marți, 31 ianuarie 2017




31 ianuarie: Nicolae Velea, n. 13 aprilie 1936 - d. 31 ianuarie 1987
 Născut la Cepari-Tigveni, judeţul Argeş dintr-o familie de învăţători, a urmat liceul la Curtea de Argeş, apoi înscris de părinţi la Silvicultură în Braşov, a făcut diligenţe pentru transfer la Filologia bucureşteană, absolvind în 1958. Devine redactor la Gazeta literară, apoi la Studioul cinematografic, în fine la Luceafărul, până la sfârşitu-i dramatic (îngheţat în nămeţii din Parcul Herăstrău, noaptea, la întoarcerea spre casă).
Debutează în 1958 şi are o intensă activitate creativă, ce face o excelentă impresie, căci suntem spre sfârşitul perioadei proletcultiste (realismul socialist schematizant şi propagandistic) şi tânărul argeşean vine cu o viziune diferită, pe urmele lui Preda din  Întâlnirea din pământuri şi din  Moromeţii, I. Oameni mărunţi, dintre tinerii plecaţi de la ţară care au încă mentalitatea satului tradiţional şi reacţionează foarte personal pentru a găsi o soluţie de adaptare şi racord la noua realitate socialistă, uniformizatoare. Proză scurtă, sau povestire, niciodată un roman propriu-zic, stil de mare rafinament, pitoresc, ironie, comedie a limbajului, ton hâtru, plin de tâlc, prestaţia din prima fază a lui Velea a marcat o înnoire în literatura timpului. Era o nouă abordare, adaptarea stârnea în personajul scriitorului reacţii bizare, un limbaj viu colorat, specific, ingenios pus în pagină, acroşant la lectură, însă nu era decât o adaptare mai nostimă la noile comandamente, nicidecum o opoziţie la sistemul care se impunea la toate nivelele vieţii sociale, cu mijloacele totalitarismului. Unanim apreciat, se aştepta de la Velea să devină un scriitor consistent, de largă suprafaţă; nu s-a întâmplat. Autorul a debutat editorial cu volumul  Poarta, 1960, în colecţia Luceafărul; a urmat  8 povestiri, 1964; Paznic la armonii, 1965; Zbor jos, 1968; Cutia cu greieri, 1970; În război un pogon cu flori, 1972; Vorbă-n colţuri şi rotundă, 1973, iar în 1981 Întâlnire târzie, antologie din prozele publicate mai înainte. Premiat, prezent în antologii de gen, tradus în câteva literaturi vecine şi prietene.

Chintesenţă a propriilor personaje "sucite", NV era bonom, colocvial, cu vorbă plină de spirit; dar s-a pierdut în boemă, risipindu-şi marele talent.

Citeşte mai mult:
 http://www.crispedia.ro/Nicolae_Velea
 http://www.autorii.com/scriitori/nicolae-velea/

Descriere: *

Am pus o placă memorială pentru N. Velea, în str. W.A. Mozart, nr. 2., sc.2, S.II, cartier Floreasca. Imaginea casei cu placă memorială apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.



Poezia zilei, Mircea Micu, n. 31 ianuarie 1931      

 De iarnă

Un colind de iarnă , depărtat și vechi
Imi răsună astăzi iarăși in urechi.
Un colind de taină astăzi am să cânt, 
A căzut zăpada, nu mai am cuvânt.
Mișună sub strașini mâțele la uși
Scuturându-si moale labele de pluș.
Și încearcă vântul muzici prin grădini
Legănând toți macii de cristale plini.
Am să-ți cânt colindul din pruncii rămas
Și nu mai am vorbe și nu mai am glas
Și aud cum brazii râd sunând din crengi
Când le cad pe creștet stelele întregi.
Scade iute luna, stelele se duc
Stau cântând în noapte singur ca un cuc.
Un colind de iarnă departat și drag
Mamă de zăpada am să-ți cânt în prag.
Un colind de taină, tremurat și sfânt
Mamă de zăpadă mamă de pământ...
 


