4 septembrie: George Bacovia, n. 4 sept. 1881 - d. 22 mai 1957

      

Marele poet s-a născut în familia unui comerciant băcăuan; a mai avut un frate, Eugen. A început şcoala la pension, a continuat la şcoala orăşenească din urbea natală, apoi s-a înscris la Liceu, pe care cu mare chin l-a terminat în 1903, la 24 de ani. Încercase la o Şcoală militară din Iaşi, a abandonat după primul semestru; va încerca la Drept, întâi la Bucureşti, apoi la Iaşi, reuşind să-şi ia licenţa în 1911, după care a cotizat la baroul din Bacău un deceniu, fără să practice avocatura. 

Scria poezie încă din vremea liceului. Dar a dovedit un talent remarcabil şi la desen, adjudecându-şi un premiu pe ţară pentru "desen de pe natură", 1899; avea talent şi la muzică, interpret la vioară, la alte instrumente, devenit dirijorul orchestrei liceului. (A pus pe muzică poeme de-ale sale, de-ale lui Eminescu şi Ştefan Petică. Mare şi subtil cunoscător al simboliştilor francezi, a căror tehnică a adoptat-o magistral.) Ceea ce nu l-a ajutat să termine mai repede: "Liceu, cimitir al tinereţii mele...". Debutase în Literatorul lui Al. Macedonski, cu Şi toate; va citi mai apoi în cenaclul macedonskian, cu mare succes, Nervi de toamnă. În timp, prietenia cu celălalt mare simbolist se va consolida. 

Cu multe schimbări de adresă - la Bacău, Iaşi, Bucureşti şi iar la Bacău, a ocupat cu intermitenţă, din cauza problemelor de sănătate, dar şi din lipsa motivaţiei, diverse posturi, fie de suplinitor în învăţământ (la Bacău, la Călugăra-Luizi, în preajma oraşului) sau de copist, de ajutor contabil etc. În 1914 definitivează Plumb şi îl trimite la tipar. Va apărea în iulie 1916. Vreme de război, poetul se evacuase cu arhiva Ministerului Muncii la Iaşi... Doi ani 1917-1919 funcţionar la Bucureşti. Bolnav, se retrage la Bacău. În 1924 apare ediţia a doua Plumb. În 1925 ia Premiul pentru poezie al SSR, împreună cu Lucian Blaga. În 1926, apare volumul Scântei galbene, la Bacău şi tot atunci  Bucăţi de noapte, la Bucureşti, în îngrijirea Agathei Grigorescu. În 1930, un nou volum: Cu voi. Anul următor va primi o pensie de la SSR. În 1933 va lua Premiul naţional de poezie, de data asta cu Tudor Arghezi. Într-un sistem autentic al valorilor, era mereu în rândul celor mai importanţi poeţi ai naţiei. Deşi considerat încă, de critica vremii, un poet minor.  (Prin anii 70, Mircea Eliade, urmărind evoluţiile din ţară, era foarte mirat de înalta preţuire ce şi-o câştigase poezia bacoviană.)

Se căsătorise în 1928 cu Agatha Grigorescu, profesoară la Bucureşti, unde se stabileşte cu familia. Urmează în 1936 volumul Comedii în fond, iar în 1944 ediţia de Opere, integrala scrierilor poetului şi prozatorului. Imediat după Război, reapariţia Stanţelor burgheze este rău primită de proaspeţii culturnici. Poetul Plumbului este trecut pe linia moartă; reabilitat prin 53-54, de-odată cu Arghezi. Moarte în 22 mai 1957, la vîrsta incredibilă de 76 ani! Dar gloria sa va fi postumă, mereu în creştere de cotă, pe seama unei opere unice prin rafinament artistic. Nici Arghezi, nici Barbu, nici chiar Blaga nu au făcut şcoală, ci după Eminescu, numai Bacovia a avut continuatori de mare clasă.

Opera literară: Volume antume; Plumb, Bucureşti, 1916; Scîntei galbene, Bacău, 1926; Bucăţi de noapte, Bucureşti, 1926; Poezii, Bucureşti, 1929; Cu voi..., Bucureşti, 1930; Poezii, prefaţă de Adrian Maniu, Bucureşti, 1934; Comedii în fond, Bucureşti, 1936; Opere, Bucureşti, 1944; Stanțe burgheze, Bucureşti, 1946; Poezii, Bucureşti, 1956 (ediţie revăzută şi adăugită de autor, 1957)

Citeşte mai mult. Ascultă. Priveşte...(din Recitalul Lidiei Lazu. Amurg violet).

