Cinci titluri:
1.Nicolae Bălcescu, Românii subt Mihai Vodă Viteazul, 475 pagini, Colecţia Lyceum, 1973;
2. Guy Chantepleure, Pasagera, Editura S. Ciornei, ediţia II, 1928, traducere Seb. Leonard, 379 pagini, copertată;
3. Honore de Balzac, Istoria celor treisprezece, 348 pagini, traducerea Haralambie Grămescu, Editura pentru Literatură, 1969, copertată;
4. Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi, 392 pagini, 1970, Colecţia Lyceum;
5. I.L. Caragiale, Publicistică şi Corespondenţă, 556 pagini, copertată, colecţia Cărţi fundamentale ale culturii româneşti, 1999...
Sigur, aruncându-vă privirea pe-această listă, vă întrebaţi îndată: Şi ce-i cu asta?! Ce mai pune la cale alde Lazu? (De parcă eu sunt capul răutăţilor în bloguiala română... Nu, domnilor, alţii pun la cale toate acestea... Cine sunt dânşii? veţi întreba îndată. Parcă ştiu eu... Că şi de-aş şti, ce putere am să schimb mersul lucrurilor, măcar cât-de-cât...)
V-aţi uitat la autori, la titluri. Autori şi tutluri nu doar cunoscuţi/cunoscute, ci cu adevărat de prim raft, nu? Dar cine să fie acest Chantepleure? Desigur un pseudonim al unui Râsu-Plânsu, un isteţ din Francia..., care a avut mare grijă să nu-şi comprometeze nobilul său nume, însă se pare că nu şi-a făcut din pseudonim un nume de faimă, precum alţii. Pe când Balzac, mai sobru, a rămas la numele de familie, doar adăugându-i nobila particulă de. Deh! Şi talent cu carul.
E eclectică rău astă listă, veţi zice. Şi ce ordine alandala! Este în fapt ordinea în care mi le-am notat, de îndată ce am ajuns cu ele acasă.
Ne întorceam de la Buşteni, ultima călătorie de-o zi la munte, 29 decembrie 2012 - prea era vremea frumoasă, după ninsori, soare scăpărător - iar la Munte vremea s-a dovedit fabuloasă, nu alta. Să fi lăsat nefolosite 4 foi de drum clasa I, şi gratuite? La revenire, în Gara de Nord, la orele 19,55, deci cu un avans nesperat de 5 minute!, am rămas în urma Lidiei, tot încercând să folosesc abonamentul de metrou, obţinut pe motive de basarabean (deportat, deţinut politic etc); numai că, de prea sârguincioasă folosire, banda magnetică neagră s-a desprins la unul dintre capete şi contorul unde l-am introdus, zbârnâind alarmat, îmi indica interdicţie. Merg la ghişeu, să arăt, să explic, să cer ajutor... înţelegere.... Funcţionara se uită la cartonul meu roşiatic, îndrăgit anul împrejur şi purtat de aceea în buzunarul din dreptul inimii; şi, expertă, îmi face un semn: "Nu-i problemă!" Dar tot dânsa mă întreabă: "Unde mergeţi?" Iar eu, bucuros nevoie mare, dezinhibat dar şi candid cât cuprinde, răspund ca de pe altă lume: "Merg acasă...". La care funcţionara, brusc amuzată, îmi notifică: "Am întrebat dacă intraţi la linia aceasta sau la cea de dincolo..." - ( ca să ştie pe care buton să apese...) Eu îi fac semn: La linia aceasta... Izbucneşte în râs. Un râs de zile mari. Atunci ridic ochii şi observ că la ghişeu se află o tânără femeie de o frumuseţe greu de estimat. Şarmantă rău... râzând dezlănţuit... de domnul acesta care a mărturisit că merge (cuminte) acasă...