            
Alţi scriitori:
Dominic Stanca, n. 1926
Constantin Mateescu, n. 1929
Marta Cosmin, n. 1930
Valeriu Bucuroiu, m. 1980 




Ion Lazu - Sculpturi din expoziția 10+1 de la Galeriile de Artă din Focșani












luni, 30 ianuarie 2017

30 ianuarie: I. L. Caragiale, n. 30 ianuarie 1852 - d. 9 iunie 1912.

  http://www.blogger.com/blogger.g?blogID=2678444635787075432#editor/target=post;postID=5916614679647805821

Consemnare: La Sala Euterpe, Centenarul I.L. Caragiale.
  Duminică dimineaţa, în cadrul emisiunii televizate Ilinca Dumitrescu şi invitaţii săi a fost deschis anul aniversar I.L. Caragiale.
Se împlinesc în acest an un secol de la moartea genialului dramaturg şi 160 de ani de la naşterea sa.  Marele dramaturg a trăit doar 60 de ani, ultimii 10 în exil la Berlin. Se speră că manifestările omagiale centenare vor fi pe măsura celui mai mare dramaturg din literatura noastră. Invitaţii dnei Ilinca Dumitrescu au fost prof. univ. dr. Grigore Constantinescu, muzicolog şi istoricul şi criticul literar, prof. univ. Valeriu Râpeanu. Tema anunţată: Caragiale şi muzica,  nu putea decât să ne intereseze la maximum, căci nu ştiam decât lucruri nesemnificative despre legăturile dramaturgului cu muzica. Au fost, nu doar statornice de-a lungul unei vieţi, ci marcate de mari emoţii şi de indicibile bucurii. Îmi dau seama că nici despre clasicii literaturii noastre nu cunoaştem decât unele aspecte, dar în lipsa ansamblului este imposibil să-ţi faci o idee corectă despre personalitatea unui mare scriitor. Cei trei protagonişti ai discuţiei, documentaţi la sânge, vin cu numeroase citate semnificative din scrierile celor care l-au cunoscut îndeaproape pe Caragiale. Un sensibil portret este făcut de Cella Delavrancea, care a crescut sub semnul marii prietenii dintre Barbu Delavrancea şi Caragiale. Tânăra pianistă a locuit o vreme la familia Caragiale, în Germania şi dramaturgul a ascultat-o în nenumărate ocazii. 
Alt portret privindu-l pe scriitorul-meloman este semnat Nicolae Iorga. O evocare scrisă în 1912, la dispariţia marelui dramaturg. Cei doi mari oameni au fost în relaţii privilegiate, de preţuire, întrerupte de mici disensiuni de moment. Pe când Iorga nu avea decât 19 ani a primit o carte cu dedicaţie de la Caragiale, încrezător în talentul de excepţie al tânărului literat şi istoric. Or, această evocare a lui Caragiale de către Iorga (din volumul într-o nouă ediţie Oameni cari au fost) îngrijit de Valeriu Râpeanu, este fără îndoială una dintre cele mai frumoase pagini de literatură scrise în limba română. Câtă pătrundere în adâncurile firii unui om despre care noi credeam a fi fost o fire pozitivă, un scriitor talentat, cu vervă, ironie, spirit de observaţie şi replică nimicitoare. Dar până una alta, o fire complementară lui Eminescu. Era în schimb omul Caragiale un romantic, era un sentimental, o fire ultrasensibilă, trecând de la entuziasm la suferinţă atroce, om care izbucnea în lacrimi la ascultarea unui pasaj din Mozart, din Beethoven... 