BACOVIA: Pansele negre...:

http://www.youtube.com/vatch?v=-bQEYKn9Cww

CARBONIZATE FLORI, NOIAN DE NEGRU:

http://www.youtube.com/vatch?v=Ri-WUOShcqA

Muzica sonoriza orice ecou:

http://www.youtube.com/vatch?v=43vDBXXQC7E

Acorduri, arpegii, armonii:

http://youtu.be/poBpN8oapvE 

Poezia zilei, George Bacovia 

Nervi de toamnă

E toamna, e foşnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, si burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti, 
Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze, de veşnicul somn, 
Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, si mă-ntorc, 
Si-amanţii profund mă-ntristează -
Îmi vine să râd fără sens, 
Şi-i frig, si burează.

 

Pastel

- Adio, pică frunza

Şi-i galbenă ca tine, -

Rămâi, şi nu mai plânge,

Şi uită-mă pe mine.

Şi s-a pornit iubita

Şi s-a pierdut în zare –

Iar eu în golul toamnei

Chemam în aiurare...

- Mai stai de mă alintă

Cu mâna ta cea mică,

Şi spune-mi de ce-i toamnă

Şi frunza de ce pică...

Cuptor

Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,

Chiar pentru asta am venit să-ţi spun;

Pe catafalc, de căldura-n oraş,

Încet, cadavrele se descompun.

Cei vii se mişcă şi ei descompuşi,

Cu lutul de căldură asudat;

E miros de cadavre, iubito,

Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat.

Toarnă pe covoare parfume tari,

Adu roze pe tine să le pun;

Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,

Şi-ncet, cadavrele se descompun...

Ego

Tot mai tăcut şi singur

În lumea mea pustie -

Şi tot mai mult m-apasă

O grea mizantropie.

Din tot ce scriu, iubito,

Reiese -atât de bine -

Aceeaşi nepăsare

De oameni, şi de tine.

Largo

Muzica sonoriza orice atom...

Dor de tine, şi de altă lume,

Dor...

Plana:

Durere fără nume

Pe om...

Toţi se gândeau la viaţa lor,

La dispariţia lor.

Muzica sentimentaliza

Obositor, -

Dor de tine, şi de altă lume,

Dor...

Muzica sonoriza orice atom.

Singur

Potop, cad stele albe de cristal

Şi ninge-n noaptea plină de păcate;

La vatră-n para ce abia mai bate,

Azi, a murit chiar visul meu final.

Şi ninge-n miezul nopţii glacial...

Şi tu iar tremuri, suflet singuratic,

Pe vatră-n para slabă, în jăratec, -

Încet, cad lacrimi roze, de cristal.

Lacustră

De-atâtea nopţi aud plouând,

Aud materia plângând...

Sunt singur, şi mă duce un gând

Spre locuinţele lacustre.

Şi parcă dorm pe scânduri ude,

În spate mă izbeşte-un val -

Tresar prin somn şi mi se pare

Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,

Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...

Şi simt cum de atâta ploaie

Piloţii grei se prăbuşesc.

De-atâtea nopţi aud plouând,

Tot tresărind, tot aşteptând...

Sunt singur, şi mă duce-un gând

Spre locuinţele lacustre.

 

Cornelia Maria Savu, n. 4 septembrie 1954 - d. 2014

Cam atît

cam atît

şi liniştea noastră a tuturor

un roşu covor (şi adînc

ca să-ţi poţi lua cîmpii

în voie)

pe care ni-l tot întind la picioare

şi treceţi batalioane prin

liniştea care-i roşu covor

ca-n ultimul capitol

din memoriile unui călău

şi memoria e un cîine

care se tolăneşte pe unde-i

vineri

şi tolănite-n memorie

mitteleuropa şi coana liberty pot

în voie de-acum

să-l jupoaie pînă la os

pe Stilist

(oh, cum se-ncăpăţînează el

să producă libri valachici)

chiar aşa

tot mai mult în poemele mele

sînt sindicul străduţei întortocheate

dintr-un oraş cuprins de ciumă

fac numărătoarea morţilor

îi somez pe cei vii să

răsară-n ferestre văruite

încui uşile pun în jgheaburi

pîinea şi vinul

doar ştii că pînă la urmă

fiecăruia i se fixează locul

între contaminare şi pedeapsă

(şi mai susţinem noi că

poezia sporeşte cînd

frica şi moartea şterg interdicţiile?)

