miercuri, 30 noiembrie 2016


30 noiembriePaul Zarifopol, n. 30 nov. 1874 - d. 1 mai 1934
Decedat pretimpuriu (atac de cord), la numai un an după ce fusese numit director al Revistei Fundaţiilor Regale Carol al II-lea, Paul Zarifopol s-a născut la Iaşi, într-o familie foarte înstărită, a urmat Universitatea ieşeană, apoi a plecat pentru studii de romanistică în Germania, unde a şi rămas mai bine de un deceniu, afirmându-se ca eseist şi filosof, împrietenindu-se cu I. L. Caragiale, a cărui ediţie definitivă o va alcătui cu puţin înainte de moarte. Intelectual cu pregătire temeinică, la curent cu ideile bergsoniene şi freudiene, admirator al lui Marcel Proust, s-a impus ca eseist, critic literar şi istoric al civilizaţiei româneşti. Titlurile cărţilor sale dau seamă despre rafinamentul acestei personalităţi de elită a primei noastre jumătăţi de secol XX: Din registrul ideilor gingaşe, 1926; Despre stil, Artişti şi idei literare române, 1930; Încercări de precizie literară, 1931; Pentru arta literară, 1935. 
Imediat după dispariţia eseistului, Şerban Cioculescu a valorificat inestimabila corespondenţă dintre Zarifopol şi Caragiale.
Se înţelege de la sine că o personalitate de atare rafinament a fost ocultată cu străşnicie în toată perioada noastră comunistă. Şi ce l-ar mai fi trimis pe acest fiu de boier, pe elitistul şi decadentul P. Z. , "cu mânie proletară", direct la Aiud, unde şi-au găsit sfârşitul atâţia scriitori, intelectuali etc...  Dar cumva, la modul virtual, tot au făcut-o... Cum? Pe Google, găsesc în mai multe locuri specificarea: deţinut politic, decedat în detenţie. Stranie greşeală, nu?...
Când în sfârşit am văzut într-un raft de la librăria Sadoveanu  Încercări de precizie literară am avut sentimentul  că la noi s-a intrat în normalitate. Mai mult chiar, am luat-o ca o izbândă personală, deşi nu am vreo contribuţie la aceasta... Dar nu pot să nu mă bucur când reapar cărţi importante precum cele ale cuiva care a putea să gândească astfel: "Frumuseţea e datorie."
Citiţi mai mult:
*
Oricâte străduințe am depus, a fost imposibil să/l conving pe proprietar să aprobe punerea unei plăci memoriale pentru Paul Zarifopol, la adresa din str. Spătarului nr. 28, S.II.
Imaginea casei în care a trăit autorul în ultimii săi ani se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.


Ioan Missir, n. 17 februarie 1890 - d. 30 noiembrie  1945   


    

 Dintr-o veche familie de armeni, străbunicul a fost căminar, bunicul un cunoscut junimist, tatăl avocat, care totuşi pleacă în Statele Unite, după ce se căsătorise cu o institutoare elveţiancă; se stabiliesc la New Jersey, în comitatul Huston, unde li se nasc cei patru copii, dintre care al doilea, născut la 17 februarie 1890, va deveni scriitorul I. M.. Fie că ferma din State nu a prosperat pe măsura eforturilor şi aşteptărilor, fie că dorul de patrie a precumpănit, fapt este că familia exilaţilor se întoarce la Botoşani, în 1894. Copilul face şcoala primară în urbea părintească, tot acolo şi liceul Aug. Treboniu Laurian, cu bacalaureatul în 1909, după care urmează Dreptul la Bucureşti, cu licenţa în 1913. Intră în echipa unchiului său, avocat, politician, senator, deputat, chiar ministru; însă după un timp novicele se sastiseşte de deputăţii, de Bucureşti şi revine în Botoşani, înscriindu-se în baroul local. Curând survine mobilizarea pentru front şi sublocotenentul I. M. din regimentul de vânători Botoşani va face toată campania 1916-1917, cu înaintarea în Transilvania, cu retragerea pe aliniamentul munţilor, cu luptele din zona Caşin-Oituz. Răstimp în care I. M. pătimeşte toate rigorile din linia întâia a frontului şi spre finalul războiului avansează până la gradul de căpitan. Imediat după încheierea războiului şi după Marea Unire, fostul căpitan devine ajutor de primar la Botoşani, 1919-1920; ulterior, avocatul prins în luptele politice va fi primar între 1931-1932 şi încă o dată, între 1941-1944. Cu întoarcerea frontului şi iminenţa venirii armatei roşii, organizează refugiul botoşănenilor, iar primarul va părăsi ultimul oraşul. Din păcate, nu mult după aceea, la 30 noiembrie 1945  va deceda, la doar 55 de ani!
A fost o teribilă surpriză pentru toată lumea apariţia în primăvara 1937 a romanului Fata Moartă. Nu-l citise în manuscris decât Petru Manoliu, care îl prezintă unei edituri. Aceasta pune condiţia unui referat de susţinere din partea unui general, în chestiune fiind probleme de război, de organizare şi funcţionare a armatei naţionale. Se vor mulţumi cu o prefaţă-scrisoare din partea marelui Nicolae Iorga, el însuşi uimit de performanţa unui botoşănean de-al său, care făcea şi politica iorghistă. Va nota: "...talentul iese din emoţia lucrului văzut bine, înţeles adânc şi din notarea mişcărilor inimii...".  În anul apariţiei, an de maximă efervescenţă culturală, în care toţi marii scriitori ai momentului ieşiseră pe piaţă cu cărţi importante, romanul Fata Moartă se bucură de o receptare entuziastă dinspre toate fronturile criticii literare, primeşte premiul SSR, în anul următor şi pe cel al Academiei; consacrare instantanee, la cele mai înalte cote, inimaginabile. Primire în SSR, cu derogare de la statut. În următorii 8 ani romanul va avea 5 ediţii succesive, iar altele două, în 1967 şi în 1977, la Minerva, îngrijite de Teodor Vârgolici, care totuşi nu a reuşit să evite croşetele cenzurii, în cauză fiind şi armatele ruseşti, alte aspecte care musai să fie eludate. Stilul de extremă urgenţă, (ce nu lasă să bănuieşti că textul a fost elaborat după trecerea a două decenii!), exprimarea directă, rapiditatea episoadelor, schimbările dramatice de pe linia frontului, tensiunea, moartea camarazilor, incongruenţa ordinelor primite de la superiori - şi până la urmă solidarizarea umană cu soldatul de rând, cu obidele sale, cu umorul din chiar clipele de cumpănă, recviemul final pentru ordonanţa care îl slujise cu devoţiune pe toată perioada ostilităţilor, inserturile de epistole primite de la mama sa, toate acestea însumate şi potenţate de simţul sigur al construcţiei romaneşti, şi un har anume, intraductibil fac din textul Fata Moartă o capodoperă. 
Personal, de câte ori am ocazia, elogiez Fata Moartă, chiar riscând să fiu întâmpinat cu ridicări din umeri. În prezentarea de pe acest blog, printre romanele preferate, al cincelea este Fata Moartă. Întâmplarea face să fi lucrat, ca geolog, în anul 1965, îmi pare, chiar în zona Caşin-Fata Moartă, dar şi pe valea Bucinişului, dar şi la Oituz-Poiana Sărată, am călcat deci cu pasul pădurile, viroagele, crestele de deal unde au combătut ostaşii noştri în 1916-1917; am dat, în zone nemaiumblate de pas omenesc de căşti perforate de gloanţe, de  cranii, de schelete rămase încă din primul război mondial...
Este de aceea inexplicabilă, ca să rămânem la termeni cuminţi, omisiunea acestei performanţe din Istoria... lui G. Călinescu, apărută în 1941 şi care totuşi îl eludează pe acest autor eminent, deşi prezent doar cu un roman. Dar un singur roman a scris, oricât de târziu şi contele Giuseppe Tomasso di Lampedusa, binemeritând un loc de onoare în literatura contemporană italiană. Idem  autorul Cărţii de la San Michele. Este exclus ca lui G. C. să-i fi scăpat anume această apariţie de excepţie, din anul 1037, inclusiv recepatarea elogioasă, premiile, reeditările. Omisiune inexplicabilă, impardonabilă de fapt. Să fi plătit marele critic bir prejudecăţii că pentru a avea un loc în Cetatea literară musai să scrii şi să scrii, să prestezi publicistică săptămânală etc? Imposibil de înţeles. Şi apoi: În ediţia Piru sunt multe copletări, modificări, augmentări făcute de Divinul critic în următoarele 2 decenii, însă nimic în cazul Missir.  Or, G. C. avea ştiinţă de numele Missir, la pagina 498 a Istoriei..., pe jumătate de coloană este fotografia lui "Petre Missir, junimist, prieten al lui I. L. Caragiale".
Cu mare amărăciune, constatăm că Istoriile lui Marian Popa şi N. Manolescu nu-i fac dreptate autorului Fetei Moarte. Un număr de 75 de ani nu au modificat imaginea deficitară transmisă nouă de Călinescu. Ce şanse are, în veac, autorul atipic, neînregimentat, pe cât de talentat Ioan Missir? Să-i fie reeditată cartea, să fie citită, să ajungă în vreun fel şi la cunoştinţa criticii şi istoriei literare, grav dezafectate amândouă.
Ca o consolare, aflu tot de pe internet că există o stradă din Botoșani care poartă numele lui Ioan Missir, nici nu mai contează dacă în amintirea scriitorului sau mai degrabă a primarului și deputatului de Botoșani.