Alte referinţe cu privire la Caragiale împătimit de muzică aflăm din scrierile unui Paul Zarifopol. În perioada berlineză a lui Caragiale, deci după 1904, cei doi se întâlneau în mod special ca să meargă împreună la concertele de la Berlin, dar şi la Leipzig, pe atunci un foarte important centru muzical al întregii Europe. Corespondenţa dintre cei doi este înţesată cu amănunte legate de concertele pe care le audiaseră sau la care urmau să asiste. Nu ştiam decât foarte vag că I. L. Caragiale a ţinut cronică muzicală în numeroase reviste, că era preocupat de starea Operei române, pentru a cărei înfiinţare se zbătea pe acea vreme George Stephănescu. Dramaturgul avea în casă un pian şi se exersa în momentele de destindere. Mereu subliniind cu regret, ca pe un complex al său, că nu a făcut destulă şcoală, I.L. Caragiale deţinea cunoştinţe cu privire la intrumentele muzicale, era în situaţia să poată face deosebirea dintre sunetul unei viori a lui Paganini, de exemplu, şi vioara la care solistul X interpretase o sonată, la Berlin. Scria un astfel de text: O vioară pe care Paganini ar fi aruncat-o în sobă, şi la care totuşi X a reuşit să cânte mai mult decât onorabil. E genul de minune asemănător unui frizer care nu te rade cu briciul ci cu o custură, fără ca totuşi să te taie... (citat din memorie, ca să ne facem o idee despre nivelul abordărilor lui Caragiale în ceea ce priveşte arta interpretativă a marilor muzicieni ai acelor vremuri). Cu sublinierea faptului că dramaturgul îi ascultase aproape pe toţi înterpreţii şi soliştii vremii sale - şi nu doar atât, ci cunoştea muzica tuturor marilor compozitori ai sfârşitului de veac XIX şi începutului de veac XX.
Este discutată nu doar contribuţia lui Caragiale la viaţa muzicală a timpului, ci şi modul cum opera sa a insipirat pe compozitori: Paul Constantinescu a scris  Noaptea furtunoasă, o capodoperă. Care din păcate n-a mai fost pusă în scenă de decenii. Sabin Drăgoi a scris o operă Năpasta, nici aceasta jucată de multă vreme. Când aceste compoziţii ar trebui să se afle în repertoriul permanent al Operelor din ţară. Iar Teatrul Naţional din Bucureşti, după multele renovări, ar trebui să-şi înscrie pe fronton adevăratul nume: Teatrul Naţional I. L. Caragiale
Cunoscut ca autor al unor piese de excepţie: Noaptea furtunoasă, Scrisoarea pierdută, D-ale carnavalului, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, a unor sclipitoare Momente şi schiţe, se cunosc mai puţin şi se discută doar în treacăt despre nuvelele lui Caragiale. Kir Ianulea, Păcat, O făclie de Paşti. Sau despre drama Năpasta. Or, există două etaje ale operei lui Caragiale: scrierile care au în obiectiv lumea oraşului şi a mahalalei - comediile sale, schiţele sale - şi un alt etaj, al scrierilor cu subiecte din lumea satului, toate acestea sunt de natură dramatică-tragică. Dramaturgul considera că la sat viaţa se desfăşoară sub alte coordonate morale, acolo sunt de găsit trăirile fundamentale ale omului din totdeauna, neinfluenţat de istoria momentului. "Pentru faptă răsplată şi năpastă pentru năpastă!", replica Anei din drama Năpasta sintetizează viziunea lui Caragiale cu privire la lumea satului românesc. Administraţia statului nu are a se amesteca în treburile obştei, care se conduce după legi imuabile şi îşi face singură dreptate, restabilind cursul firesc al vieţii. În acelaşi sens se desfăşoară lucrurile şi în nuvela Păcat, inspirată dintr-un caz real.
Ascultăm aria lui Spiridon, aria Ziţei, ambele din  Noaptea furtunoasă  şi aria lui Ion din  Năpasta  de Sabin Drăgoi.
Un foarte substanţial debut al anului centanar Caragiale. Pe care ni-l dorim plin de realizări la cel mai înalt nivel, cum o şi merită genialul dramaturg.

Poezia zilei: Claudia Voiculescu
Visez păduri 

Visez păduri în care să m-afund 
Ca-ntr-o iubire mare, de jertfire 
Să pot uita de mine şi de fire 
Să pot dormi în linişte, profund... 

