25  iulie: Mihail Codreanu, n. 25 iulie 1876 - d. 23 oct. 1957

 

    

 

Ieşean prin naştere, a fost fiul unui magistrat şi profesor de latină, dar a rămas orfan la numai 17 ani, fiind nevoit să se întreţină din meditaţii la limba română şi din munca de corector la Evenimentul. A făcut liceul la Iaşi, Bacău şi Bucureşti şi a urmat Dreptul şi Filologia la Universitatea din Iaşi. S-a înscris la Academia de Artă Dramatică, devenind actor, director al Naţionalului ieşean (1919-1923), profesor şi apoi rector la Conservatorul de Artă Dramatică (1933-1939) şi director la revista Însemnări ieşene.

A debutat cu Sonet şi Glossă în Revista ilustrată din Bucureşti, 1891 şi a devenit în timp unul dintre cei mai respectaţi poeţi interbelici, considerat cel mai redutabil sonetist român. Încă de la vârsta de 30 de ani vederea i-a slăbit progresiv, rămânând orb pentru tot restul vieţii şi dictându-şi sonetele prietenilor apropiaţi. Orb, bântuia dulcele târg, murmurându-şi versurile aflate în zămislire. Elegant, de o incredibilă distincţie, impunea tuturor. A trăit 81 de ani iar Vila Sonet de pe strada Recea, devenită casă memorială, îi perpetuează amintirea de poet parnasian desăvârşit.

 

Opera literară: "Diafane" (1901), sonete; ”Din când în când" (1903); "Statui" (1914), sonete (99 sonete); "Cântecul deşertăciunii" (1921), sonete şi poezii; "Turnul din fildeş" (1929), sonete; "Statui. Sonete şi evadări din sonet" (1939)

 

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Codreanu

 http://www.jurnalul.ro/carte/mihail-codreanu-poetul-orb-din-vila-sonet-619111.htm

http://geticul.blogspot.ro/2011/04/vila-poetului-orb-mihail-codreanu.html

 

 

 

Poezia zilei: Mihail Codreanu 

Simbolism de toamnă

 

Ascultă glasul frunzelor bronzate,

Când asprul vânt de toamnă le frământă

E un suspin metalic ce-nspăimântă,

Pornit din mii de strune descordate.

Foşnesc prin goluri game variate

Şi-n nesfârşite şuierări s-avântă:

Vioare, flaute şi harfe cântă

Stridente psalmodii destrăbălate...

Ascultă glasul frunzelor pălite,

Când gem de vântul toamnei biciuite

Şi cad... şi mor, îngălbenind cărarea...

E comedie plânsul lor şi-i dramă:

Iar dacă vrai să-ţi înţelegi chemarea,

Ascultă glasul frunzelor de-aramă...

Amurgul solitarului

         "Seul le silence est grand, tout

            le reste est faiblesse."

                                 Alfred de Vigny

Senin amurg, coboară-ţi lin tăcerea

Pe inima-mi de doruri chinuită...

Şi-n măreţia ta nemărginită,

Îmi farmecă şi-nvăluie-mi durerea.

În tine doar de aflu mângâierea

De-a nu mai şti de soarta mea trudită,

Căci mintea îmi adoarme liniştită

Şi-ţi sorb numai prin simţuri adierea.

Nici visuri n-am, nici cugetări deşarte;

De lumea-ntreagă nu mă mai desparte

Nici fericirea, nici nefericirea;

Nu simt atunci iubire şi nici ură,

Mă soarbe-n largul ei nemărginirea

Şi mă topesc în sânul tău, Natură...

Poezia zilei: Vladimir Beşleagă, n. 25 iulie 1931 - 27 febr. 2025

 

 

 

            *

            „                                 …fără tine

            s-a lăsat iar pustiul peste întreaga

                                                       lume

            şi iar mă simt gol pe dinăuntru

                        cum eram înainte de a te cunoaşte

            din ce-am fost am rămas doar o

                                                       coajă

                                                       subţire fragilă

            ca mâine se va risipi şi ea

                                   iar vântul

            o va spulbera

                                  amestecându-mă

                                  cu pulberea eternă

                                  a pământului…”

 

               *

            „…cortegiul alb urcând pe costişa cu umbre

            sus pe culme un copac singuratic veghează

            psalmii cad din iarbă pe marginea drumului

            şi caprele vin din urmă clătinându-şi

                                                           tăcute bărbile

            faţa ta nu se vede în aburii căldurii

            copite mari rotunde lasă urme rotunde

            ochii mei curg prin praful fierbinte

                                                          al drumului

            şi pe unde calcă ei rămân picături negre…”

