti, 1983; reeditare, Iaşi, 2012; Anamnesis, Bucureşti, 1986; reeditare, Iaşi, 2012; Bătrânul anticar, Bucureşti, 1991; reeditare, Iaşi, 2012; Epifaniile poetului şi ale poeziei, Bucureşti, 2000; reeditare, Iaşi, 2012; Fatum, Iaşi, 2010; Rondelurile singurătăţii, Iaşi, 2011; Anotimpuri. Lumi îngropate, Iaşi, 2012; Rondeluri în amurg, Iaşi, 2012; Catrene şi rondeluri vechi şi nouă, Iaşi, 2012; Vegheri târzii, Iaşi, 2013;
* Reeditările sunt revăzute şi adăugite.

Traduceri: Aloysius Bertrand, Gaspard de la Nuit, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Irina Mavrodin); Chateaubriand, Călătorii, Bucureşti, 1978; Buffon, Pagini din „Istoria naturală", Bucureşti, 1981, Istoria naturală, Bucureşti, 1984 (în colaborare cu Mioara Izverna); Theophile Gautier, Călătorie în Italia, Bucureşti, 1983 (în colaborare cu Mioara Izverna), Călătorie în Spania, Bucureşti, 1985 (în colaborare cu Mioara Izverna); Istoria romantismului. Amintiri romantice şi portrete, Bucureşti, 1990 (în colaborare cu Mioara Izverna); Fustei De Coulanges, Cetatea antică, I-II, prefaţă de Radu Florescu, Bucureşti, 1984 (în colaborare cu Mioara Izverna); Gustave Flaubert, Jurnal de călătorie. Bucureşti, 1985 (în colaborare cu Mioara Izverna); Vladislav Folkierski, Între clasicism şi romantism, Bucureşti, 1987 (în colaborare cu Mioara Izverna); Gustave Glotz, Cetatea greacă, Bucureşti, 1990; Frederic Masson, Napoleon şi iubirea, Bucureşti, 1991 (în colaborare cu Mioara Izverna); Alexis Carrel, Rugăciunea, Bucureşti, 1996. Roger Bouissou: Istoria medicinii, Irina şi Pan Izverna, 2011; Afinităţi elective, tălmăciri, 2011;



Ion Lazu: O pagină de jurnal cu Pan Izverna, la Aniversară.