Şi să mă pierd total ca-ntr-o neştire 
S-ajung cumva la soare, pe un prund... 
Visez păduri în care să m-afund 
Ca-ntr-o iubire mare, de jertfire... 

Să nu mai am de cine să m-ascund 
Să pot să fiu în voie împlinire 
Să nu mi se mai pară nălucire 
Chiar gândul meu de pace şi rotund. 

Visez păduri în care să m-afund... 


Ceva demonic în oglinzi 

Ceva demonic în oglinzi 
Şi parcă ţi se ia o vamă 
Şi-ai vrea din ele să desprinzi 
Un chip ce nu se mai destramă. 

De unde oare să cuprinzi 
Imagini ca-ntr-o panoramă? 
Ceva demonic în oglinzi 
Şi parcă ţi se ia o vamă... 

Retrospectiv vrei să colinzi 
Calea bătută în aramă 
în van arcadele întinzi 
Peste un timp ce te recheamă. 

Ceva demonic în oglinzi... 

Cer risipit, tezaurul ce arde 

Părea să fim doi îngeri spre înaltul 
Cer al splendorii-n graţia divină 
Că vom purta în suflete lumină 
Şi nu vom fi străini unul de altul. 

Părea să fim un pom şi-o rădăcină 
Un trunchi râvnind mereu pe celălaltul 
Nălţând coroana cerului cum psaltul 
Spre Dumnezeu liturgic se închină... 

Părea să fim nedespărţiţi şi-n moarte 
Când părăsi-vom viaţa deodată... 
Dar care clipă s-a-ntinat cu mască 
Şi ne-a numit simţirile deşarte? 

Că astăzi bogăţia adunată 
E prada unui gol care se cască. 

(preluate din România literară)



Alţi scriitori:
Gr. Pleşoianu, n. 1808; m. 1857
Dinu Săraru, n. 1932
Claudia Voiculescu, n. 1950
Ion Laca, m. 1972
Radu Petrescu, m. 1982
Gh. Crăciun, m. 2007



Ion Lazu: Tablouri dintr-o expoziție (Expoziția de Artă Contemporană 10 + 1, la Galeriile de Artă din Focșani, curatori Alexandra Titu și Liviu Nedelcu)










duminică, 29 ianuarie 2017




29 ianuarie: Gheorghe Brăescu, n. 29 ian. 1871 - d. 15 martie 1949

  S-a născut la Iaşi, ca fiu al unui arendaş. Şcolarizare problematică, adolescenţă aventuroasă, ajungând să facă doi ani în legiunea franceză africană. Revine şi urmează o şcoală de ofiţeri, dar alege să fie profesor la o şcoală de subofiţeri şi inspector cultural al armatei. În Primul război mondial, ca maior în timpul campaniei din Transilvania este rănit, îşi pierde braţul drept, dar drama personală nu se încheie aici, căci ajunge prizonier la nemţi, într-un lagăr din vestul Germaniei. În 1918, cu grad de general, este trecut în rezervă, la 47 de ani. Începe să frecventeze cenaclul Sburătorul, foarte bine primit de Lovinescu. Se lansează pe piaţa literară, colaborând la numeroase reviste ale vremii.
Dar de unde venise ideea lansării în literatură? O împrejurare în sine plină de tâlc:  În lagărul german, ca să-şi amuze camarazii de suferinţă, începe să spună istorioare cazone, descoperindu-şi înzestrarea nativă. Schiţe umoristice, 1922;  Schiţe vesele, 1924;  Un scos din pepeni, 1926;  Alte schiţe vesele 1928;  La clubul decavaţilor, 1929. Publică şi câteva romane, inspirate din cele trei medii pe care le cunoştea îndeaproape: cel cazon, cel sătesc şi cel al mahalalei bucureştene: Moş Belea, 1927; Conaşii, 1935; Margot, 1942, însă rezultatele îi dezamăgesc pe cititorii vremii, încântaţi de schiţele sale scrise impecabil stilistic, concetrat, cu vervă, cu umor irezistibil. Scrie şi teatru, însă numai Ministrul este pusă în scenă. Memorialistica sa din Amintiri se citeşte cu oarecare interes pentru atmosfera dezinhibată a anilor de copilărie ai autorului.
*
I-am pus o placă memorială în str. Mecet nr. 24, colț cu Popa Nan, sectorul III. Imaginea casei cu placă memorială apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.