Citeşte mai mult: http://astra.iasi.roedu.net/texte/nr39IoanMissir.html
http://agonia.ro/index.php/author/0016023/index.html 
http://www.crispedia.ro/Ioan_Missir 



Scriitorul zilei: Grișa Gherghei, n. 30 noiembrie 1936, Galați
O pagină de jurnal cu poetul Grișa Gherghei
(din Gândirea înceată, jurnal 2000-2006, în manuscris) 

14 iulie 2006. Ziua Franţei, paradă pe Champs-Elisee. La redacția Viața românescă vine Grişa Gherghei, parcă mai viguros ca ultima dată cînd ne văzurăm. Ne amintim multe, căci ne știm de pe la sfârșitul anilor 60, el foarte activ în lumea scriitoricească bucureșteană, deși sărac în volume. La momentul cuvenit, mi-a dăruit cu autograf volumul lui de poezii apărut în mult râvnita colecție Luceafărul, Nici o tangentă la inimă, cu această dedicație: Pe Ion Lazu, prieten de inimă, vreau să mi-l aleg frate pentru timpul care poate să vină. Grișa Gherghei. Aprilie, 1968.
Îmi povesteşte cum se ducea la Zaharia Stancu pentru împrumuturi – îl simpatiza, dar şi reciproca. ZS ar fi vrut să i se spună excelenţă, fiind membru în Consiliul de Stat, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, etc; Da, maestre, îl aproba mucalitul G.G. Odată, aşteptîndu-l la şosea pe ZS, alături stătea un domn cu bască mare şi cu o manta lungă de plastic, galben-aurie. Ieşit de la puşcărie, fără mijloace de existenţă. Petre Ţuţea. Fost guvernator al Băncii Naţionale. Grișa G. îl duce la ZS, acela îl pune pe Ţuţea să facă o cerere şi îi oferă un ajutor social, atunci 700 lei, ceva la limită. Tot aşa i-l duce pe Radu Gyr, din fostul guvern legionar, ZS îi dă şi aceluia tot 700 lei şi, în particular, îl întreabă pe G.G. dacă nu cumva o face înadins, cu aceste prezentări de foşti, ca să-l aibă la mână.
Iar peste exact 40 de ani fiica lui Gyr, Simona Popa, vine la Ziua (unde Grișa era redactor) cu o cerere de reabilitare a lui Gyr, singurul nereabilitat. Grişa publică scrisoarea de protest şi seara, la redacţie, primeşte un telefon: Ce faci, jidane, te-ai dat cu legionarii? Îi spun: Poate a fost chiar un evreu. El se cam miră, deși om trecut prin atâtea. Şi îi povestesc scena cu evreul de la lansarea lui Evtuşenco, zilele trecute. Mai sunt şi evrei proşti, ori extremişti, zic (amintindu-mi o discuție de la masa lor, unde venise și Igor Grinevici. Atunci se punea problema plecării lor în Israel)
Între timp sosise Got, ne povesteşte că în Israel există nişte sate cu fundamentalişti, care te ucid dacă faci focul vinerea, nici maşinile nu au voie să treacă pe lîngă satele lor, statul a făcut şosele ocolitoare. Sunt toleraţi pentru că anumite nuclee din Apus le trimit fonduri mari, pentru a menţine nucleele dure ale Sionismului. Îi spun că ar trebui editată o hartă cu răspîndirea islamului în ţările europene-americane şi a albilor în lumea arabă, ca să conştientizeze oricine cît sunt islamiştii de intoleranţi, fundamentalişti. G.G. se dovedeşte foarte la curent cu istoria religiilor.
Mai povesteşte cum era la Almanahul Literar, condus de Ben Corlaciu: acela îi dă un vraf de poeţi să aleagă doar 100 poezii pentru suplimentul Poesis. În două exemplare. El şterge numele autorilor cu creion chimic, citeşte, selectează 100 de poezii valabile, apoi la confruntare constată că lipsea Zaharia Stancu, Ion Brad şi alţi corifei. Dar nu renunţă la selecția lui. Corlaciu nu vrea să prezinte șefilor lista selectată, se duce Grişa la Stancu, acele vede, zice: Acum n-ar fi un capăt de ţară că lipsesc eu, dar Poesis nu poate apărea nicicum dacă lipseşte Ion Brad, cutare şi cutare. Căci ei aprobă fondurile, cum bine știi. Pînă la urmă a adăugat încă 6 sau şapte titluri.
Şi ce-mi mai povesteşte Grişa? Că a fost vreo opt veri la Valea Vinului, unde Sadoveanu cumpărase două vile, una cu un etaj, din cărămidă, a doua cu două etaje, din cărămidă şi lemn, pe cînd era acţionar la o mină de pirită (probabil nemţii, pe timpul războiului...). Le-a cedat scriitorilor cele două vile. Sub muntele Ineu, locuri nemaipomenite, poţi face excursii în locuri sălbatice. Lîngă vile este un „pinten al lui Blaga”, unde se ducea Blaga să citească, asta pe cînd nu era reabilitat, desigur. Iar la Salcia, unde a fost după moartea președintelui, casa lui Stancu a nimerit pe mîinile unui nepot cam beţivan, casă pe care scria Stan şi Stana, cu fîntînă la stradă. S-a dus la Macovescu, insistînd să se cumpere casa şi să devină muzeu, acela a promis: să vedem ce se poate face. Nimic. Abia Uricaru a pus o placă la casa scriitorilor de la Neptun, ridicată pe vremea lui Stancu. Teleormăneanul ăsta era uns cu toate alifiile. Pe vremuri s-a prezentat la Arghezi, precum că vrea să intre la Siguranţă. Acela s-a mirat. Peste vreo 10 zile vine din nou Stancu şi îl anunţă: S-a rezolvat! Iar Arghezi a făcut-o şi mai rău, pe vremea războiului: le-a semnalizat cu focuri nemţilor să bombardeze Bucureştiul. Mare germanofil.
Scena cu Preda după un accident de maşină, cu piciorul în gips şi baston: merge cu Aurora Cornu la restaurant şi accea, - femeie de o frumuseţe uluitoare, aşa că Grigurcu a declarat că nu a văzut o alta mai frumoasă în viaţa lui -  cochetînd cu nu se ştie cine de la altă masă, Monşerul i-a dat cu bastonul în cap, a năpădit-o sîngele... Şi-mi spune că e adevărat că din seiful lui Preda, la moartea lui, a dispărut inclusiv volumul doi din Delirul, text care era, se pare, o reabilitare a lui Antonescu.
A fost şi la Siliştea, Preda avea o casă părintească de chirpici, a topit-o vremea. Preda începuse construcţia unei case, la vreo 50 paşi de monument, nu a apucat s-o ridice decît pînă la streaşină, aşa a rămas, va fi luat-o cineva din familie? Îl întreb de sumele imense ce vor fi rămas după Preda, crede că n-au rămas la stat. Copiii au apucat ceva, deschiseseră un restaurant, cafenea... Preda era om ciudat, Grişa juca cu el poker la Mogoşoaia, cu Fănuş, cu Vintilă Ornaru (acum la Paris), cu Ştefănescu Goangă, om care nu se uita la bani. Foarte zgîrcit, morometele. O dată a pierdut cam 5000 lei, pe atunci o sumă, de necaz a luat motanul alb angora şi l-a aruncat în şemineul cu gaze, aprins. Oribil! Iar Grişa a cîştigat într-o noapte 35 mii lei la poker, a comandat masă şi băutură pentru toată suflarea din Casa scriitorilor Mogoşoaia. Apoi despre Pîcă, Pucă, Ahoe...


Poezia zilei: Grișa Gherghei
Când nu se mai văd întâmplările

Nu e nici o scofală
să ţi se pară
într-o bună zi
că soarele
a răsărit numai pentru tine
vei umbla atunci
cu această lumânare uriaşă
cântând ce nu se cuvine
despre lumină
ai s-o păţeşti fericitule
ai s-o păţeşti
când nu se mai văd întâmplările
şarpele casei
iese la drum

(preluare de pe internet)


Poezia zileiPan Izverna (m. 30 nov. 2013)

Peştera

 Atât de departe iubito în peştera mea
îţi pierd glasul printre amăgitoare gheţuri
Eu te-am chemat şi acum nefiresc mă aud
printre dense hipnotice muzici
Îndelung aplecându-mi mâna
fără nici o chemare
geniului tău îi este ger şi teamă
şi de la un timp umbrit e de moarte
Sunt numai gheţuri şi umbre
şi alte umbre şi iarăşi gheţuri
mult semănând...
Fără vreun reazem aştepţi
pe îngusta galerie
şi somnul tău e noapte îngheţată
şi visul tău e umbră în prăpastie.  

