7 martie: Virgil Gheorghiu, n. 22 martie 1903 - d. 7 martie 1977 Ars poetica Înalţă-te, poete, păstrând cu tine lestul! La-nsingurări de noapte, fii comandant vegherii! Îmbrăţişarea lumii, privirile şi gestul, Cu-asprimea unui Hades, supune-le trierii. Să cânţi suflarea vie, lucire de oglindă, Nu lenta pleşuvie-a cununilor de laur. Năvod aruncă-ţi viaţa şi inima, să prindă Din crişuri de imagini, poeme, peşti de aur! Sonet Lucra Manole meşterul cu trudă Şi fără spor la zidul legendar, Că-n faptul nopţii, piatra de sub var Smintea din loc cu tencuiala udă. Dar n-a mai fost istovul în zadar, Când a zidit cu desnădejde crudă, În temelii, nu om străin, nici rudă, Ci draga lui: trup viu, cu ochi de jar. S-a-năbuşit năprasnic fericirea, Dar întărită-i schela. Turnuri sfinte Sclipesc urcând în soare mânăstirea. Asemeni lui, purtând un vis în minte, Poeţii îşi ating desăvârşirea Zidind iubirea vieţii în cuvinte. *** Viitor poet, pianist, compozitor şi muzicolog, V.G. se naşte la Roman, face studii de Conservator la Bucureşti, 1928-1930, continuate la Viena şi Paris. Debutează cu poezii în 1925, se raliază grupării avangardiste de la revista "unu", de unde este exclus pentru că avea colaborări şi la alte reviste, diferit orientate: Bilete de papagal, Adevărul, Cuvântul liber. Importantă se dovedeşte a fi nevoia de armonie în artă, poetul se va individualiza printr-un stil expresionist, iar în final recurge la prozodia clasică a sonetului şi rondelului. Debutul în 1930, cu Cântările răsăritului. Alte titluri: Febre, 1933; Marea vânătoare, 1935, Tărâmul celălalt, 1938; Pădurea adormită, 1941. După 1944 se menţine în espectativă, revenind abia în 1966 cu Poeme, după care urmează Poezii, 1968, Trezirea faunului, 1973 şi Sonete, 1975. În volumul postum Poezii, 1986, este inclusă o secţiune de rondeluri. *** Am pus o placă memorială în str. C.A.Rosetti, imobil pe faţada căruia pre-exista o placă memorială cu basorelief, pentru Cezar Petrescu. Imaginea casei apare şi în albumul Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010. Încercările de a-i pune o placă memorială la adresa din Str. Şcoalei nr. 8 s-au dovedit infructuoase. Între timp, a dispărut însă placa memorială a lui Cezar Petrescu, smulsă probabil pentru refolosirea metalului. N.B. Aceste lucruri se întâmplă la nici 100 m de artera principală a Capitalei, bdul Bălcescu-Magheru. Fără comentarii. Completare: În locul plăcii lui C.P. smulsă, a apărut de curând o altă placă memorială, tot de marmoră, ce-i drept mai modestă ca dimensiuni şi desigur fără basorelief, însă cu acelaşi text. Colocatari inimoşi, simţindu-se cumva vinovaţi... Alţi scriitori: Valeriu Bârgău, n. 1950 Al. Balaci, m. 2002

5 martie: Hortensia Papadat-Bengescu, n. 8 dec. 1876 - d. 5 martie 1955 Eugen Jebeleanu, H.P. Bengescu Fiică a unu i ofiţer şi a unei profesoare, nevoiţi să se mute prin țară cu garnizoana, îşi face educaţia într-un pension, iar la 20 de ani se căsătoreşte cu un magistrat, prinsă în curând de îndatoririle unei familii cu mulţi copii. Din care motiv debutează cu întârziere, la aproape 43 de ani: Ape adânci, 1919, bine primită de Ibrăileanu şi de Viaţa românească. Dar deja trecuse tăvălugul primei conflagraţii europene, viitoarea romancieră a fost soră de caritate la Focşani. Ani grei (atmosfera lor se regăseşte în