Poezia zilei, Mihai Moșandrei, n. 1896

  Ora virgiliană

De poţi, mai cântă, liniştit şi clar,
Tihna veche şi potolită a casei,
Petunia ca sângele de iepure amar
Danţând sub cerul vânăt al terasei,

Postavele pădurii, şi noaptea din tălăngi,
Şi panoplia veche, şi geanta-nsângerată,
Cu pene de ieruncă, sub scuturări de crăngi,
Pendula ce susură şi pâinea miresmată.

În aerul de vârfuri, prin auritul rai,
Când inima scânteie, cu bradul către cer,
Ascultă-ţi viaţa dusă, când vântul cimpoier
Sfâşie lin făgetul şi-al frunzelor alai.


Alţi scriitori:
Paul Constant, n. 1895
Mircea Popa, n. 1939

Matei Vișniec, n. 1956 




Ion Lazu -Aripi, II










sâmbătă, 28 ianuarie 2017



28 ianuarie: Martha Bibescu, n. 28 ianuarie 1889 - d. 28 noiembrie 1973.

  Scriitoarea franceză de origine română era fiica lui Ion Lahovary şi a Smarandei Mavrocordat. Prin căsătoria ei în 1905 cu George Valentin Bibescu, continuator al familiei domnitoare din Ţara Românească, devine principesă, înrudită prin soţ cu altă scriitoare româno-franceză, contesa Ana de Noailles, dar şi cu Elena Văcărescu, iar prin rudele din Franţa înrudită până şi cu familia lui Napoleon. Şi-a făcut educaţia în Belgia. În 1908, în urma unei călătorii prin diverse ţări, inclusiv Persia, împreună cu soţul diplomat, îi apare prima carte de însemnări de călătorie Les huit Paradis, în curând premiată de Academia franceză. Cu numele său sau sub preudonimul Lucile Decaux a scris numeroase romane, unele cu conţinut evocator-istoric, altele de ficţiune, dar şi poezii: Isvoru- Ţara sălciilor, 1923; Papagalul verde, 1923;  Destinul lordului Thomas; 1927; La bal cu Marcel Proust, 1928; Confesiuni şi portrete, 1970; Corespondenţa cu Paul Claudel, 1972, Portrete regale, Raiul naiadei..., A scris eseuri, a ţinut conferinţe. Dintre care destule editate şi la noi, (un Jurnal politic), dar mai ales după Decembrie 1989. A avut un număr record de prestaţii la o emisiune culturală la Radio France. O prezenţă magnetică: frumoasă, inteligentă, instruită, talentată, generoasă, încântând pe toată lumea, căutată şi admirată de mulţi intelectuali de frunte ai Franţei, ai Angliei, ai Europei.