(din Cuaternar, ed. Cartea românească, 1972)


Alţi scriitori:
Andrei Bantaş, n. 1930
Cincinat Pavelescu, m. 1934
Grişa Gherghei, n. 1936
Paul Eugen Banciu, n. 1943 




marți, 29 noiembrie 2016


Scriitorul zilei, 29 noiembrieSimion Stolnicu, n. 6 nov. 1905 - d. 29 nov. 1966

    
   

Prahovean, născut la Puchenii-Moşneni, fiu al unui impiegat CFR, pe adevăratul său nume Alexandru Botez, a adoptat pseudonimul Simion Stolnicu propus de Eugen Lovinescu. A făcut liceul în mai multe oraşe, o parte la Sf. Sava din Bucureşti, o altă parte în particular; după o întrerupere, a urmat Literele şi Filosofia, apoi a devenit profesor de liceu, mai întâi în Bucureşti, apoi un an la Ploieşti, doi ani la Câmpina şi până la pensionare la Comarnic, nedespărţit de râul Prahova, însă mereu singuratic, retras-resemnat-mântuit în mediul provincial.
A debutat pretimpuriu, a fost redactor la diferite reviste, a colaborat încă la mai multe reviste şi publicaţii ale vremii, la un moment dat a fost admis în cercul de la Sburătorul şi a publicat în revista respectivă, dar şi în Bilete de papagal. Nu a editat în timpul vieţii decât două volume de poezii, primul Punct vernal, în 1933, premiat de SSR în 1934, când autorul abia începea studiile universitare. A continuat să publice şi după război, în câteva reviste ale vremii. După moarte, din întinsul său jurnal s-a publicat o selecţie, Printre scriitori şi artişti, cu bogate informaţii literare şi pătrunzătoare portretizări ale unor contemporani, nu numai cei de la Sburătorul, dar şi Arghezi, Pericle Martinescu, Geo Bogza.
Poezia sa, intens prelucrată după o primă eboşă impresionistă, este considerată dificultoasă, "făcută", cu exprimări căutate, alambicate, forţând termenii dar şi topica, o lirică ermetică în formă şi macabră ca atmosferă.. Încurajat de Eugen Lovinescu, acesta i-a semnat prefaţa la primul volum, cel premiat de SSR. L-au analizat şi ceilalţi mari critici ai vremii: Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, iar G. Călinescu  în Istoria sa  îl prezintă ca pe un caz de bizarerie. În pofida acestor receptări  nu neapărat favorabile, numele său a rămas în literatură. Liceul din Comarnic îi poartă numele. A fost comemorat la centenarul naşterii. Se scriu studii despre lirica lui contorsionată, "neîndreptăţită", cu o exprimare a lui Lovinescu.

Opera literară:   Punct vernal, prefaţă de E. Lovinescu, Bucureşti, 1933; Pod eleat, Bucureşti, 1935; Şerpuiri între lut şi torţele de aur, ediţie îngrijită şi prefaţă de Simion Bărbulescu, cuvânt înainte Vladimir Streinu, Bucureşti, 1973; ediţie îngrijită de şi postfaţă de Simion Bărbulescu, Bucureşti, 1998; Printre scriitori şi artişti, ediţie îngrijită şi prefaţă de Simion Bărbulescu, Bucureşti, 1988; Poezii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Simion Bărbulescu, Ceraşu, 2005


Poezia zileiSimion Stolnicu

Reverie la şah

Patrate negre, patrate albe,
Cuprinse-n conul unui lampadar,
Surâdea inflorescenţă de galbe
Reginei albe, reginei negre,
Şahului de smoală, şahului de var;

Demonul drapase figurile sale
În gaz fâlfâitor de perlate rochii:
Gheara-i hidoasă-avea o eleganţă moale
Când le da drumu-n luptă - ispite -
Şi ape mânuia să-mi fure ochii.

Buzele negre, buzele albe
Se urau în vibrări fără cuvânt;
Ciudată scădea spuma hameiului din halbe -
Din odăile albe spre odăile negre,
Prin ou ieşeau antenele-n pământ;

Furnicile irisului meu strânseră porii
Infiltraţi în besne duium
Ai visului - pentru ei cântătorii
Fluierară găteli de mireasă
Şi nu-mi mai revăzui protivnicul din fum... 

(din Punct vernal,1933)


N. D. Cocea, n. 29 nov. 1880 - d. 1 febr. 1949

   
Născut la Bârlad, dintr-o veche familie boierească, fiu al generalului Dumitru Cocea, avocat de profesie (tatăl actriţei Tanţi Cocea), s-a orientat încă din tinereţe spre socialism-comunism, fiind unul dintre oamenii bolşevicilor în România. De altfel, în timpul primului Război mondial a trăit cca 2 ani în Rusia, unde l-a cunoscut pe Lenin, descriindu-l apoi cu simpatie. Colaborator şi fondator al unor reviste de stânga, Facla, Era nouă, Facla, Reporter, subvenţionate de PCR sau direct de sovietici. Prieten cu mulţi dintre avangardiştii noştri, ce s-a dovedit mai apoi că erau colaboratori ai serviciilor secrete sovietice, lucru nu îndeajuns conştientizat de exegeţii noştri.
Scriitor, jurnalist, a publicat puţine cărţi: Vinul de viaţă lungă,  1931, Fecior de slugă, 1933 şi Pentru un petec de negreaţă, 1935, toate cu conţinut licenţios. Aventurier, vânător de foloase necuvenite, corupător de minore, a făcut chiar închisoare pentru această vină, dar şi pentru acuzaţia de Lese- majestate, fiind deţinut un an şi jumătate.  Din 1938 s-a retras la Sighişoara, unde moştenea o vilă. Moare în 1949.


Pe vremea liceului meu dejist-stalinist, ne era citat N. D. Cocea (sub această formă, abia mai târziu am aflat că se numea Nicolae Dumitru) drept unul dintre vajnicii ziarişti care au militat în ilegalitate pentru drepturile clasei muncitoare. Dar încă de pe atunci am simţit că nu era ce trebuie, ci un aventurier fără scrupule, cinic, mereu interesat, amoral. Mi-am făcut o idee mai exactă citind, desigur pe sub mână, romanele sale (în editări oribile, interbelice, deteriorate de atâta târnosit): Fecior de slugă şi apoi Pentru un petec de negreaţă. Colegii mei fremătau în faţa relatărilor truculente, fără perdea. Absolut interzise, până la sfârşit. Ceea ce ar fi părut  greu de explicat, căci ni-l prezentaseră ca om dăruit trup şi suflet celor mai înaintate idealuri. ETC...
Cu mare greutate am identificat casa în cale locuise înainte de retragerea sa la Sighişoara - desigur una dintre foarte multele adrese pe care le schimbase între cele două războaie... Nepotul Dinu Cocea, regizorul de mare succes de pe vremuri, stabilit de mult la Paris, dar revenind verile, în perspectiva unor producţii cinematografice care nu s-au mai concretizat, nu-şi amintea decât strada: Frumoasei (nr. 35), unde mergea uneori, copil fiind. Mai tristă a fost convorbirea la telefon cu fiica scriitorului, actriţa Tanţi Cocea, la acea vreme nonagenară, care nu a reuşit să-şi amintească nici pe ce stradă din Bucureşti s-a născut ea însăşi, darmite să-mi indice ultima adresă a tatălui său.