Alţi scriitori:

Dan Deşliu, m. 1992

Anda Boldur, m. 1996 

 2 septembrie: Alexandru Paleologu, n. 14 martie 1919 -  d. 2 sept. 2005

    

Dintr-o familie boierească având ascendenţe fanariote şi strămutată din Lesbos în Principate pe la începutul secolului  XVIII, fiu al unui deputat PNL şi secretar general la Justiţie şi Finanţe, Al. Paleologu a absolvit liceul Spiru Haret şi apoi Dreptul din Universitatea Bucureşti. Între 1946-1948 lucrează în diplomaţie, apoi constată că este urmărit, pleacă din capitală la Câmpulung Muscel, unde trăieşte până în 1956 sub nume fals. S-a aflat în tot acest răstimp în anturajul lui Constantin Noica. Nici o mirare deci că în toamna 1957 a fost arestat împreună cu alţi 23 intelectuali din de-acum cunoscutul "lot  Pillat-Noica", fiind condamnat la 14 ani muncă silnică. După 5 ani, în iunie 1964, este eliberat, urmare a Decretului privindu-i pe deţinuţii politici. Însă în 1963 deja fusese racolat de securitate şi anume nu ca simplu informator, ci ca agent de influenţă, nume conspirativ Marin Oltescu - asupra deţinuţilor cu care intra în contact, pledând pentru realizările orânduirii socialiste. Este singurul scriitor român (dacă nu-l pomenim şi pe Haralambie Grămescu) care a recunoscut încă înainte de 1989 faptul colaborării. Datele propriu-zise ale colaborării sunt puţine şi nesemnificative, ca de altfel şi efectele rele asupra celor despre care scria sub consemn - o posibilă explicaţie ar fi chiar faptul că, fiind el însuşi urmărit, securitatea dorea să-l folosească drept factor de influenţare a unor foşti militanţi PNL. Şi fapt este că două articole ale sale, împotriva lui Emil Cioran şi a lui Mihail Fărcăşanu, fost bun prieten, scrise în închisoare, nu au fost publicate în revista securităţii Pentru patrie, menită să influenţeze exilul. După eliberare, urmează pentru Al. Paleologu o perioadă de adaptare, devine cercetător la Institutul de Lingvistică, apoi secretar literar la Nottara, membru al USR şi redactor la editura Cartea românească, 1970-1976.

Imediat după revoluţie, devine ambasador la Paris, foarte curând demis, în iunie 1990, ca simpatizant al monarhiei şi al "golanilor". A urmat o carieră de senator, 1992-2000. De notat că tot în 1990 devenise unul dintre şefii masoneriei din ţară.  În cartea de convorbiri cu Stelian Tănase Sfidarea memoriei, dar şi în alte texte mărturisitoare, a dat toate explicaţiile dezinhibate cu privire la colaborarea sa, inclusiv la rătăcirea sa procomunistă - ar fi cazul boierului care pus în situaţia de a munci pe câmp, ca deţinut, realizează faptul că boierii au profitat de munca  în condiţii abrutizante a ţăranilor... (De nu cumva e tot o întorsătură de frază a condeierului...)

Opera literară: Spiritul şi litera. Eseuri critice, 1970; Bunul-simţ ca paradox. Eseuri, 1972; Simţul practic. Eseuri şi polemici, 1974; Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, 1978; Ipoteze de lucru. Studii şi eseuri literare, 1980; Alchimia existenţei. Eseuri şi portrete, 1983. A doua ediţie, revizuitǎ, 1997; Souvenirs merveilleux d'un ambassadeur des golans, 1992; Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor, 1993; Sfidarea memoriei, 1995 (în dialog cu Stelian Tănase); Despre lucruri cu adevărat importante, 1997; a doua ediţie, 1998; Interlocuţiuni, 1997; Politeţea ca armă. Convorbiri şi articole mai mult sau mai puţin politice, 2000; L'Occident est à l'Est, 2001; Moştenirea creştină a Europei, 2003; Breviar pentru păstrarea clipelor, in dialog cu Filip-Lucian Iorga 2005; Amicus Plato Sau... Despărţirea de Noica, 2006; Strada Armenească. Convorbiri cu Fabian Anton, 2006.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Paleologu

 http://www.observatorcultural.ro/Alexandru-Paleologu-anii-de-detentie-si-Pactul-cu-Diavolul*articleID_23247-articles_details.html