***
Se întîmplă că această rubrică a mea, pe care am iniţiat-o din spirit ludic, nepretenţios, şi ca semn al ataşamentului meu declarat pentru ideea de scriitor român, nu a avut de la început şi cu atât mai puţin în desfăşurarea sa, vreo legătură cu ideea de istorie literară, ignorând prin urmare ierarhiile pe bază de criterii valorice, fiind doar o înşiruire simpatetică de nume care au ajuns într-un fel sau altul până la mine. Căci altfel, văd a se practica în tratate şi istorii literare o discriminare fără excepţie a românilor care nu au scris sau nu scriu în româneşte. O face, spre mirarea mea şi Marian Popa, în foarte temeinica şi echilibrata sa Istorie. (Şi totuşi, din câte înţeleg eu ca ne-filolog, istoria unei literaturi musai să includă şi traducerile, ca fenomen de interacţiune cu literaturile lumii, cu cele vecine sau înrudite în ultimă instanţă... (Iar mai simplu spus, câţi dintre colegii mei de generaţie nu-şi vor fi încropit pospaiul de cultură literară citind traducerile de la Cartea Rusă, apoi şi din alte literaturi, în secetoşii ani 50, când marii noştri scriitori interbelici erau la index?!). Măcar G. Călinescu, în paragraful ce li-l rezervă străinilor, spune fără echivoc, de exemplu despre Panait Istrate: nu a fost şi nu va fi scriitor român. Traducerile pe care el însuşi le-a făcut din propria operă sunt considerate fără valoare, lipsindu-le, chipurile, chiar ceea ce le-a asigurat succesul francez: exprimările de metec. Şi adaugă, cu un fel de satisfacţie: iar istoriile literare franceze nu îl menţionează nici măcar la indice. Căci, o scrisese în acelaşi paragraf, dacă un muzician precum Enescu poate cânta pe toate meridianele, scriitorul (cât este) e al limbii pe care o alege. În articolul cu pricina nu-i face loc decât Annei de Noailles şi lui Ch. A. Cantacuzino (i-am pus o placă memorială!).
Ce bine că nu sunt şi nu mă tentează să fiu critic şi istoric literar! Am citit cu delicii poezioarele Marthei Bibescu: Ţara sălciilor, Flautul de soc. Dar cu şi mai mult profit La bal cu Marcel Proust, care mi s-a părut un preţios pandant la opera marelui francez. Apoi, nu pot uita că Marhta Bibescu a fost soră de caritate pe frontul primului război mondial, un fel de mamă a răniţilor, dar şi o persoană cu minte ascuţită, care a ştiut să le transmită combatanţilor noştri manevre ale inamicului neamţ. Că apoi a avut un rol cum nu se poate mai important în tratativele de la Paris, în urma cărora s-a ivit ca din cenuşă,- întrecând cele mai nesăbuite aşteptări!- România Mare. A rămas până în ultima clipă a viaţii sale, deşi despărţită de ţară, o militantă inimoasă şi cu deosebire influentă întru binele naţiunii. (Acelaşi impact teribil l-a avut asupră-mi opera lui Panait Istrati, indiferent de acuzatele carenţe ale traducerilor; inclusiv confesiunile teribile din Cum am devenit scriitor.).
E chiar minunat că atâtea lucruri care nu încap într-o riguroasă istorie literară îşi găsesc un loc privilegiat în inima cititorului - inocent, cum altfel? - (de oriunde ar proveni ele!), răsfăţându-se el, de pildă, într-o plină de ciripituri dimineaţă de vară, întins în iarba grasă a Parcului Palatului Mogoşoaia - ultima proprietară: Martha Bibescu! - la umbra cărţile în floare...
 Pe când cele două principese ale poesiei, Ana de Noailles şi Martha Bibescu s-au însingurat într-o criptă din cimitirul parisian Montparnasse...
***

Alţi scriitori:
Ion Herdan, n. 1920
Vera Hudici, m. 1999
Felicia Antip, n. 28 01 1927 – m. 2013
Livius Servien n. 1902 – m. 28 01 1959


Ion Lazu - Aripi...