Balaurul, 1923), ce vor configura o nouă viziune a prozatoarei, orientată spre analiza psihologică, spre "epica" mişcărilor sufleteşti, iar descrierea obiectivă trece în plan secund. În cumpănă cu marii constructori ai romanului modern românesc: Sadoveanu, Rebreanu, alţi câţiva, Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu vor găsi noi mijloace de captare a interesului, pentru fiinţa ascunsă a sufletului, care în concepţia autoarei "are un trup al său", aproape material, o aură configurată de terminaţiile nervoase ultrasensibile, în vie vibraţie. Cnsiliată şi de Eugen Lovinescu, va iniţia un ciclu de romane, formal autonome, unitare ca substanţă, dar vizând acelaşi clan al Hallipilor, o familie burgheză în constituire şi care îşi pune în scenă respectabilitatea socială. Sunt romanele Fecioarele despletite, 1926, Concert din muzică de Bach, 1927, Desenuri tragice, 1927, Drumul ascuns, 1932, Rădăcini, 1938. Excelenţa romancierei, salutată prompt de Ibrăileanu, Topârceanu, dar şi de Lovinescu, Vianu, primită totuşi cu reticenţe de T.T. Branişte, de Iorga, căci dificil de asimilat sau de egalat scriptural, a apus subit în anii de după venirea sovieticilor şi a comunismului stalinist. Putem doar bănui că "boieroaica" a fost repudiată de culturnici şi se va fi descurcat la limită cu sărăcia lucie. Ne amintim că Darclee dusese în ultimii săi ani un trai de cerşetoare... Ţara în care mereu începem, de la Zero. Şi nu ne este dat să continuăm nimic din ce edificaseră antecesorii întru spirit. Citiţi mai mult: http://www.romlit.ro/n_lumea_brbailor_-_jurnalul_hortensiei_papadat-bengescu_- Din Nicolae Balotă, Caietul albastru, vol 1, p. 415-417. 8 martie 1955: Cu Nego şi Ovidiu Constantinescu la înmormântarea Hortensiei Papadat-Bengescu, care s-a stins la 5 martie. Sosim prea devreme. În capela de la Bellu ceremonia întârzia, probabil din lipsă de public. După o plimbare prin România Mică, înmormântată cu toţi generalii, marii comercianţi, boierii, miniştrii şi poeţii ei, ne întoarcem la capelă, prin zăpada amestecată cu apă şi noroi. Câţiva, pe trepte. Sanda Movilă, soţia lui Aderca, înfăşurată într-un şal violet, fumează. În capelă alţi câţiva. Puţini: familie, probabil vecini. Niciun scriitor. Intră, în cele din urmă, Jebeleanu, cu mâinile în buzunarele unui vindiac verzui şi cu un aer de aventurier operând pe mările din Orientul Mijlociu. Cu el mai vine Baranga, singurul care în timpul slujbei mortuare împreună mâinile; nu riscă nimic. Intră amândoi, aduc o coroană, apoi ies şi se întorc către sfârşitul prohodului. Catafalcul obişnuit, cu puţine coroane, una a Uniunii Scriitorilor, e în mijlocul capelei. În stânga, lângă perete, mai e un cosciug descoperit. Tot o bătrână, aceasta din urmă purtând însă şoşoni. Într-o firidă, oroare, altă bătrână într-un sicriu, şi acesta descoperit, lângă ea două păpuşi de câlţi uzate, două femei, creaturi subumane, încremenite veghind. Pohodul, trei preoţi şi un diac bine îmbrăcat şi cu o voce, de altfel plăcută, de castrat. Unul din preoţi are, în schimb, vocea răguşită şi adâncă a unui Mefistofel bătrân şi alcoolic. Mă bucur că ies, Nego îmi şopteşte că aici e obiceiul ca cei vii, supravieţuitorii, vreau să spun toţi cei ce participă la înmormântare să ducă sicriul pe umeri până la mormânt. Noi trei suntem singurii