*

Am pus o placă memorială pentru Al. Paleologu în str. Armenească nr. 24, S. II.

Alţi scriitori:

D.I. Suchianu, n. 1895

Aron Densusianu, m. 1900

Al. Duţu, n. 1928

Natalia Negru, m. 1962

Rodica Ojog-Braşoveanu, m. 2002 

â

 1 septembrie: Constanţa Buzea, n. 29 martie 1941- d. 31 august 2012

Ion Lazu: Priveghiul. Astăzi, înainte de ora 11, ajung la maestrul Ion Brad, care mă chemase să-mi dea o carte nou apărută - mi-a dat de fapt două, căci e pe punctul de a se muta în Petofi şi o vreme accesul la cărţi va fi dificil. Vorbind de-ale noastre, despre cărţile pe care le punem la cale, despre iubitul Blaj (Mica Romă a lui Eminescu), despre problema mereu dureroasă a transilvănenilor greco-catolici, încă de pe la 1654, când Împărăţia le-a promis nişte privilegii, peste capul maghiarilor protestanţi, calvinişti etc (protopopii deveneau baroni, primeau loc în Dietă, se deschid cele 300 de şcoli comunale în Ardeal...), deodată îl aud: A murit Constanţa Buzea!  Lovitură în moalele capului. Da, zice, la Elias, a avut o comoţie cerebrală. Nu şi-a mai revenit după moartea fiicei sale Ioana, la doar 44 de ani, răpusă de cancer... Nu-i mai spun, desigur că ştie, că diabetul ei a chinuit-o ca pe cruce, în ultimul deceniu, mîncare puţină şi nu orice, la ore fixe; nu-i mai spun nici că pe la târgurile de carte o întâlneam: slăbită, clătinându-se, dar nevoindu-se să care sacoşe grele, cu cărţi de-ale sale, scotocind halele în căutarea celor care ei ar fi trebuit să vină la lansările ei, să-i cumpere cărţile, să-i ceară autografe. Mă minunam de fiecare dată: iată ce înseamnă să te pui în slujba propriei poezii, să o serveşti până la limită...

Şi începem o discuţie despre poetă, despre perechea Buzea-Păunescu. Reiese că i-a ajutat pe cei doi poeţi încă de la început, prin relaţii le-a dat prima locuinţă, căci stăteau la părinţii ei, în Drumul Găzarului, într-o căsuţă cu pământ pe jos; că mai apoi s-a nimerit să stea gard în gard cu Păuneştii, în Sandu Aldea, unde tânăra pereche ocupase vila părăsită de Geo Dumitrescu. I. B. îşi adusese şi el părinţii, de la Pănade. Şi aflu destule despre viaţa cuplului, el mereu în dârdoră după puicuţe... 

Plec cu gând să dau pe la MNLR, pe la USR, poate au depus-o pe Constanţa Buzea. La Chioşc, dna Rodica, anunţată de Angela (Marinescu?), nu ştie decât că va fi depusă "acolo unde a fost şi Adrian P.".  Deci la Uniune? neclar, eu ştiusem că pe A. P. l-au dus la Ateneu, Uniunea fiind neîncăpătoare pentru Bard. Merg la Uniune şi încă de pe alee, văzând uşile larg deschise (spre deosebire de ieri, când clădirea părea părăsită), îmi dau seama că au depus-o aici. Urc treptele şi din prag văd sicriul, în locul deja ştiut. Marele hol, pustiu. Mă apropii şi din mers văd că pe un scaun se află, de neconfundat, cu ochelarii sticlind în penumbră, poetul Florin Costinescu. Merg la catafalc, o privesc de aproape pe poetă, slăbită, palidă, cu nasul acvilin, buzele lipite, cu părul pieptănat spre spate, ca niciodată - un chip doar în parte cunoscut mie, aproape sacru, de măicuţă stareţă... Durerea, care esenţializează fiinţa, pregătind-o pentru marea călătorie... Merg să mă aşez lângă prietenul F. C., care îmi spune că venise mai devreme, sicriul nu sosise, a mers la o cafea şi, iată că, la revenire, sicriul era depus în hol... Vorbim pe şoptite, despre Constanţa, în mod obligatoriu şi despre Adrian... Dincolo de sicriu, spre intrarea la bibliotecă, stă de veghe în semiobscuritate, o fată cu ochi albaştri, liniştită, în negru, foarte suplă, bălăioară. Din când în când vine să reaprindă lumânarea care se stinge, probabil din cauza curentului.  

