17 mai: Geo Dumitrescu, n. 17 mai 1920 - d. 28 sept. 2004
Inscriptie
pe piatra de hotar
"Cin' se
ia cu mine bine,
îi dau haina de pe mine..."
(Cîntec popular)
Slav aș fi fost, de nu eram latin,
latin aș fi, de n-aș fi fost și dac -
dar a ieșit așa : să fiu român,
si eu cu soarta asta mă împac !
Mi-au dat si altii sînge si cuvinte -
nisipuri galbene trecură-n zbor,
purtate-n vîntul Asiei, fierbinte,
să-ngrașe primitorul meu ogor.
Si din Apus, din Miazazi, venira
umane pulberi, umbre si lumini,
cu bine si cu rau ma vremuira -
pe toate le-am sorbit în radacini.
Si nu-i nimic strain - a' mele-s toate,
dator nu sînt : platit-am cu prisos ! -
ca tot platind uitucilor la rate,
cutitul mi-ajunsese pîn' la os !
Dar am ramas asa cum scrie-n carte -
priviti-ma, si-o sa vedeti usor
ca nu-s asemeni nimanui în parte,
desi, -ntr-un fel, va seman tuturor.
Sînt bucuros de oaspeti si prieteni ;
deschisa-i poarta, inima si ea ;
binevenit vei fi sub mîndre cetini,
în muntii mei, la calda marea mea.
Îmi dai un sfat ? Te-ascult cu luare-aminte.
O mîna de-ajutor îmi dai ? Multam !
Dar nu cumva sa-ti bîiguie prin minte
ca asta-i tara cailor de ham !
Poftiti, deci, stati la masa, stati la soare ! -
un loc prielnic va pastrez, amici;
v-astept cu mintea plina, gîndu-n floare
(ca nu-i de lipsa fosforul pe-aici !...)
Întind spre toata zarea poduri bune :
primesc si dau întregului Pamînt;
nu-i gînd viclean în mine sa rasune,
dar nici stapîn nu caut: eu îmi sînt!
Învat, cîntînd sau nu, si limbi străine,
mi-or folosi - în mintea mea socot -
dar ma gîndesc de-asemeni ca e bine
sa ma pricep întîi si-ntîi sa-not !...
Si, iata, simt asa cum scrie-n carte -
priviti-ma, si-o sa vedeti usor
ca nu-s asemeni nimanui, în parte,
desi, -ntr-un fel, va seman tuturor.
Ca slav eram, de n-as fi fost latin,
latin as fi, de nu mi-ar zice dac -
dar a iesit asa : sa fiu român -
si vreau cu toata lumea sa ma-mpac !
*
Bucureştean
prin naştere, a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie şi s-a afirmat foarte
curând în presa literară a vremii, debutând încă din primul an de studenţie cu
o plachetă: Aritmetică,
1941. A scris în anii următori cea mai importantă carte a sa de poezii: Libertatea de a trage cu puşca (titlu iniţial: Pelagra), însă cenzura din
vremea războiului a interzis apariţia cărţii, editată abia în 1945. Se
constituise o grupare de foarte tineri poeţi, cunoscută ca gruparea Albatros, sau mai apoi
ca "generaţia războiului", din care mai făceau parte: Dimitrie
Stelaru, Constant Tonegaru, Ion Caraion, Ben Corlaciu, cu Geo Dumitrescu ca
lider. A colaborat intens la revistele literare ale vremii: Lumea, Curentul literar, Kalende,
Revista Fundaţiilor Regale, Viaţa Românească şi
a fost redactor la Timpul,
la Flacăra, la Almanahul literar din Cluj, pe care mi se pare că l-a
înfiinţat, la Gazeta literară,
devenită apoi România literară şi unde Geo Dumitrescu a fost
director. După o perioadă de implicare intensă în publicistică, în anii imediat
următori instaurării regimului comunist, din motive mai puţin clare, s-a retras
timp de două decenii de pe scena lirică, iar la revenire şi-a reeditat cărţile
de tinereţe şi a dat încă 2-3 titluri, fără a mai face impresia excelentă din
prima tinereţe. Oricum, din 1993 a devenit membru corespondent al Academiei,
iar în anul 2000 a primit Premiul Omnia al USR.
***
În ultimul meu
an de studenţie, mi-am luat curajul să trimit primele încercări literare la
revistele vremii: Luceafărul şi Gazeta
literară. La Luceafărul mi-a răspuns încurajator Mihu
Dragomir, iar la Gazeta
literară Geo Dumitrescu mi-a
reprodus în întregime una dintre cele două texte trimise. Începea astfel: „În
noaptea asta luna / a desluşit prin ramuri flori străine./ Copacii
încremeniseră în prelungul tăcerii./ Li se părea că au intrat într-o stranie
primăvară/ cu petale de gheaţă...” Cândva l-am şi cunoscut, luând loc la
aceeaşi masă cu Poetul, prezentat desigur de marele meu prieten, actorul
Ludovic Antal şi de Ben Corlaciu, pe atunci Director al Casei Scriitorilor.