Cobor înveselit treptele, o reperez pe Lidia, care deja se plasase oportun pe peron şi, pentru că trenul nu dădea semne de grabnică apariţie, pornesc agale... Îmi arunc ochi, reflex, pe rastelul unde se pun, dimineaţa, ziarele gratuite şi ce văd, în cutia goală de presă? O grămăjoară de cărţi, destul de înaltă, cum mi s-a părut. În jurul meu şi al cutiei cu noroace, lume multă, ca în preajma sărbătorilor, venind-plecând... (că de aceea la ducere am mers fără locuri...) studenţi, tineret, vorbind, glumind, în atitudini amicale, de nu deadreptul sărbătoreşti... Greu de crezut că niciunul dintre ei nu zărise teancul de cărţi deversate acolo...practic puse la vedere... Însă poate i-ar fi interesat un Ring, un Click, mai ştiu eu ce alt tabloid cu femei goale la pagina 5, cu Sport, cancanuri, cuvinte încrucişate... dar nicidecum un teanc de cărţi, fie ele şi cartonate. Cu un gest simplu, salutar, am întins braţele, mi-am adjudecat cărţile în chestiune, m-am răsucit în toate părţile, cu înţelesul: E cineva care îşi revendică aceste cărţi? Niciun semn, din nicio parte... Am dat jos rucsacul de pe umeri, am deschis fermoarul, am strecurat cărţile pe rând, înăuntru: era un rucsac gol, cu două sticle de plastic din care băusem pe traseul spre cabana Gura Diham, dar şi în tren, fiind foarte cald...
În metrou, spre Dristor II, am deschis rucsacul, plasat strategic, pe genunchi; am filat pe rând cărţile recuperate, m-am bucurat, m-am însufleţit cumva, deh! ca intelectualul autist. Pasagera ca Pasagera, îmi spuneam, de un necunoscut, şi tradusă de un pseudonim..., dar celelalte 4 cărţi îmi stârneau cel mai viu interes, chiar jubilaţia norocosului... Şi parcă alese pe sprânceană..., dinspre începuturile glorioase ale literaturii noastre. Tocmai acum, când m-am hotărât să trag linie sub rubrica Scriitorul zilei, unde am scris cu atâta implicare despre Nicolae Bălcescu, cu această primă carte monumentală scrisă cu mijloacele specialistului în istoria noastră; apoi despre Nicolae Filimon, cu primul mare roman românesc; şi în final, această carte cu Publicistica şi Corespondenţa lui Caragiale, ajunsă în braţele mele chiar la finele Anului Caragiale, 100!!! Se poate imagina ceva mai frumos, fiind totuşi vorba despre un "noroc chior" şi doar atât?!
Mi-am propus să fie prima mea lectură, la cumpăna anilor şi de voi putea, să refer despre corespondenţa marelui dramaturg. Pentru că la Anul Caragiale am participat cât s-a putut, încă de la primele reprezentaţii, şi am consemnat pe blogul meu impresiile, la cald... Însă corespondenţa lui Caragiale îmi este doar în mică parte cunoscută. Iată însă că între cele 100 Cărţi fundamentale... a fost selectată şi această carte.
Ajuns acasă, imediat după des-sărsănare-descarcerare de echipamentul montan, deschid cartea, mă uit la prefaţă, semnată de Dan C. Mihăilescu, mă uit la Sumar, văd că foarte multe scrisori îi sunt adresate lui Paul Zarifopol, în perioada berlineză. Slavă domnului: Am din nou ce citi! exclam -, pentru că existenţa unei biblioteci în propriul apartament, oricât ar părea o afirmaţie anapoda, ajunge să-ţi dea senzaţia că ai citit ceea ce merita să fie citit, "iar în rest, om mai vedea..."
Despre secţiunea Corespondenţă, cu care am început lectura, din motive lesne de înţeles (deşi plasată în partea finală a volumului), relatez în proxima postare...
ion lazu, fotografii în plină iarnă, în plină lumină...
Cobor înveselit treptele, o reperez pe Lidia, care deja se plasase oportun pe peron şi, pentru că trenul nu dădea semne de grabnică apariţie, pornesc agale... Îmi arunc ochi, reflex, pe rastelul unde se pun, dimineaţa, ziarele gratuite şi ce văd, în cutia goală de presă? O grămăjoară de cărţi, destul de înaltă, cum mi s-a părut. În jurul meu şi al cutiei cu noroace, lume multă, ca în preajma sărbătorilor, venind-plecând... (că de aceea la ducere am mers fără locuri...) studenţi, tineret, vorbind, glumind, în atitudini amicale, de nu deadreptul sărbătoreşti... Greu de crezut că niciunul dintre ei nu zărise teancul de cărţi deversate acolo...practic puse la vedere... Însă poate i-ar fi interesat un Ring, un Click, mai ştiu eu ce alt tabloid cu femei goale la pagina 5, cu Sport, cancanuri, cuvinte încrucişate... dar nicidecum un teanc de cărţi, fie ele şi cartonate. Cu un gest simplu, salutar, am întins braţele, mi-am adjudecat cărţile în chestiune, m-am răsucit în toate părţile, cu înţelesul: E cineva care îşi revendică aceste cărţi? Niciun semn, din nicio parte... Am dat jos rucsacul de pe umeri, am deschis fermoarul, am strecurat cărţile pe rând, înăuntru: era un rucsac gol, cu două sticle de plastic din care băusem pe traseul spre cabana Gura Diham, dar şi în tren, fiind foarte cald...