*
 
Am pus o placă memorială pentru N.D. Cocea la adresa din str. Frumoasă, nr. 39, S.I. Imaginea casei în care a trăit autorul se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.


Alţi scriitori:


N. Bălcescu, n. 29 iunie 1819 - d. 29 noiembrie 1852.
Titus Popovici, n. 16 mai 1930 - d. 29 noiembrie 1994 





luni, 28 noiembrie 2016

Scriitorul zileiEugen Negrici, n. 28 nov. 1941
Eugen NEGRICI - poza (imagine) portret

       
      
Din Rm Vâlcea, fiu al unui ofiţer, viitorul estetician a făcut liceul din urbea natală, absolvit în 1957, apoi filologia din Bucureşti, cu licenţa în 1964, după care a urmat o carieră universitară la Craiova, pînă la nivelul de decan. După 1990 a fost doi ani directorul editurii Eminescu, apoi profesor la Filologia de la Universitatea din Bucureşti. Preocupat de devenirea literaturii şi a culturii în general, a început prin a-i studia pe cronicari şi întemeietorii culturii noastre. Antim Ivireanu, Grigore Ureche, Miron Costin, s-a ocupat de evoluţia limbii literare, dând studii de mare subtilitate, privind "expresivitatea involuntară". De fiecare dată studiile sale dovedesc o deosebită putere de pătrundere a lucrurilor, abordări originale, inspirate, cu norocoase intuiţii privind esenţa fenomenelor lingvistice, de evoluţie, de creativitate şi cultură. Treptat, după elucidarea preliminariilor literare româneşti, s-a aplecat asupra stării de fapt, actuale, a literaturii de după al doilea război. O radiografiere a perioadei proletcultiste, studii despre marii literaţi ai Postbelicului şi de curând o privire de ansamblu asupra "iluziilor literaturii române", o carte care a stârnit vii discuţii, căci este o punere în abis a destinului literaturii române din ultima jumătate de veac, considerată un demers constituit din prea multe eşecuri sau semieşecuri care nu salvează situaţia de ansamblu a literaturii noastre. Iată o frază din cronica lui Alex. Ştefănescu: "Iluziile literaturii române reprezintă, poate, pentru Eugen Negrici forma sa de defulare, revanşa furibundă pe care şi-o ia pentru miile de ore în care a trebuit să fie un cititor solemn, în loc să meargă liber, cu părul în vânt, la vânătoare. " Citiţi tot articolul: http://www.romlit.ro/eugen_negrici_se_neal
Strălucit teoretician şi eseist, dar şi stilist fără egal printre colegii de critică şi exegeză, cu o scriitură de cel mai înalt nivel, invidiabilă, fluidă, limpede; perseverent, pătrunzător, aplicat, nu ia nimic în uşor, ci duce cercetarea până la ultimele consecinţe, fie ele şi negative. Nu vorbeşte niciodată "pe deasupra", ci în diverse ocazii publice altfel ocazionale, dă citire unor texte îndelung elaborate, după cercetarea textelor/autorului în discuţie. Când subiectul analizei este un autor, nu se poate să nu-i scoată în evidenţă absolut toate calităţile literare, virtuţile stilistice, virtualităţile, aşa încât a putut surprinde pe cei care îi urmăresc demersul exegetic concluzia negativistă cu privire la chiar sensul literaturii din România ultimelor decenii. O carte incitantă, care pune pe gânduri şi poate descuraja doar pe scriitorii care nu-şi păstrează cumpătul, în această patetică "bătălie pierdută".

Opera literară: Antim. Logos şi personalitate, Bucureşti, 1971; Naraţiunea în cronicile lui Gr. Ureche şi Miron Costin, Bucureşti, 1972; Expresivitatea involuntară, Bucureşti, 1977; Figura spiritului creator, Bucureşti, 1978; Istoria limbii române literare, Craiova, 1979; Imanenţa literaturii, Bucureşti, 1981; Introducere în poezia contemporană, Bucureşti, 1985; Sistematica poeziei, Bucureşti, 1988; Poezia medievală în limba română, Craiova, 1996; Literatura română sub comunism. Proza, Bucureşti, 2002; Literatura română sub comunism. Poezia, I, Bucureşti, 2003; Iluziile literaturii române, Bucureşti, 2008. Antologii:  Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitaţie şi propagandă, introducerea editorului, Bucureşti, 1995.

Citiţi mai mult: http://www.crispedia.ro/Eugen_Negrici
 http://www.autorii.com/scriitori/eugen-negrici/
http://revistaramuri.ro/index.php?id=1899&editie=69&autor=de%20Gabriela%20Gheorghi%BAor


Cornel Regman, n. 28 nov. 1919 - d. 14 iulie 1999.