Descriere: Descriere: proxy?url=http%3A%2F%2F1  
Ieri mai către seară, după cum stabilisem în ziua precedentă, mai pe la umbră, mai pe sub umbra pălăriei mele de pai, merg la poetul Pan Izverna, să-l felicit la aniversare. 76 de ani! Nu-i de colea... Iar pe de altă parte, n-ar fi trebuit să fie vreun impediment, pentru un ins zdravăn pe picioare, precum prietenul Izverna, oltean dârz cu deosebire, cum l-am ştiut o viaţă întreagă. Numai că... numai că în ultima vreme au cam fost probleme de sănătate. Îl găsesc în formă ameliorată, cu apetit pentru discuţii. Îmi notoficase la telefon: Vreau să ne vedem cât mai des! (În paranteză fie spus, cu prietenul scriitor Pan Izverna cam aşa s-a pus chestiunea întotdeauna: ne-am întâlnit la început mai la nimereală, în grupurile care se formau la Restaurantul scriitorilor şi în locuri adiacente, dar când prietenia noastră s-a înfiripat, cum era şi de aşteptat de altfel, între doi tineri serioşi, rezervaţi, preocupaţi organic de literatură, amicul P.I. îmi dădea un semn şi eu mă prezentam fără greş la întâlnire. Şi tot aşa, până la momentul unor intempestive rupturi - deşi cuvântul nu e chiar potrivit, căci în cele 2-3 rânduri despărţirea a avut loc fără să fi survenit propriu-zis o ceartă, o supărare, ci brusc, prin desprinderea unilaterală a prietenului. Unul dintre misterele acestei prietenii care durează de la mijlocul anilor şaizeci. Relatez asta simplu, ca să nu trec la subtilităţi psihologice.)
Căci, în ce mă priveşte, mi-a plăcut cu deosebire să ne întâlnim şi să discutăm, iar în fapt cu PI am avut, sunt sigur de asta, de-a lungul câtorva decenii bune, cele mai interesante şi dense schimburi de idei.
Mehedinţean prin naştere, cu liceul terminat la Traian, în Turnu Severin, a urmat facultatea de medicină la Timişoara, apoi a profesat o vreme în Moldova şi Muntenia, apoi în Bucureşti şi a renunţat să mai profeseze ca medic curant în 1975, dedicându-se literaturii. Asta neînsemnând că ar fi dat la o parte practica medicală, mai ales printre confraţii de condei, îndeobşte solicitat de toată lumea scriitoricească, consolidându-şi în timp un renume de "medic al scriitorilor". Iar dintre scriitori, - altfel intelectuali de cele mai diferite profesii, şi nicidecum doar filologi, cum îşi închipuie unii -, fiind medicul cel mai cunoscut, cam în felul cum îşi edificase un renume, în Interbelic, marele poet Vasile Voiculescu -, de la care ar şi putea să se revendice pe drept, ca "medic fără arginţi"  -aspect ce îi singularizează pe cei doi.
Sunt în fond prea multe lucruri importante care ne apropie, dincolo de gravitatea şi buna credinţă cu care am abordat scrisul ca vocaţie. Dacă mă gândesc bine, ar fi de adus în discuţie chiar faptul că, de-a lungul vremii, noi doi am străbătul cam aceleaşi regiuni ale ţării şi fără doar şi poate ne-am impregnat indicibil de spiritul locului. În ce mă priveşte, prima campanie geologică, în toamna lui 1961 a fost în Platoul Mehedinţi, cu pornire din Valea Cernei-Herculane. Impresii foarte puternice, de început, care printr-o minune nu s-a şters din amintirea junelui prezumţios ce eram. După un deceniu, am revenit cu cercetări geologice în nordul judeţului Mehedinţi, la Tismana, Izvarna, Pocruia; Baia de Aramă, Nadanova; apoi am coborât din nou în Valea Cernei, la Herculane-Topleţ-Orşova-Vodiţa, iar după încă un deceniu, descindeam la Malovăţ, comuna natală a poetului, unde am găzduit la mama unui coleg de şcoală, la recomandarea sa. Să spun în ce stare de spirit am bântuit dealurile din proximitatea Malovăţului, unde ştiam că îşi petrecuse copilăria prietenul P.I.? Că apoi, am regăsit fără ezitare imaginile acelor locuri în prozele din Bătrânul anticar? Mi-am continuat cercetările la Ciovârnăşani-Siseşti-Noapteşa, unde i-am cunoscut pe faimoşii olari, care continuau un meşteşug din perioada daco-romană. Ca să nu spun că în anul 1964, lucrând la Livezi-Valea Rea, nu departe de Oneşti, treceam prin comuna Bârsăneşti, unde cu numai un an înainte lucrase Pan Izverna ca medic de circumscripţie. E prea de înţeles faptul că la revederile noastre din capitală aduceam în discuţie aceste locuri, acei oameni printre care ne mişcasem, cu o nebănuit de intensă implicare afectivă. În momentele privilegiate ale acestor ani de peregrinări de tinereţe, scriindu-ne poeziile, prozele, textele "de sertar" care în timp ne-au conturat destinele de scriitori. A-mi rememora campaniile geologice în Mehedinţi echivalează în ce mă priveşte cu a mă gândi la anii de formare ca scriitor profesionist.
Prietenia dintre noi, ca scriitori de plan secund, neluaţi în seamă de culturnicii vremii, s-a întemeiat pe dragostea noastră profundă, totală, aş spune, pentru Literatură, pentru Artă şi cultură în general. Pentru ideea de Bine, de Frumos şi Adevăr. Idealişti inveteraţi, de neclintit în convingerile noastre, neclintiţi mai ales în ideea de demnitate personală şi de respect faţă de misiunea sacră a scriitorului. Citiţi Epifaniile Poetului şi ale poeziei şi vă veţi pătrunde de acest mesaj de mare forţă şi elevaţie. Dacă aduc în discuţie atitudinea noastră rezervată printre confraţi, pe cât de gravă însă în ceea ce privea scrisul nostru, încă n-am spus decât o parte din lucrurile care ne-au apropiat şi ne-au dat sentimentul de solidarizare intelectuală -, că facem front comun, că nu suntem singuri în faţa curentului general de cedare în faţa "comenzii sociale" - trăitorii acelor vremuri ştiu bine la ce mă refer. În ce mă priveşte, profesând o meserie a singurătăţii asumate, nu aş fi renunţat sub niciun motiv la a scrie, din clipa în care am avut convingerea că aceasta îmi este chemarea. Dar pe de altă parte, simţeam bine asta, nu aş fi făcut cu niciun chip vreun rabat de la ceea ce îmi dicta conştiinţa de creator. Nu aş fi scris în ruptul capului un singur cuvânt în afara adevărului, necum texte "pe linie", despre ilegalişti, despre eliberator, despre rolul conducător al..., despre minunatele realizări... Asumându-mi toate riscurile. Cel de a nu fi publicat la rând cu ceilalţi, de a fi amânat sine die fiind doar unul dintre riscurile asumate. Nutream, ca şi Pan Izverna, o înaltă idee despre ceea ce înseamnă a fi scriitor şi despre datoria de a da seamă în scris de starea lucrurilor în timpul vieţii noastre, aici. Cred că nu mult diferită era şi abordarea poetului Pan Izverna. Iar în fapt, aceasta este explicaţia prieteniei noastre de decenii. Poeziile noastre, prozele noastre, au apărut când s-a putut şi în general apariţiile în reviste au fost cu totul sporadice, nu ne-au adus nicicum în prim-planul vieţii literare, nu au atras atenţia asupra numelor noastre. Cândva au spus că numărul de grupaje de poezii ale subsemnatului apărute prin reviste nu depăşeşte cu mult numărul cărţilor ce mi-au fost publicate în timpul comunismului. Cam aşa se prezintă lucrurile şi în cazul Pan Izverna.
Măcar în ce-l priveşte pe poetul Pan Izverna, el chiar reprezintă un caz în viaţa literară din aceste ultime 5 decenii. Pan Izvena fiind o personalitate puternică, hotărât delimitată de confraţi, determinată de câteva linii de forţă, foarte importante fiecare în parte, ale individualităţii sale de intelectual. Nu m-aş mira ca în focul discuţiilor, unii analişti să scoată în prim-plan naţionalismul lui Pan Izverna, românismul său ardent, dragostea  inconturnabilă pentru poporul din care s-a ridicat şi pe care are cinstea să-l reprezinte în cultură. Cu aceeaşi îndreptăţire se va vorbi despre credinţa creştină care îl animă în toate abordările sale scripturale, publice, civice. Sau despre iubirea necondiţionată faţă de literele române. Despre ataşamentul faţă de valorile noastre culturale; despre devoţiunea cu care s-a apropiat de supravieţuitorii puşcăriilor politice din România comunistă, ajutându-i efectiv, nedespărţit la greu: Petre Pandrea, Petre Ţuţea, Pan M. Vizirescu, Nicolae Fuiorea, Marcel Petrişor, Andrei Ciurunga, atâţia alţii *. Sunt pline-înţesate paginile jurnalelor mele cu relatări ale întâlnirilor şi discuţiilor noastre, totdeauna sub lumina dragostei de adevăr, de naţiune, de valorile perene ale culturii noastre, de literele române (vezi Scene din viaţa literară, vezi Himera literaturii, vezi jurnalul Vreme închisă, vezi Odiseea plăcilor memoriale. Sunt notaţii înregistrate în decenii, ce pot fi ignorate de unii, însă nu pot fi contestate de nimeni. Să declar aşa, neîntrebat, că scriitorul Pan Izverna reprezintă măcar în scrisul meu un reper moral şi cultural totodată, caz atât de rar în lumea noastră literară? Fac, iată, şi această declaraţie de suflet - dar cine ia aminte?