vineri, 27 ianuarie 2017



27 ianuarie: Ion Buzdugan,  n. 9 martie 1887 - d. 27 ianuarie 1967
              
 Una dintre marile personalităţi ale culturii şi istoriei noastre, Ion Buzdugan s-a născut într-o comună din apropierea oraşului Bălţi, dintr-o familie de răzeşi. Şi-a făcut studiile la Gorki, Moscova şi Cameniţa; în timpul primei conflagraţii, ca ofiţer în armata ţaristă, a deconspirat un complot al armatei ruse împotriva regelui Ferdinand. Mare patriot, fulminant publicist, a făcut parte din Sfatul Ţării, ca Secretar al acestui prim parlament basarabean, (dimpreună cu alţi faimoşi patrioţi luptători pentru Unire: Pelivan, Inculeţ, Halippa, Baltaga, Elena Alistar), redactând şi semnând proclamaţia de Unire cu ţara. În momentul citirii proclamaţiei, pentru jurământ îşi ţinea mâna pe Biblia lui Şerban Cantacuzino, semn al latinităţii limbii vorbite în Regat dar şi în Basarabia.
După Unire, şi-a completat studiile la Iaşi şi Cernăuţi, luându-şi doctoratul în Drept şi economie politică. A fost timp de 14 ani în Parlamentul României şi în funcţii ministeriale, reprezentând judeţul Bălţi, la a cărui propăşire a contribuit substanţial.  Din 1940 s-a stabilit în Bucureşti. Marginalizat ca militant principal al Unirii Basarabiei cu România, a făcut traduceri din poeţii ruşi clasici: Puşkin, Esenin, Bunin, Gorki, dar şi din avangardă: Briusov, Blok, Balmont.
Poet de mari resurse, unul dintre cei mai importanţi din Basarabia, s-a afirmat şi ca publicist şi  folclorist, admirat de Iorga, care l-a numit "un excelent român".
Volume publicate: Miresme din stepă, 1922; Ţara mea, 1928; Păstor de timpuri,1937; Metanii de luceferi, 1942; Cântece din Basarabia, 2 volume.

Citiţi mai mult:  http://www.google.ro/search?q=ion+buzdugan&ie=utf-8&oe=utf-8&aq=t&rls=org.mozilla:ro:official&client=firefox-a

***
După multe căutări infructuoase, am găsit într-o carte de telefon de la Biblioteca Academiei adresa unde a locuit Ion Buzdugan, în ideea de a-i pune o placă memorială marelui patriot şi scriitor, practic iniţiatorul Unirii Basarabiei cu Ţara. Însă lucrurile au rămas la nivelul bunelor intenţii, căci USR şi-a luat mâna de pe Proiect. Ce-i drept, după ce reuşisem să pun plăci memoriale pentru mai mult de 220 scriitori...

***


Florian Saioc, n. 27 01 1931

avatarurile


a cântat de trei ori azi noapte cocoşul
se crapă de ziuă – destinul mă paşte
ce roşu e soarele şi cerul e roşu
iar Petru se face că nu mă cunoaşte
aceasta e firea noastră-omenească
dar în fire fără număr sunt firile –
nu vin singure nenorocirile –
trebuia oare să se-mplinească
absolut toate prorocirile?
aplecat către cruce spre cruce m-am dus
să-i iubesc pe prieteni să-i ocrotesc pe duşmani
cu crucea-n spinare îl cat pe Iisus
printre măslinii din Ghetsimani
pe mine dogmatica şi lacoma castă
m-a răstignit în lume şi-n timpi
o suliţă rece mi-e-nfiptă în coastă
şi-mi cade pe cap cununa de ghimpi
iar crucea e grea ca piatra de moară
şi-n jurul meu parcă mă hrămăie grupul
încep şi pământul şi cerul să doară
când bicele-lupi-îmi sfârtecă trupul
mă uit însetat la cerul opac
şi-L rog pe Tatăl cel viu:
iartă-i Părinte că nu ştiu ce fac
dar fac foarte bine ceea ce ştiu
P.S.: priviţi-l ce ţanţoş păşeşte sutaşul
şi cât de mândru îşi poartă panaşul
Alţi scriitori:
George Mărgărit, n. 1923
Victoria Dragu Dimitriu, n. 1944
Ionel Pop, n. 1889 – m. 27 01 1985
George Cușnarencu, n. 27 01 1951
Mircea Constantinescu, n. 1945 – m. 27 01 2014

Ioan Masoff, m. 1985



Ion Lazu - Cărțile prietenilor mei: 
Petrache Plopeanu, Petre Isachi, Viorel Savin...