De fel din comuna Daneş, lângă Sighişoara, şi-a făcut liceul la Cluj, unde a început Literele şi Filosofia, dar continuând la Sibiu, căci Universitatea s-a strămutat pentru perioada cedării Ardealului de Nord. Cerchist notoriu, prieten pe toată viaţa cu Radu Stanca, Ion Negoiţescu, I. D. Sârbu, Nicolae Balotă, Ştefan Augustin Doinaş şi Ioanichie Olteanu. Sprijinindu-se pe ajutorul lor şi sprijinindu-i pe fiecare în parte, după puteri, în restriştea vremurilor staliniste.
Profesor, cercetător, redactor, s-a strămutat la Bucureşti în 1955. Licenţa în 1942, iar doctoratul abia în 1973, cu teza Ion Agârbiceanu şi demonii. Alte studii substanţiale, despre ardelenii Pavel Dan, Titus Popovici, ca şi despre mari scriitori: Mihail Sadoveanu, Marin Sorescu. Ca şi despre colegi de generaţie: Geo Dumitrescu, Şt. Aug. Doinaş, Emil Botta, C-tin Ţoiu, Şt. Bănulescu. Specializat în cronici literare, foiletoane, cu rubrici permanente la marile reviste literare ale vremii. Mereu despre cărţi recent apărute, dar şi despre cronicile cu privire la aceste cărţi. Stil foarte personal, vizând valoarea literară intrinsecă, cu accent pe împlinirile ori minusurile stilistice. Nu doar detaşat de actanţii momentului, ci şi ironic-maliţios adesea, a stârnit antipatii, pe care le contracara imediat cu note pamfletare, înviorate de calambururi şi aluzii culturale. Confluenţe literare, Cărţi, autori, tendinţe, Cică nişte cronicari..., sunt culegerile de cronici care l-au făcut cunoscut şi l-au impus. Un critic literar vigilent, mereu la datorie, niciodată complezent, pe cât de urban în abordările sale.
Jurnalul meu literar de după 1979, din care unele fragmente au apărut în Scene din viaţa literară, este înţesat de referiri la Cornel Regman, pe care nu mai ştiu bine în ce împrejurare l-am cunoscut. Era însă permisiv cu actanţii , fie ei şi debutanţi, mereu afabil, nesofisticat. În lumea literară se simţea precum peştele în apă, cu sublinierea că înţelegea să-i lase şi pe alţi "catindaţi" să-şi încerce norocul. De o urbanitate desăvârşită, neprezumpţios, mereu calm, lipsit de inprevizibile reacţii. N-ai fi bănuit ce fel de om (cumsecade!) sălăşluieşte în domnul cam ţeapăn  din faţa ta.  Dar acceptându-te în anturajul său, cât anume te lăsa să afli din taina sa de om?