Simţeam diferenţa strivitoare dintre aceşti artişti de primă linie şi
inconsistenţa aspirantului ce eram - o simţeam atât de puternic încât, de teamă
să nu devin slugarnic-penibil, perspectivă ce mă oripila, am preferat să mă ţin
la mare distanţă de Geo Dumitrescu, de exemplu, altfel un domn extrem de
politicos, rasat şi de la care, nu-mi mai aduc bine aminte în ce context, am
obţinut un autograf.
Din ce-mi dau
seama acum, reluând datele problemei, scriitorul de primă linie Geo Dumitrescu
trebuie să fi fost, nu numai în lirică un model de urmat, dar şi unul dintre
principalii actanţi ai marii schisme ce a survenit în viaţa literară a anilor
50, (când deja "duşmanii poporului” - mă refer la scriitori, la
intelectuali, ca rămăşiţe ale vechii ideologii burghezo-moşiereşti fuseseră
trimişi la închisoare sau oricum reduşi la tăcere, pentru cîteva decenii cel
puţin, dacă nu "convinşi"
să-şi dea obolul la "literatura nouă, realist-socialistă în conţinut şi
naţională în formă"), care schismă i-a departajat ireconciliabil pe
partizanii lui Marin Preda de cei ai lui Eugen Barbu, aceşti foarte talentaţi
scriitori afirmaţi în primul deceniu de după instaurarea comuniştilor. De la
nivalul CC, unde scriitorimea avea câţiva reprezentanţi, prin Ministerul
Culturii şi educaţiei socialiste, trecând prin conducerea USR şi prin cele
câteva reviste literare şi până la ultimul debutant, musai să fii de partea lui
Preda, a celor de la România literară, de la Cartea românească sau dimpotrivă,
să fii de partea celor de la Luceafărul, de la Săptămâna, în gaşca
"oamenilor lui Barbu"... Cîte nu s-au făcut şi desfăcut în lumea
literară numai datorită acestei împărţiri drastice în două tabere. Pe de altă
parte, acest fapt simplifica într-un fel lucrurile şi, să o recunoaştem, uşura
mult munca la nivelul culturnicilor etc. Ce a ieşit din asta, ştim.
Dar ce aveau
de împărţit, în fond, scribii naţiei? Gloria? Influenţa? Despre asta nu s-a
prea vorbit. Erau de împărţit mari privilegii, favoruri, dar în primul rând
mulţi bani. Şi bani se găseau, pe-atunci, pentru cei care erau chemaţi să
legitimeze, la nivel cultural, regimul. Fondul literar să trăiască! Directorul
Traian Iancu, care pe dată îţi semna o deplasare, o documentare, un împrumut
gras. Dar, cum aţi înţeles, caimacul îl luau Preda şi Barbu, într-un an unul,
în următorul celălalt, după cum le ieşeau pasienţele, cărţile... Se luau sume
fantastice, pentru Incognito,
pentru Cel mai iubit. Se
putea trăi belfereşte din scris. Însă, ce-i drept e drept, aceste cărţi apăreau
în sute de mii, poate în milioane de exemplare. Ajungeau pe raftul oricărei
biblioteci săteşti, pe tarabele cooperaţiei. Dornică de elevaţie spirituală, scârbită de propaganda grosolană a
partidului unic, lumea le citea. Dar mă opresc aici.
***
Opera literară: Aventuri lirice (1963); Nevoia de cercuri (1966); Jurnal de campanie (1974); Africa de sub frunte (1978); Versuri (1981); Aş putea să arăt cum creşte
iarba (1989); Libertatea
de a trage cu puşca şi celelalte versuri (1994);
Câinele de lângă pod (1997);
Poezii, ediţie completă şi definitivă (2000); Biliard = Billard,
ediţie revăzută (2001)
Citeşte mai mult:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Geo_Dumitrescu
http://www.romlit.ro/geo_dumitrescu
***
Am pus o placă memorială pentru Geo
Dumitrescu pe fațada blocului M-68, de pe str. Nerva Traian, nr. 111, S.III,
unde scriitorul a locuit în ultimii 3 ani. Imaginea se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, 2009.
Alţi scriitori:
Emil Isac, n. 1886
Pompiliu Constantinescu, n. 17 mai 1901 - d.
9 mai 1946
Valeriu Pantazi, n. 1940
Pop Simion, m. 2008
Ion Lazu - imagini recente, 9