 

            *

 

             „…am zis da soarele nostru a scăpătat spre

                                                                       chindie

                        şi ca mâine va ninge abundent

                        clădind deasupra noastră

                                               munţi albi

                        şi el va lumina atât de slab

                        încât nu va mai putea încălzi

                                               să-i topească

                        şi noi vom adormi sun zăpezi

                        pentru totdeauna…”

 

(Poeme citate de Emilian Galaicu Păun într-un articol omagial, la 80 de ani ai poetului V. B.: http://www.europalibera.org/content/blog/24274187.html)

 

Varujan Vosganian, n. 1958

Feng-shui

oricât m-aș răsuci, e limpede

că m-am născut asimetric

deși tot încerc să repar o atare greșeală

pe palma dreaptă, cu litere de tipar, e scris: BINE

pe cealaltă, la fel de apăsat, stă scris: RĂU

nu mai știu, însă, care e una și care cealaltă

când încep să aplaud

 

cetatea soarelui se schimbă către apus

mi-e teamă de vremea când va fi bine mereu

ce fel de bine e acela, îmi spun, care se întâmplă tot timpul

cum pot ști că am făcut bine când totul e bine

sau, urmând legile lui De Morgan,

cum ar ști careva că i-am făcut rău, când totul e rău

ca și cum aș aplauda cu o singură mână

de departe s-ar crede că trag palme cuiva

ceea ce, într-o stranie ambiguitate, e și bine și rău

 

O, Doamne, fă-mă un instrument al păcii tale

fii măcar pentru o clipă chinez și binecuvântează-l

pe fiul tău asimetric

faptele lui nepotrivite și viața feng shui

care alungă binele veșnic

și-aduce vântul și focul și apele în odaie

 

 

Portret de femeie

să vii la noapte negreșit să-ți continui portretul

îți strecor o pală de vânt printre șuvițele negre

îți ascund un grain de beauté sub lobul urechii î

ntâi nemișcată, apoi răsucindu-te-ncet

în sensul invers acelor de ceasornic

 

din nou și din nou inocenți Paradisul

devine scrânciobul în care ne legănăm

tu spune-mi ce-ți trece prin minte iar eu

fac din asta cea mai frumoasă poveste

o mantie pentru umerii tăi dezgoliți

o eșarfă lăsată să cadă fără sfârșit

din steaua Canopus

nu pot să te-ating, dar totul va fi cu putință

când șevaletul n-o să mai fie între noi

când noi n-o să mai fim între noi

 

să vii negreșit la noapte să-ți continui portretul

imaginea mea despre tine nu se satură

doar cu imaginea ta

 

 

Zugravul

în fiecare dimineață vine la noi acasă Zugravul

cercetează cu băgare de seamă pereții, șterge-o nuanță

desface câte-o aplică, ia urma vreunei crăpături

e tot cum îl știi, cu scărița pe umăr

cu găleata în mână și bidineaua afundată-n găleată

cu ziarul împăturit pe creștet în formă de coif

îl văd încruntat, mă gândesc că asta îl face mai vesel

dar pleacă la fel de încruntat cum venise

nu știu cum îl cheamă, noi îi spunem Zugravul

nici figura n-o știu, poate nu e aceeași mereu

dar hainele de zugrav și ziarul în formă de coif

îl fac să arate la fel și să se poarte la fel

urăște nuanțele, totul trebuie să fie lipsit de contraste

și de culori țipătoare, nimeni n-are voie să țipe

nimic nu trebuie să iasă-n relief, pereții sunt netezi

și albi, și tăcuți, și albi, și tăcuți

uneori se întoarce spre noi și ne șterge

o trăsătură pe-obraz, un semn doar al meu sau al tău

portretele ajung să semene între ele, nefăcute fiind

cu pensula, ci cu bidineaua

 

în casa de peste drum, venea înainte vreme un pictor

mai adăuga o nuanță, mai lipea o aplică

fiecare își purta chipul ca pe un haiku anume al lui

scris cu o pensulă foarte subțire

acum casa de vizavi e pustie, ușile se lovesc

de canaturi

chiar și pancarta de lemn pe care e scris „de vânzare”

alunecă într-o rână