* Iată numele scriitorilor foşti deţinuţi politici despre care îmi amintesc a-mi fi vorbit prietenul scriitor Pan Izverna, în diverse ocazii dar şi în momentul întocmirii Listei scriitorilor încarceraţi. Pe unii dintre ei mi i-a şi prezentat direct, la redacţia Memoria, la Institutul pentru cercetarea..., la redacţia Dreptatea, la sediul PNŢCD, în diverse alte împrejurări: în vizită la Pan M. Vizirescu, în momentul punerii unor plăci memoriale, etc:
Arşavir Acterian, Marcel Gafton, Leonid Dimov, Emil Manu, Dumitru Alexandru, Barbu Brezianu, Aurel Covaci, Stela Covaci, N. Carandino, Virgil Carianopol, Radu Ciuceanu, părintele C. Galeriu, C.C. Giurescu, Micaela Ghiţescu, Banu Rădulescu, Haralambie Grămescu, Sergiu Grossu, Sergiu Mandinescu, Radu Mărăcineanu, Dinu Pillat, Al. Paleologu, Zahu Pană, Marin Tarangul, Gabriel Ţepelea, Vasile Ţepordei, Al. Zub...
(va urma)


Poezia zilei: Pan Izverna 


Rondel

Eterne-s doar cele divine
O nu stihurile-aceste
Ce-adună ca un mărăcine
Buruienile celeste


Vânturi bat aspre coline
Măturând vremuri funeste
Eterne-s doar cele divine
Şi nu stihurile-aceste


Pulberi de-aur şi neghine
Se-nfrăţesc ca-ntr-o poveste
Altă lume-i sub lumine -
Dincolo de ea o veste

Eterne-s doar cele divine.

(din Rondeluri în amurg, Ed. Timpul, Iaşi, 2011)



Ion Lazu:  Cântec mut

Lui Pan Izverna (n. 27 iulie 1937)

I-am văzut gutuiului floarea,

Gutuii i-am simţit gustul.

Să părăsim locul, sună plecarea,

Îmi spune sufletul, tristul.

 

Va înflori poezia mai rar –

Sunt brânduşi de toamnă, destule.

Trece-n alţii suflul temerar.

Tu începi să strângi mere pătule.

 

Brumă în zori. Munţii vineţi.

Cerul adună o ploaie neplânsă.

Toate-s în faţă, precum susţineţi.

Vremea e bună. Vremurile însă.


 (1986, Oraşul Victoria)
(din volumul Poemul de dimineaţă, ed. Vinea, 1996)







Alţi scriitori:
Al. Pelimon, m. 1881
Eugen Coşeriu, n. 1921
Teodor Balş, m. 1983


Ion Lazu - Al doilea răsărit de soare la Neptun, I