În metrou, spre Dristor II, am deschis rucsacul, plasat strategic, pe genunchi; am filat pe rând cărţile recuperate, m-am bucurat, m-am însufleţit cumva, deh! ca intelectualul autist. Pasagera ca Pasagera, îmi spuneam, de un necunoscut, şi tradusă de un pseudonim..., dar celelalte 4 cărţi îmi stârneau cel mai viu interes, chiar jubilaţia norocosului... Şi parcă alese pe sprânceană..., dinspre începuturile glorioase ale literaturii noastre. Tocmai acum, când m-am hotărât să trag linie sub rubrica Scriitorul zilei, unde am scris cu atâta implicare despre Nicolae Bălcescu, cu această primă carte monumentală scrisă cu mijloacele specialistului în istoria noastră; apoi despre Nicolae Filimon, cu primul mare roman românesc; şi în final, această carte cu Publicistica şi Corespondenţa lui Caragiale, ajunsă în braţele mele chiar la finele Anului Caragiale, 100!!! Se poate imagina ceva mai frumos, fiind totuşi vorba despre un "noroc chior" şi doar atât?!
Mi-am propus să fie prima mea lectură, la cumpăna anilor şi de voi putea, să refer despre corespondenţa marelui dramaturg. Pentru că la Anul Caragiale am participat cât s-a putut, încă de la primele reprezentaţii, şi am consemnat pe blogul meu impresiile, la cald... Însă corespondenţa lui Caragiale îmi este doar în mică parte cunoscută. Iată însă că între cele 100 Cărţi fundamentale... a fost selectată şi această carte.
Ajuns acasă, imediat după des-sărsănare-descarcerare de echipamentul montan, deschid cartea, mă uit la prefaţă, semnată de Dan C. Mihăilescu, mă uit la Sumar, văd că foarte multe scrisori îi sunt adresate lui Paul Zarifopol, în perioada berlineză. Slavă domnului: Am din nou ce citi! exclam -, pentru că existenţa unei biblioteci în propriul apartament, oricât ar părea o afirmaţie anapoda, ajunge să-ţi dea senzaţia că ai citit ceea ce merita să fie citit, "iar în rest, om mai vedea..."
Despre secţiunea Corespondenţă, cu care am început lectura, din motive lesne de înţeles (deşi plasată în partea finală a volumului), relatez în proxima postare...
ion lazu, fotografii în plină iarnă, în plină lumină...
RăspundețiȘtergereCulai, 3 ianuarie 2013, 19:32
Istorisirea cărţilor depuse-ntr-o staţie de metrou, la un loc de vad doar pentru presă, m-a însemnat. Îmi şi imaginez o persoană (sexul chiar nu are amestec) demnă, deşi modest îmbrăcată, un senior, o senioară (deloc administrativă ironie!) care scoate dintr-o geantă de umăr cîteva cărţi pe care le depune mîngîiat în locul de unde nişte gazete de duzină au dispărut încă de la prima oră.
Oare, cît timp a stat, deoparte retrasă Persoana, să vadă: cine, cu ce va pleca...
Iar, dacă nu s-a apropiat de Acest călător, ca să-i mulţumească, o fi pentru că tocmai plecase. Cu ce inimă, ghiciţi şi singuri!
Nu doar ca un fost (sic!) pasionat al cărţilor, pot spune ce înseamnă să cumperi, să dăruieşti, să pierzi ori să te desparţi de o bucoavnă... Sunt gesturi şi stări demne de epopei, ode, imne. Din păcate, epopeile şamede, ele s-au ocupat de altceva.