Ion Lazu: Evocare Cornel Regman.
 Băbenilor-Ungureni, comuna de oieri transhumanţi a lui Dragoş Vrânceanu, de la confluenţa Luncavăţului cu Oltul, le-a urmat, în campania din vara lui ’79 satul Sticlărie din Goranu, o comună suburbană a Râmnicului Vâlcea, situată pe celălalt mal, estic, al Oltului. Practic în ultimii vreo zece ani lucrasem mai  cu seamă în judeţul Vâlcea şi în judeţele limitrofe, aşa că îmi făcusem în reşedinţa vâlceană câţiva prieteni cu preocupări literare şi nu lipseam de la activităţile culturale mai importante din timpul verilor. La una dintre aceste acţiuni, poate chiar lansarea cenaclului literar judeţean „Dragoş Vrânceanu – Casa de sub pădure”, cu participarea câtorva invitaţi de marcă din Bucureşti, aveam să-l revăd pe Cornel Regman, cu care mă întâlnisem de câteva ori în Bucureşti. Era de data asta însoţit de soţia sa, doamna Zorina, care a făcut o impresie extraordinară participanţilor, cu deosebire tinerelor care se învârteau în lumea culturală a Vâlcii: poete, pictoriţe, actriţe la trupa de teatru a Casei de cultură judeţene, care în zilele respective au roit pur şi simplu în jurul soţiei criticului, numind-o marea doamnă a evenimentului în desfăşurare, şi încercând să-i reţină atenţia cu recitări, cântece, etc. Jindul după capitală? Un subterfugiu pentru a se exhiba în faţa întregului grup? Prezenţa regizoarei de film Malvina Urşianu, care se menţinea în espectativă? Nu stau să descâlcesc dedesubturile acestui comportament pe muchie de cuţit al tinerelor în chestiune. Din grupul de la Bucureşti i-am reţinut pe Paul Anghel (soţia sa, regizoarea Malvina Urşianu este de fel din Guşoieni, lângă Drăgăşani, deci vâlceancă), pe Ilie Purcaru, freneticul reporter, el însuşi de provenienţă vâlceană, pe George Ţărnea, născut la Şirineasa, comuna de lângă Băbeni, însă, din ce-mi spunea doamna Pia, care din izolarea Brebenilor-Români se părea că le ştie pe toate, fiul unei familii de basarabeni, învăţători dacă nu cumva agronomi, refugiaţi în 1944, ca şi ai mei. Să fi fost printre participanţi şi Dragoş Serafim, medic de profesie, nepot şi fin al lui Dragoş Vrânceanu, tânăr prozator în plină afirmare? N-aş şti să spun, după atâţia ani. Întâlniri la librăria mare din centrul urbei, alta la Liceul Lahovari, o întâlnire la biblioteca judeţeană Antim Ivireanu, al cărui director era pe-atunci foarte activul prof. de literatură Ioan St. Lazăr, poet el însuşi şi folclorist cu larg orizont de cuprindere. Biblioteca judeţeană etala într-o expoziţie tematică o vastă donaţie de carte Dragoş Vrânceanu, foarte multe exemplare având preţioase autografe primite de reputatul poet. S-au rostit emoţionante alocuţiuni, excelând ca de fiecare dată Ilie Purcaru, un fel de fac-totum când era vorba de treburi culturale la nivel judeţean. Aveam bănuiala că reporterul, mereu pe fază şi eficient, se va fi aflat şi în spatele unor acţiuni care au produs, la momentul respectiv, o mare emoţie printre localnici, căci, folosindu-se de relaţiile antebelice ale lui Dragoş Vrânceanu, mijlocise nişte deplasări în Italia ale formaţiei folclorice din Băbenii-Ungureni, poate şi din alte localităţi ale oierilor vâlceni, precum Vaideeni, Polovragi. Am întâlnit în Băbeni oameni care erau încântaţi la culme, mândri de a fi consăteni cu poetul D.V., recunoscători acestuia şi convinşi în sinea lor de puterile aproape nelimitate ale poeţilor. M-am ferit cu dinadins să-i clintesc din ferma lor convingere că aşa stau lucrurile.
Nu-mi aduc aminte ca dl Cornel Regman să fi luat cuvântul cu prilejul deschiderii cenaclului, nu părea omul care să se expună când îşi dădea seama că alţii ţin neapărat să o facă. A urmat o zi de excursie la Mănăstirea Bistriţa şi la Arnota, poate şi la Horezu, nu mai ştiu bine. În orice caz, nişte locuri cunoscute mie, bătute cu pasul în campaniile mele. Mi-a făcut plăcare să le spun celor din preajmă unele lucruri nu la îndemâna oricui. Erau peşteri, erau izvoare carstice spectaculoase, atâtea alte lucruri care pot stârni interesul. Iar dl Cornel Regman se dovedea atent la tot ce se întâmpla în jurul său. De fapt şi în timpul întâlnirilor noastre de la Bucureşti, de cele mai multe ori chiar la restaurantul scriitorilor, de câte ori treceam să-l salut, imediat mă invita la masă, fie că era singur, fie că era în compania lui Nicolae Carandino, a lui Mihai Şora, a lui Ion Sofia Manolescu sau a lui Gh. Grigurcu sau Al. Protopopescu.