valizi, deci s-ar cuveni să..., dar ieşim precipitat, ca nişte poltroni ce suntem. Alarmă inutilă, cosciugul mereu descoperit e scos pe umeri de oameni de meserie, afară picură, plouă, e apă peste tot şi noroi. Sicriul e aşezat pentru câteva minute pe jos, preotul rosteşte ultimele rugăciuni, încerc să mă rog, nu pot, mi-e frig, deşi e mai cald aici decât înăuntru în capela glacială; mi-a intrat apă în pantofi, voi răci, de ce oare e întotdeauana frig la înmormântări? Sicriul e acoperit, introdus în cavou, familia intră şi ea, apoi preoţii, iar noi ceilalţi plecăm. Sanda Movilă ne mulţumeşte, "în numele generaţiei mele", că am venit. Ruşine generaţiei sale, ruşine nouă, ruşine romancierilor, ruşine lui Vianu, ruşine lui Cioculescu, lui Streinu, lui Perpessicius, lui Chinezu, tuturor criticilor şi scriitorilor, ruşine prietenilor ei de la Sburătorul, ruşine literaturii române. Aşadar a fost înmormântată fără discurs, fără prieteni, fără admiratori, ca un personaj din romanele sale, ilustra membră fondatoare a Romanului Românesc. Despre moarta de pe castafalc, pe care la sfârşit Fiica şi Nepoţelul au sărutat-o, Nego spune că semăna cu Doamna Hortensia Papadat-Bengescu." *** Am dorit să pun o placă memorială pe faţada casei unde romanciera a locuit în ultimii săi ani. Descinzând la faţa locului, la adresa pe care o aflasem în vreun fel - dar mă specializasem în detectivisme..., am constatat că imobilul fusese demolat cu ani şi ani în urmă, în vederea construirii magazinului Cocor... Iată textul din Odiseea plăcilor memoriale: 5 aprilie 2007: ...”Înapoi spre Cocor, ca să ies în str. Bărăţiei, unde a trăit Hortensia Papadat-Bengescu înainte de moarte. Mai multe case la rând în paragină, ruinoase, unele părăsite, cu obloanele bătute; intrări dubioase, impracticabile, aici lângă buricul târgului, unde metrul pătrat costă enorm; o florărie, etc. şi lipsesc chiar şi numerele. (De nerecunoscut acestă stradă a vechiului oraş, unde prin 1956-57, ca student şi căminist, făceam zilnic măcar un drum dus-întors din strada Matei Basarab până la Universitate... Cu cât respect priveam imobilele astea, ins venit din Slatina direct în Capitală...). Dau de un nr. 54, deci pe această parte a străzii ar trebui să caut...; iese o doamnă, înţelege ce caut, numărăm înapoi, mai apare o doamnă cooperantă, stăm toţi în stradă şi încercăm să dezlegăm enigma. Doamna mai tânără se dumireşte că librăria din colţ, la care a lucrat cândva, se află la nr. 40, deci numărul 38, căutat de mine trebuie să fi fost pe celălalt colţ, unde acum se află curtea magazinului Cocor. Le spun că am luat datele din cartea de telefon a anului 1954, H.P.- Bengescu a murit în martie 1955. Tânăra spune că s-a născut în ‘53, deci la moartea marii scriitoare nu avea decât... Fac două poze, în ideea de a fixa placa pe zidul curţii şi să menţionăm: În acest loc s-a aflat casa unde... (Aveam să citesc mai târziu, în Caietul Albastru, jurnalul lui Nicolae Balotă, că pe 8 martie ’55, la înmormântarea scriitoarei, căzută în dizgraţie, - moşiereasă, scriitoare decadentă etc... - practic uitată şi sfârşindu-şi viaţa în mizerie, nu s-au prezentat decât Balotă şi Negoițescu, ambii provenind de la Cluj. Și oficialii Jebeleanu și Baranga. Ciudate, strâmbe vremuri am trăit!).” Am inscripționat numele marii scriitoare pe Placa Centenară a scriitorilor participanți la primul Război Mondial. Placa se află încă la Pietrărie, nu s-a găsit în capitală un loc unde să fie amplasată... P.S. Placa centenară a fost amplasată pe fațada Uniunii Scriitorilor, str. Sf. Voievozi, 65. Perseverare... Alți scriitori: Barbu Solacolu, n. 5 martie 1897- d. 30 oct. 1976 Radu Stanca, n. 5 martie 1920 - d. 26 dec. 1962