Ca şi bibliotecile publice, dealtfel, obligate să se umple de tot felul de maculatură "la zi", la modă, la comandă, dar impotente să accepte - la preţ modic, ori ca donaţie cu acte în regulă - biblioteci ale unor intelectuali de care s-a ales praful. Bine că în alte situaţii s-a putut...
Iată de ce admir gestul Intelectualului Anonim care a ales această soluţie insolită. Iar, pentru că am aflat asta, de cîte ori voi mai fi printr-o staţie de metrou bucureştean, mă voi uita prin locuri unde s-ar putea hodini nişte cărţi. Că, cine ştie...
Ori, poate că mă voi decide la atare gest, la un soroc presimţit, de nu voi da peste nişte sărmani cititori, decît să ştiu că se va da la pubelă, de către "urmaşi", rodul agoniselii de-o viaţă.
Că oamenilor nu le mai pasă de cărţi şi de reviste de cultură, mi-aduc aminte de scena tragicomică a distribuirii "cu titlu graţios" ale unei reviste şi unor cărţi din posesiunea unei fundaţii... Însă, trebuie să mai spun şi despre cele cîteva persoane care au acceptat cu recunoştinţă ale noastre oferte. Şi care au compensat indiferenţa trecătorilor de toate calibrele, din centrul vechi.
Nicolae Ciobanu
Prietene Culai, din nou ne demascăm ca firi dependente de bucoavne... Am pătimit eu însumi atâtea din cauza destinului ingrat al scriitorilor, dar până la urmă şi din pricina destinului cărţilor din bibliotecile acestor mucenici ai scrisului. Mereu anticul Habent sua fata... Odiseea..., pe unde m-au ţinut puterile consemnării, e plină de asemenea episoade. Altundeva, sau tot în Odiseea... am povestit episodul cu cele 42 volume din Romanul Secolului XX, pe care le-am recuperat de la tomberonul din colţul străzii...
RăspundețiȘtergereAcum, ce să zic? Matale, simţitor cât cuprinde, pui în scenă un personaj care se desparte cu mare jale de câteva cărţi din biblioteca sa, însă ar dori să vadă cine este iubitorul de carte care le recuperează... În această regizare, eu aş fi norocitul culegător întârziat, după plecarea celui ce-şi abandonase comorile... E o variantă delicată a scenei ca atare. Ce-i drept, ca oportunist beneficiar, m-am gândit mai degrabă la nepăsarea tinerilor de pe peron, care mi-a dat câştig de cauză... Poate aveam în minte şi imaginea unui grup de tineri coborâţi tot în gara Buşteni şi care, pe trotuarul înzăpezit - cu gheţuş năbădăios, opintindu-se în faţa noastră, aveau teribile dificultăţi în a-şi căra bagajele pe rotile şi damigenele-butâlcile de plastic -, nişte poveri ca pentru ospeţe pantagruelice, însă care pe fetişcanele trăgând valize le supuneau la chinuri inimaginabile. În ideea că: Facem revelionul la Munte, deci merită!
Iar mai în detaliu, câteva cărţi sunt cu semnătura posesorului, iar tocmai Publicistica şi Corespondenţa lui I.L. Caragiale are pe pagina de gardă această dedicaţie cu pix: "De la moş Crăciun pentru liceanul STEFAN Boţan. 22 dec.2002". Nu m-a dus gîndul decât la faptul că în 10 ani liceanul nu s-a atins de carte - sufletul cărţii era netulburat, sfială supremă peste tot; şi că acum, când o abandona, era la vârsta de 27-28 de ani...Ca să mă dedulcesc eu la aceste cărţi, la cei 72 spre 73 ai mei...
Al Matale, Lazu
Da, tristă descoperire: un tînăr să-şi abandoneze cărţi ce i-ar fi mobilat cel mai bine a minţii casă.
ȘtergereÎmi recunosc imensa naivitate, dar e prea tîrziu de ea să mă dezbar. La aşa viaţă şi aşa lume, aş înnebuni, de n-aş încerca măcar să visez frumos...
Iertare!
PS: oricum, în eventualitatea supravieţuirii mele (ipoteză absurdă, cînd se ştie cine supravieţuieşte unei căsnicii), gestul meu va fi să dau zilnic, unui străin, o carte: privindu-l în ochi.