15  iunie: Mihai Eminescu - 134 (n. 15 ianuarie 1850 -  d. 15 iunie 1889)

 

        

  

 

Când amintirile...

Când amintirile-n trecut

Încearcă să mă cheme,

Pe drumul lung şi cunoscut

Mai trec din vreme-n vreme.

 

Deasupra casei tale ies

Şi azi aceleaşi stele,

Ce-au luminat atât de des

Înduioșării mele.

 

Şi peste arbori răsfiraţi

Răsare blanda lună,

Ce ne găsea îmbrăţişaţi

Şoptindu-ne-mpreună.

 

A noastre inimi îşi jurau

Credinţă pe toţi vecii,

Când pe cărări se scuturau

De floare liliecii.

 

Putut-au oare-atâta dor

În noapte să se stângă,

Când valurile de izvor

N-au încetat să plângă,

 

Când luna trece prin stejari

Urmând mereu în cale-şi,

Când ochii tăi, tot încă mari,

Se uită dulci şi galeși?

 

Din valurile vremii...

 

Din valurile vremii, iubita mea, răsai

Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai -

Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri

Slăbită e de umbra duioaselor dureri!

Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,

Femeie între stele şi stea între femei

Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng,

În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng.

Cum oare din noianul de neguri să te rump,

Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,

Şi faţa mea în lacrimi pe faţa ta s-o plec,

Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o-nec

Şi mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,

Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin.

Dar vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci

Şi umbra ta se pierde în negurile reci,

De mă găsesc iar singur cu braţele în jos

În trista amintire a visului frumos...

Zadarnic după umbra ta dulce le întind:

Din valurile vremii nu pot să te cuprind.

 

Odă (în metru antic)

 

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;

 Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei nălţăm visători la steaua

Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,

Suferinţă tu, dureros de dulce...

Pân-în fund băui voluptatea morţii

Ne'nduratoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele marii.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...

Pot să mai re'nviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniştit, pe mine

 

Mie redă-mă!

 

 

Alţi scriitori:

I. U. Suricu, n. 1882

Ion Marin Sadoveanu, n. 15 iunie 1893 - d. 2 februarie 1964

Virgil Teodorescu, n. 1909

D.D. Pataitescu-Perpessicius, n. 1915

Matei Călinescu, n. 1934

Dan Culcer, n. 1941

Ben Corlaciu, n. 6 martie 1924 - m. 1981

 

 14  iunie: Ion Petrovici, n. 14 iunie 1882 - d. 17 februarie 1972

 

  

Personalitate de primă linie a lumii universitare, academice şi filosofice a anilor de dinainte de 1944, unul dintre marii români ai veacului trecut, Ion Petrovici s-a născut la Tecuci, a urmat colegiul Sf. Sava din Bucureşti, apoi facultatea de Litere şi Filosofie, unde a devenit discipolul unor Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga. Îşi ia licenţa în 1904, apoi obţine doctoratul în filosofie şi face două trimestre de perfecţionare la Leipzig şi Berlin. La revenirea în ţară, devine conferenţiar la catedra de Logică şi filosofie a Universităţii din Iaşi, 1906, titularizat ca profesor în 1912; între 1923-1926 este decanul facultăţii iaşiote; din 1940 se transferă la catedra corespunzătoare a Universităţii din Bucureşti.

În 1900, student fiind, scrisese o piesă în versuri O sărutare, recomandată de I. L. Caragiale şi jucată pe scenă. Autor de manuale universitare, strălucit orator, conferenţiar în străinătate, la universităţile din Viena, Paris, Geneva, Alger, Praga, Bruxelles, colaborator la reviste de mare prestigiu, în corespondenţă cu ilustre figuri ale filosofiei europene, cooptat în organisme de profil filosofic. A adus contribuţii notabile în filosofie, prin Teoria noţiunilor, prin teoria cunoaşterii, prin punerea în valoare, pe urmele lui Kant, a metafizicii - a elaborat o monografie Kant, o alta despre Schopenhauer. Membru corespondent al Academiei din 1927 şi titular din 1934. Ministru în diferite guverne, în 1921, 1926, 1937-39, apoi în guvernul Antonescu, la Ministerul Culturii, din 5 decembrie 1941 până la 23 august 1944.  În 1938 i-a creat la Universitatea din Cluj o catedră de filosofie lui Lucian Blaga. Este iniţiatorul Rotondei Scriitorilor din Parcul Cişmigiu (Bustul lui Octavian Goga a fost spart, înlocuit, vremurile se întorseseră pe dos...)