Îi povestesc amicului că i-am cunoscut pe cei doi chiar în acest loc, lucru la care mă gândeam pe când veneam încoace. Într-o seară, la Restaurant, chiar în dreapta intrării, fuseseră alipite două mese, erau adunaţi: Cezar Baltag, Nichita Stănescu, Constanţa Buzea, Adrian Păunescu, un fost asistent de la socialism ştiinţific Traian Podgoreanu, cu care păstrasem legături după terminarea facultăţii şi care mă invitase la mica sindrofie - era ziua Constanţei, T.P. adusese un mic tort pe care la un moment dat l-am împărţit între noi; cei doi poeţi îi erau studenţi, ambii filologi... Asta e cunoştinţa mea cu Constanţa Buzea - şi iată că ultima oară o văd la 5 metri de locul unde o văzusem prima dată. Căci de ea ştiam de pe vremea liceului şi îi citisem poeziile prin toate revistele. 

Şi îmi continui evocarea: Mult mai târziu, prin 1994, Constanţa a fost redactora care i-a publicat Lidiei un prim grupaj de poezii, direct în România literară, ce-i drept cu o prezentare de Mircea Ciobanu. După care debut, Lidia m-a trimis la redacţie cu un minunat buchet de crini albi imperiali... Nu venise încă. Fără să-i las un bilet, a ştiut cine i-l adusese... Mai apoi cele două s-au apropiat şi Lidia i-a dedicat Constanţei o frumoasă poezie care a apărut pe coperta IV a celui de al doilea volum al ei. Iar în ce mă priveşte, am fost lector la câteva dintre cărţile cele mai recente ale Constanţei, cele scoase la editura Vinea: Pelerinaj, Netrăitele I, II, Roua Plural, în colecţia Ediţii definitive, o carte splendidă... Am vizitat-o acasă, cu Ţone, în Bdul Ion Mihalache, tocmai pe când se muta la fiica sa Ioana, ca să le fie mai uşor amândurora... În rest, ne vedeam pe la târgurile de carte, ne dădeam cărţi cu autograf... Mereu sobră, supărată pe viaţă, dar cu noi prietenoasă, cu ceva cald, ascuns în adâncul fiinţei sale ocolită de noroc, dornică de vorbe bune.

Florin îmi povesteşte că îi cunoaşte pe cei doi încă de pe când mai erau liceeni, se vedeau la şedinţele cenaclului Neculuţă... Unde am ajuns şi eu în câteva rânduri, spun. Trecem în revistă numele celor ce frecventau acel cenaclu. Apoi, spune Florin, într-o seară, află de la Adrian că a doua zi are examen de admitere la facultate, dar că examenul cel mai dificil este la istorie universală, unde filologii nu se prea pricep, examinatorii îi picau pe ruptele. Florin şi alt prieten, studenţi la Istorie în anul III, s-au dus a doua zi dimineaţa la facultate, l-au înghesuit într-un colţ pe asistentul S., care era în comisia de la Filologie, i-au explicat cazul celor doi poeţi foarte talentaţi, acela şi-a notat numele lor pe o însemnărică (unde mai avea şi alte nume...); fapt este că lui Adrian, care nu ştiuse nimic, i-a dat nota 9 - iar ei nu mai ştiu cât, dar oricum cei doi au intrat la Filologie. Dar Constanţei Florin nu i-a spus pontul decât de curând. Ca studenţi, îi vizita în Drumul Găzarului, unde cu A. încingeau jocuri de fotbal turbate, A. având mereu o minge la îndemână, ahtiat după joc. Încă înainte de căsătoria cu Adrian, după cenaclu F.C. o conducea acasă, seara, până în Drumul Găzarului. Nu i se părea distanţa mare, mereu aveau de discutat, despre Poezie, desigur...