Mă gândesc bine şi îmi e foarte greu să găsesc un alt intelectual care să-i semene în comportament. Sobru, reţinut, fără zâmbete de circumstanţă, fără efuziuni şi gesturi factice, ai fi zis că nu vei trece niciodată de salutul protocolar al acestui domn înalt, palid, cu nas foarte lung – un subiect la îndemâna caricaturiştilor, care preferă liniile simple, simplificându-le şi mai mult.. Sunt oameni care ţin să afli imediat că ei au un statut privilegiat, aceştia se lasă greu abordaţi, iar dacă totuşi ai ajuns în proximitatea lor, par să guste cu îndelungi delicii postura ta de solicitant, timiditatea care te paralizează în astfel de situaţii. Nimic mai străin de dl Cornel Regman. Imediat stabilea contactul cu comesenii, spunea ceva, făcea o scurtă remarcă, întreba, aştepta răspunsul. Mai simplu spus, profita de orice împrejurare pentru a se informa. Prea puţine lucruri despre mine aş fi îndrăznit să-i spun. Cu atât mai puţin să-l întreb din viaţa sa personală. Şi atunci vorbeam despre cărţi şi reviste, despre articolele citite, despre evenimentele literar-culturale, despre scenele la care luasem parte. Nu ştiu pe altcineva care să dovedească un mai real şi insaţiabil interes pentru toate acestea: cărţi şi literaţi. S-ar fi zis că e împotriva uzanţei ca reputatul critic, rodat la şcoala înaltă a Cercului literar, în preajma marelui Blaga, să-l asculte pe un debutant ca mine dându-şi cu părerea despre cărţile citite în ultima campanie, româneşti sau în traducere, poezii, romane, eseuri, în devălmăşie. C.R. asculta cu o atenţie totală, cu deplină solicitudine şi seriozitate; nu i se părea că e în pierdere, că iroseşte timp preţios, ci te asculta vorbind de parcă ar fi citit o cronică, însă rezervându-şi dreptul să-şi spună opinia alcândva, în alte condiţii. Setos de informaţie, atent la opţiuni, la opinii oricât de disjuncte. Nimic doctoral în ceea ce el însuşi spunea în astfel de ocazii. Îţi comunica impresia la lectura cutărei cărţi pe care o avea în lectură şi conchidea: „iar cronica o să iasă cum o să iasă.” Nu ţinea să acrediteze ideea că el e omul cu pâinea şi cuţitul în literatura vremii, ci făcea doar observaţia că toţi scriitorii vor să le proclami în gura mare marele talent, chiar să-i numeşti geniali, de ce nu? Să dea dl Regman semne de plictiseală, la mijlocul unei discuţii? Să conteste susţinerile convivilor, să ricaneze din două în două fraze, cum se obişnuieşte în lumea literară, ferit-a sfântul! Când colegii mei de generaţie, unii dintre ei talentaţi, ce-i drept, însă destui alţii fără o bază solidă, fără lecturi temeinice, nu aveau răbdare să asculte o opinie a altcuiva, retezându-ţi din scurt demonstraţia, neînstare să se gândască decât la năzărelile proprii (nu cumva o să iasă o poezie din asta?) sau dacă nu, atunci atenţi la intrigi şi deriziuni -, atitudinea coparticipativă, solicitudinea şi până la urmă generozitatea lui C.R., dincolo de urbanitatea lui ca de pe altă lume, parcă inventată anume, mă răscumpăra de toate amărăciunile pe care mi le pricinuiau contactele cu lumea literară. Iar faimoasele calambururi ale criticului, unele savuroase, toate foarte ascuţite, memorabile, reluate de convivi, devenite un fel de folklor al breslei, puneau un accent cu deosebire uman prestaţiei lui C.R. şi făceau sarea şi piperul întâlnirilor cu domnia-sa. Abia după Decembrie a avut îndrazneala să le adune într-un volum, altfel bine primit, azi intruvabil – căci „reflexiile şi reflexele” respective erau pentru acele vremuri un fel de a te juca cu focul. Ele atrăgeau atenţia asupra altei laturi mai greu de sesizat a firii sale cu multe faţete: caracterul ludic, plăcerea jocului lexical, care a răzbătut până şi în titlul uneia dintre culegerile sale de critice: Cică nişte cronicari... Iar pamfletele sale, care îl făcuseră de temut printre confraţi, dincolo de afirmarea opiniilor personale, diferite de ale preopinentului, ţineau să instituie o relativizare a lucrurilor, acreditând ideea că nici o interpretare, oricât de la obiect, nu trebuie considerată ca ultima şi infailibilă, exclusivă şi bătută în cuie.
Având personalitate, C.R, era un om surprinzător, nu lesne de dibuit, interesant şi delectabil în atitudinile sale inedite. Cronicile sale erau însă limpezi, tranşante, nu trăgeau în mai multe părţi, cum se mai obişnuieşte. Prezent în presa literară, nu se grăbea să-şi adune cronicile în volum, o făcea destul de rar şi cu acribie, titlul Selecţie din selecţie fiind edificator în acest sens. S-a ocupat şi de lucrări de tip monografic, dând la început prioritate scriitorilor ardeleni: Pavel Dan, Ion Agârbiceanu, dar extinzându-şi apoi aria de investigaţie.
Un context mai mult decât onorant pentru mine, întâlnirile cu C.R. şi prietenii săi. Aşa se face că la un moment dat, însă de fapt foarte târziu, după cunoştinţă de un deceniu cu Cornel Regman, am îndrăznit să-i înmânez manuscrisul volumului meu de poezii, depus cu ani în urmă la Eminescu şi care era amânat la nesfârşit. Mai întâi sub un pretext destul de plauzibil: nu puteai să apari cu două cărţi în acelaşi an, la aceeaşi editură...Ce se întâmplă? La vreun an după depunerea poeziilor, în aşteptarea apariţiei volumului în care îmi pusesem toate nădejdile mele de poet, am început să scriu proze scurte şi chiar am depus, la aceeaşi editură, căci nu prea aveai de ales, un volum de proze care a fost bine primit în redacţie şi a apărut în anul următor: Ningea în ochii ei albaştri, 1970. În 1971 mi-a apărut o nouă carte de proză, micul roman Despre vii, numai bine. Mă resemnam cu amânarea apariţiei