Imediat după căderea guvernului Antonescu, va suporta prigonirile împreună cu toţi intelectualii care colaboraseră la Administraţia Antonescu. Arestări peste arestări, privarea de orice mijloace de subzistenţă. Condamnat în 1949 pentru crimă de război, va fi eliberat abia în 1958 din penitenciarul de la Rm. Sărat şi, deşi împlinise vârsta de 75 de ani, va suporta încă 3 ani de domiciliu obligatoriu, la Olanu-Călăraşi; se îmbolnăveşte în lagărul de muncă şi obţine aprobarea să revină în Bucureşti, tot în domiciliu obligatoriu. Fără pensie, fără vreun mijloc de subsistenţă. Supravegheat îndeaproape de securitate, care semnalează faptul că reluase legăturile cu indivizi din fosta administraţie antonesciană... Ajutat tacit de preşedintele de pe atunci al U.S., Zaharia Stancu. Va fi contat şi faptul că, deşi naţionalist, Ion Petrovici nu se raliase mişcării legionare, fapt pentru care şi fusese cooptat în guvernul Antonescu (un guvern de tehnocraţi, lucru pe care astăzi nu-l mai percepem corect...). Iar în fapt, pe vremea ministeriatului său  îi sprijinise din răsputeri pe Tudor Vianu, pe Eugen Lovinescu, pe care l-a susţinut cu premii ale Academiei (pentru monografia Titu Maiorescu), cu conferinţe la radio. Omenia caldă, recunoştinţa pentru cei ce-l ajutaseră să se ridice, corectitudinea şi un profesionalism excepţional i-au fost trăsături definitorii ale caracterului. A pledat curajos pentru dreapta percepţie a iniţiativelor lui Nicolae Titulescu, în momente total defavorabile (1941), cînd România era aliatul militar al Germaniei hitleriste.

A murit nonagenar, ca printr-o minune, însă fără să mai poată da cărţile ce i-ar fi nemurit numele. 

Reconsiderarea lui Ion Petrovici in integrum era absolut necesară. La Iaşi, la Tecuci, unde există o statuie, o stradă, o sală de spectacole, un liceu; există un premiu al Academiei, ce-i poartă numele; studii şi monografii ale filosofului şi omului de cultură, toate sunt în desfăşurare, pe mâinile unor exegeţi de maximă probitate - şi vor da roade, chiar împotriva cursului dezastruos al vieţii culturale.

Evocarea memorialistică din 1966, De-a lungul unei vieţi, scrisă "sub vremi", cu gândul la cenzură, a fost reeditată la Ideea Europeană, 2007, am avut privilegiul de a fi lectorul manuscrisului.

 

Opera literară: Un colţ de viaţă, Bucureşti, (1902); Văzute şi trăite, Ed. "Adeverul", Bucureşti, f.a.; Amintiri universitare, Alcalay, [Bucureşti], (1920); Simţiri rostite. Discursuri şi însemnări, Alcalay Calafeteanu, (1922); Raite prin ţară (1926); Momente solemne, Bucureşti, (1927); Felurite probleme şi oameni. Evenimente. Note de drum, Bucureşti, (1928); Impresii din Italia, vol. I, II, Bucureşti, (1930-1938); Peste hotare, Editura Casei Şcoalelor, București, (1931); Rotocoale de lumină. Bucureţti, (1934); Alexandru Philippide în evoluţie culturii româneşti, Discurs, Bucureşti, (1935); Figuri dispărute, Bucureşti, (1937); Amintirile unui băiat de familie, Bucureşti, (1938); O sărutare. Poem dramatic într-un act, Bucureşti, (1942); Momente solemne, Ediţie întregită, Bucureşti, (1943); Raite prin ţară, Ediţie (a II-a) întregită, Bucureşti, (1944); De-a lungul unei vieţi, Amintiri, Editura pentru literatură, Bucureşti, (1966).

Apariţii postume: Prin meandrele trecutului. Evocări inedite - Pagini memorialistice, Cartea Românească, (1979); Însemnări de drum, Editura Sport-Turism, Bucureşti, (1983); Fulguraţii literare. Alecsandri, Eminescu, Iorga, Goga, Ed. Ramida, Bucureşti, (1997); Curs de logică; Corespondenţă Pamfil Șeicaru-Ion Petrovici; Recurenţe; Prejudecată şi adevăr;  etc...

 

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Petrovici

http://www.romlit.ro/ion_petrovici_-_la_reeducare

http://www.romlit.ro/ion_petrovici_-_probe_la_un_dosar_neglijat

 

 

Poezia zilei: Vasile Alecsandri, n. 14 iunie 1818

 

 

Oaspeţii primăverii

În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,

La răsărit, sub soare, un negru punct s-arată!

E cocostârcul tainic în lume călător,

Al primăverii dulce iubit prevestitor.

El vine, se înalță, în cercuri line zboară

Şi, repede ca gândul, la cuibu-i se coboară;

Iar copilaşii veseli, cu pieptul dezgolit,

Aleargă, sar în cale şi-i zic: Bine-ai sosit!