Şi continuăm să vorbim pe tema celor doi. Ce scrie ea despre trădările lui A., în Creştetul aisbergului etc. Apar două doamne foarte în vârstă, cu buchete de flori (dar când vine vorba de scriitori în vârstă trebuie să adăugăm: prăpădiţi, ca vai de ei, abia trăgându-şi sufletul...), probabil prietene de-ale Constanţei, F. îmi spune că una este Mariana F., cândva prima soţie a lui Ion Nicolescu (pe când nu era nebun...). Iar cealată este o doamnă de la secţia Proză, (cunoscută mie din vedere: dna Marin?). Merg la catafalc, se închină, pun florile, vin de se aşează pe scaune lângă noi şi îşi spun una-alta, în şoaptă. Cum şi noi, în şoaptă, povestim despre Constanţa, despre Adrian...

Cele două, după ce au ieşit în curte, probabil ca să fumeze, revin pe scaune, mai stau o vreme şi dau să plece. Să plecăm şi noi?, mă întreabă F. Să le lăsăm pe ele, mai stăm, poate între timp mai apare cineva. În sensul de a asigura un fel de permanenţă la catafalc. Ceea ce nu se realizează. Ne ridicăm, în sfârşit, mergem la sicriu, - unde eu mai venisem de câteva ori, să o privesc de aproape, în speranţa că aş putea dezlega cine ştie ce enigmă... dar cum?! - la a doua apropiere mi s-a năzărit că percep o tresărire - nu era decât lumina căzând din spate, aruncând umbre derutante pe chipul poetei -, şi m-a surprins faptul în sine că nu i se vedeau mâinile - un colţ alb tras până pe piept, iar iconiţa plasată mult mai jos - de ce să nu i se vadă mîinile, cele cu care a scris vreme de 6 decenii... mâinile pe care aş fi vrut neapărat să le privesc, să obţin o ultimă atingere...

O întrebăm pe tânără când şi unde va avea loc înmormântarea. Slujba mâine după ora 12, la biserica Boteanu, iar înmormântarea pe la 14-15, la Bellu Evanghelic, deci peste drum, unde probabil familia are loc de veci. Şi, pentru că suntem aşa de aproape de această fată cu deosebire frumoasă, o Floare-Albastră din poveste, de-o gingăşie şi sensibilitate aproape nefirească, îi spunem că o cunoaştem pe Constanţa încă din studenţie... Etc., etc, reluăm mai tot ce vorbisem între noi, oarecum ca spre a fi reţinute de fata-îngeriţă..., în vreo filă a memoriei... (Dar nu este acesta sensul Priveghiului de la căpătâiul celui decedat? Să spui despre el tot binele dintr-o viaţă, oarecum ca spre a i-o face să plutească, acea viaţă deja dusă, încă o dată, prin faţa ochilor?!)

Îi spun, la plecare, acestei fete-îngeriţe: Noi chiar am iubit-o pe Constanţa. Fata mă apucă spontan de braţ. Tremurăm împreună. Mă desprind, însă simţind că un lucru foarte important rămâne în sufletele noastre.

Ion Mircea, n. 1 sept. 1947, Sărmaș

Cu vremea și ochii tăi

Cu vremea si ochii tăi vor ajunge
două mari întunecate păpădii.
Mai usor aluneci întru nemișcare
dacă adormi cu fața către cer
auzind
si golurile dintre lumi.
Dar ulmi cu pielita subtire
ca în ureche la miei
mestecenii de sticlă gri
când se întinde-n somnul tău Etherul
si nu-l mai poți opri.
Cu vremea și ochii tăi vor ajunge
două mari întunecate păpădii.

Alţi scriitori:

Al. Grigore, n. 1941

Liviu Rebreanu, n. 27 noiembrie 1885 - d. 1 septembrie 1944.

Corneliu Moldovan, m. 1952

Anişoara Odeanu, m. 1972