poeziilor. După care lucrurile au... îngheţat: nimic din ce duceam la redacţii nu părea să mai răspundă exigenţelor. Cauza acestei răsturnări de situaţie am aflat-o doar din întâmplare: la Europa Liberă se vorbise elogios despre curajul cu care descriam realităţile din ţară. Abia în 1978 mi-a apărut la Cartea Românească, graţie curajului lui Mircea Ciobanu, cartea de povestiri Blana de viezure. Însă cei de la Eminescu păreau să nu mă fi scos de pe lista neagră. A venit însă, în mod salutar, referatul pozitiv al lui Cornel Regman şi aşa se face că în 1981, după aşteptare de 13 ani, apărea volumul de poezii, numit de aceea Muzeul Poetului. Se făceau trimiteri la Arghezi, la Blaga. Iar regretul meu, dacă este să vorbesc şi despre un regret într-o poveste cu final fericit, este că acel text decisiv pentru soarta poeziilor mele nu a apărut şi în revistă, autorul, din motive care îmi scapă, nu l-a publicat, cum se obişnuia în astfel de cazuri.
Nu l-am căutat niciodată la redacţia Vieţii Româneşti, unde ştiam că lucrează, aveam pudoarea să nu abuzez de simpatia pe care mi-o arătase. Îl întâlneam însă pe critic uneori prin Piaţa Romană sau pe bulevardul Dacia, căci am înţeles că făcea perpedes drumul din strada Galaţi până la redacţie. Probabil inima îi îi făcea feste şi se impunea mişcarea pe jos... A fost nevoie în ultimă instanţă de o intervenţie pe cord deschis – cu care ocazie C.R., transilvănean de pe Târnave, s-a dat pe mâna unor medici în care avea mare încredere, din Tg. Mureş. Operaţia a reuşit, iar C.R., recunoscător acelor mari specialişti, îi lăuda cu toate ocaziile.
Afinităţi elective, li s-a spus. De aceea nu am temeiuri să regret că am ratat destule ocazii de a mă apropia de unii scriitori importanţi ai vremii, pentru simplul fapt că nu aveam o bază comună de idei, aspiraţii, opţiuni, spre a ne înţelege şi apropia sufleteşte.. Pot însă spune că regret faptul că nu am avut curajul să mă apropii mai mult de Cornel Regman, care cred că ar fi agreat aceasta, fiind un om dornic de comuniune spirituală, în căutare de prieteni devotaţi, după ce împrejurări vitrege îl văduviseră de compania cerchiştilor. Spre sfârşitul cunoştinţei noastre, numărul cărţilor mele crescuse în mod decent, iar diferenţa de vârstă dintre actanţi se atenuase ea însăşi, prin acea împrejurare a vieţii care ne face să fim tineri fiecare pe cont propriu şi să ni se pară că îmbătrânim împreună cu toţi cei din jurul nostru... Totuşi, un fel de meschinărie sufletească greu de escamotat din parte-mi, dacă nu pur şi simplu lipsa mea de aplomb în abordarea relaţiilor cu semenii, m-au menţinut în rezervă. Cândva, în primii ani de după revoluţie, militând din toată inima pentru revenirea Basarabiei şi Bucovinei la Patria mumă, am avut bucuria şi surpriza să-l urmez, din mijlocul demonstranţilor pe Cornel Regman aflat împreună cu Corneliu Coposu şi alţi câţiva militanţi de elită, în cuşca grupului Ilaşcu. Regretând o posibilă prietenie, păstrez toate prerogativele celui care crede că ar fi putut-o obţine.
C.R. a fost, ştiu asta, omul unor mari prietenii, în primul rând cu cerchiştii, cu Ion Negoiţescu, Nicolae Balotă, Ştefan Augustin Doinaş, I.D. Sârbu, Radu şi Dominic Stanca, Eta Boeriu etc., cărora le-a făcut proba unui devotament exemplar, în împrejurările cumplite ale prigoanei împotriva intelectualităţii, din primele două decenii de după război. Dar şi cu Dragoş Vrânceanu, cu alţii pe care i-am amintit mai sus. A păstrat legătura cu Lucian Blaga, participând la toate întâlnirile cu marele poet ostracizat, de câte ori acesta descindea în Bucureşti, deşi toate mişcările Poetului erau atent supravegheate de Oblonita instituţie. Cândva, după o reuniune comemorativă Lucian Blaga, (Cornel Regman a conferenţiat despre verbul în poezia lui Blaga, subliniind că poetul a ales în mod programatic formele vorbirii obişnuite, mai expresive, iar nicidecum termeni neologistici sau sofisticaţi), ne-am regăsit simpatetic, pe trotuarul din faţa Conservatorului de pe Ştirbei Vodă cu Zorina şi Cornel Regman, Bianca şi Nicolae Balotă, Cezar Baltag şi Lidia Lazu şi, înainte să ne risipim care încotro, pe străzile din preajma Cişmigiului, am adăstat un scurt răgaz, sub taina serii împrimăvărate, cu spiritele încălzite la lumina evocărilor care îl priviseră pe poetul Nebănuitelor trepte...



Alţi scriitori:
Jean Bart, n. 28 noiembrie 1874 - d. 12 mai 1933
Dan Tărchilă, n. 1923
T. T. Coşovei, n. 1954 – d. 2014
Dimitrie Stelaru, m. 1971
Martha Bibescu,  n. 28 ianuarie 1889 -d. 28 noiembrie 1973.
Ioana Postelnicu, n. 18 martie 1910 - d. 28 noiembrie 2004.



Poezia zilei: Virgil Diaconu, n. 28 nov. 1948
Trandafir negru          

Ea este dezvelită chiar de trupul ei.
O femeie în care cobori seară de seară.

Seară de seară în adâncul nopții,
În adâncul acestui trandafir.

În adâncul acestui trandafir.,
Care te închide în petalele lui.

Desigur, eu vorbesc
Din îmbrățișarea trandafirului negru.
Care petală a strigat că nu sunt aevea?

(din Secol, 2011)