În aer ciocârlia, pe casă rândunele,

Pe crengile pădurii un roi de păsărele

Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc

Şi pe deasupra bălţii nagâţii se-nvârtesc.

Ah! iată primăvară cu sânu-i de verdeaţă!

În lume-i veselie, amor, sperare, viaţă,

Şi cerul şi pământul preschimbă sărutări

Prin raze aurite şi vesele cântări!

 

Alţi scriitori:

Ion Dragoslav, n. 1878

George Ciprian,  n. 7 iunie 1883 - m. 8 mai 1968 

Ion Lazu - Ai noștri, ca brazii !

 

 

13  iunie: Paul Miron, n. 13 iunie 1926 - d. 17 aprilie 2008     

  
        

Sucevean din comuna Giuleşti, avea doar 15 ani, în toamna lui 1941 şi era elev la liceul militar din Iaşi când, după o întrunire a Frăţiilor de cruce la care luase parte împreună cu Valeriu Gafencu şi alţi câţiva colegi, li s-a intentat un proces de răsunt şi au fost condamnaţi pentru uneltire împotriva Statului, primind condamnări de 15 ani, în cazul lui Miron, de 25 de ani în cazul Valeriu Gafencu, ce va deveni în timp unul dintre "sfinţii închisorilor". După 3 ani de calvar în închisori precum Galata, Cetatea Albă, Aiud, Alba Iulia, este graţiat pentru că încă nu împlinise vârsta de 18 ani... Îşi găseşte familia refugiată în Banat şi, în momentul întoarcerii armelor, înţelegând că, datorită opţiunii sale creştine nu are nici o şansă într-o ţară sub ocupaţie bolşevică, s-a retras împreună cu armata germană şi s-a stabilit în zona aflată sub administraţie aliată. După încheierea ostilităţilor, îşi face studiile la Bonn, apoi la Paris, 1948 şi revine în Germania Federală, unde trece un doctorat în lingvistică romanică, 1951. În 1962 se stabileşte la Freiburg, iar în 1974 devine primul profesor universitar de origine română din Germania. În 1967 înfiinţase Societatea culturală Mihai Eminescu din Frieburg, care edita un anuar Dacoromania, cel înfiinţat cândva de Panfil Şeicaru. Prestigiosul profesor universitar, filolog, lingvist şi editor este poate persoana care a înţeles să-i ajute cel mai mult pe intelectualii români, invitându-i în Germania sau acordându-le burse de studii, participări la cele 24 colocvii internaţionale organizate de Societatea M. Eminescu. A reeditat Dicţionarul de limbă română veche al lui Tiktin şi Biblia de la Bucureşti, 1688. După 1990 a fost invitat în ţară, a devenit Doctor honoris cauza al unor universităţi; a publicat cărţi de literatură, convorbiri, corespondenţă (cu Valeriu Gafencu, cu Horia Stamatu, cu mulţi intelectuali pe care i-a ajutat, găzduit, publicat), memorii, poezii.

Citeşte mai mult: http://www.romlit.ro/paul_miron_la_80_de_ani

 http://valeriugafencu.wordpress.com/2008/01/29/elisabeta-ionescu-miron-despre-paul-miron-si-valeriu-gafencu/

 

 

Alţi scriitori:                                                 

Al. Săndulescu, n. 1929

N. Tăutu, m.1972

Gh. Bulgăr, m. 2002 

Ion Lazu - Cărțile prietenilor mei

 

 

 

12  iunie: Irina Mavrodin, n. 12 iunie 1929 - d. 22 mai 2012

 

  

   

 Născută la Oradea, fiică a profesorului de limbă franceză Atanasie Mavrodin şi a Mariei (n. Popescu), medic oftalmolog, şi-a făcut studiile liceale la Focşani, urmând apoi Facultatea de Filologie, secţia franceză a Universităţii din Bucureşti, cu licenţa în 1954, după care va parcurge o carieră universitară prestigioasă; după pensionarea din 1995 a fost profesor asociat la Craiova, Sibiu, Suceava, dar a condus lucrări de atelier poetic, în țară şi la Paris.

S-a remarcat ca profesoară de franceză, ca traducătoare şi eseistă redutabilă, dar şi ca poetă. A tradus integrala Proust, a tradus din marii scriitori francezi din toate timpurile şi ilustrând toate genurile literare: De Stael, Flaubert, Gide, Stendhal, Maurice Blanchot, Camus, Faure, Montherland, Genette, Delacroix, Ricoeur, Cocteau, Cohen, Laurens, (până şi din scriitorii francofoni ai Africii!); iar din română în franceză: Eliade, Cioran şi desigur, propriile poezii. În 1972, publicând Nathalie Sarraute şi noul roman francez, a dat o nouă deschidere în literatura română a vremii. Teoreticiană a artei traducerii, hermeneută, eseistă de anvergură, a contribuit la emanciparea exegezei româneşti, la sincronizarea cu mişcarea literară europeană a momentului. Poezia sa, de o maximă concentrare, mizează pe transmiterea nemijlocită a emoţiei, fără balastul înfloriturilor stilistice.

 

Completare, 12 iunie 2013: Răsfoind şi citind o parte din textele cuprinse în volumul O carte de şi despre Irina Mavrodin. O viaţă înaltă ca un dar divin, Ed. Timpul Iaşi, 2013 (562 pagini, format mare), sub redacţia Mioarei Izverna, traducătoare ea însăşi, sora  mai mică a Irinei Mavrodin, aflu câteva date semnificative despre marea traducătoare dispărută acum un an. Se trage dintr-o familie de greci veniţi în Principate pe la începutul secolului XIX, dacă nu şi mai devreme. Un lung şir de preoţi şi ctitori, atât pe linie paternă cât şi pe cea maternă. Tatăl, eminent profesor de  franceză, este condamnat politic şi face trei ani la Canal, după care i s-a mai permis să funcţioneze doar ca suplinitor în diverse localităţi din judeţ. Fratele cel mic, Alexandru, student anul IV la Medicina ieşeană, este arestat în 1956 şi face ani grei de detenţie, din care iese cu sănătatea şubrezită. Munci necalificate, la marginea societăţii şi în fine, i se dă voie să treacă din nou admiterea la medicină, pe care o va termina cu brio.  Însă o viaţă distrusă, o moarte prematură, nedreaptă.  Irina Mavrodin însăşi, la 17 ani se îmbolnăveşte de plămâni, se tratează vreme de trei ani la sanatoriul din Moroieni. Intrase la Filologia bucureşteană, secţia franceză. Venea în Bucureşti doar ca să-şi susţină examenele de sfârşit de an. Doar ultimii doi ani învaţă efectiv ca studentă cursantă. Şi totuşi termină facultatea ca şefă de promoţie a tuturor secţiilor de la Filologie. Împotriva cursului (păgubos al) lucrurilor, împotriva dosarului catastrofal, neutecistă, este totuşi reţinută la catedra de Franceză. Va face carieră universitară. Se va impune ca traducătoare excepţională, deschizând o adevărată şcoală românească de traductologie. Se impune ca eseistă redutabilă. Dar şi ca poetă de excepţie, primind premii ale Uniunii Scriitorilor, ale Academiei. Nebăgăreaţă, "nedescurcăreaţă", cum singură se caracterizează, Irina Mavrodin este una dintre personalităţile de excepţie ale vieţii literare din ultimele 6 decenii: Iar mai exact spus, o personalitate emblematică pentru intelectualul român care şi-a urmat calea, în pofida vremurilor maştere, constituind de aceea o pildă de profesionalism şi demnitate, o mândrie a tagmei scriitoriceşti de la cumpăna mileniilor.

"Acest nume poate fi în sine un titlu de carte!", a exclamat Mircea Ciobanu, în mână cu manuscrisul primei cărţi de versuri a Irinei Mavrodin.

 

Opera: Poeme,  1970;  Reci limpezi cuvinte,  1971;  Copac înflorit,  1978;  Picătura de ploaie, 1987; Vocile,  1998, Premiul Uniunii Scriitorilor; Punere în abis,  2000; Capcana/ La Piege, 2002; Centrul de aur, 2003; Uimire, 2007;

Eseuri critice: Spaţiul continuu, 1972; Romanul poetic,  1977; Poussin. Praxis şi metodă, 1981; Modernii, precursori ai clasicilor, 1981; Poietica şi poetica,  1982; ed. 2, Scrisul Românesc, 1998; Stendhal Scriitură şi cunoaștere,  1985; Punctul central, 1986; Mâna care scrie: Spre o poietică a hazardului, 1994, Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei Române; Uimire şi poiesis,  1999; Cvadratura cercului, 2001; Cioran sau marele joc, 2007.

 

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Irina_Mavrodin

 http://www.romlit.ro/irina_mavrodin_-_80

 http://roxanaiordache.wordpress.com/2012/05/24/s-a-stins-o-mare-doamna-a-culturii-romane-si-o-profesoara-misionara-irina-mavrodin/

 

 

Poezia zilei, Irina Mavrodin: 

 

*

 

există o soluţie

să mă las pradă morţii

cu bucuria cu care m-am lăsat

pradă vieţii

Doamne

ajut-o pe roaba Ta

Irina Alexandrina.

 

Alţi scriitori:

Al. Balaci, n. 1916

Petru Vintilă, n. 1922

Doru Moţoc, n. 1939

N. Davidescu, n. 1 nov. 1887 - m. 1954

F. Brunea-Fox, m. 1977 

O pomenire la Hanul Berarilor

 O pomenire la Hanul Berarilor