4 martie: A. E. Baconski, n. 16 iunie 1925 - d. 4 martie 1977 Tu care-ai fost ... Tu care-ai fost odată, tu, care ești, tu, care Vei fi – adesea iarna, plecând în taină ochii, Duioasă-ntrevedea-vei, căzută la picioare, Umbra-mi licăritoare ca solzii unei rochii. Va fi tăcere-n preajmă – și dincolo de geam Ninsoarea de departe venind ca o pădure Dusă de vânt – și-al serii hotar ce-l atingeam De-atâtea ori cu-aripa, din nou va sta prin sure Închipuiri, în albul pierit și întinat ... Asemeni unui flutur câte-un sărut va trece Caligrafiind profilul pe care-l vei fi dat Uitării. Și-n oglinda netulburată, rece, Vor tresări petale dintr-un sălbatec crin Ce și-a lăsat amprenta pe sânii tăi odată – Îţi vei desface părul și vei privi cum vin, Din negrul lui, răsfrângeri de noapte-ndepărtată. Și cum se-ntorc din ceaţă cărările-napoi, Înfăşurând mumia unei iubiri ucise, Cum viscolul pe stradă, prin arbori-nalți și goi, Deşteaptă sensul unor imagini, unor vise ... Și-mi vei ierta păcatul de-a-mi fi uitat un gest În gândul tău – sau poate în suflet, o durere Trecută-n timp. Din toate va rămânea acest Destin al unor veșnic pierdute giuvaiere, De nu-ți aduci aminte nici tu când le-ai purtat. Un ochi imens te-absoarbe încet sub pleoapa-i neagră – De-abia te vezi tu însăti, pe-un orizont uitat, Plecând diminuată în timp ca o tanagră. Cine-ți atinge pieptul la care-am stat să-ascult Vântul și luna? Cine din nou își poartă sumbra Lui salcie? O, poate voi fi plecat demult ... Sărută-mă-n absenţă și-n somn – sărută-mi umbra. *** Bucovinean, fiul unui preot, familia s-a refugiat în Oltenia, din faţa frontului roşu. Liceul la Rm. Vâlcea, facultatea de Drept la Cluj, unde debutase cu poezii în reviste, încă licean fiind. Debutul editorial cu Poezii, 1950, se aliniază literaturii de circumstanţă, indicând totuşi resurse stilistice speciale. Însă de la al doilea volum abordarea se schimbă radical, originalitatea viziunii se individualizează. Este redactor-şef la Almanahul literar, devenit apoi Steaua, cea mai elevată/europeană revistă literară din Transilvania, poate din întreaga ţară. Imn către zorii de zi, 1962, Echinoxul nebunilor şi alte povestiri, 1967, Fluxul memoriei, selecţie din producţia lirică, 1967, Remember. Fals jurnal de călătorie, 1968, Cadavre în vid, 1969. Panorama poeziei universale contemporane, 1972, Corabia lui Sebastian - sunt tot atâtea titluri de referinţă nu doar în destinul acestui aristocrat al gândirii, deschis către universal, într-o epocă în care acest simplu fapt stârnea opoziţia generală, oficializată, ci etape în evoluţia literaturii române a vremii, care prin câteva spirite deschise către nou se elibera de sechelele dirijismului cultural, redevenind competitivă pe plan european, precum în Interbelic. Acum, ce-i drept, pe mulţi confraţi de condei, mai puţin talentaţi, îi va fi tratat de sus, dar şi mai mulţi vor fi fost cei care nu i-au iertat excepţionala înzestrare, aristocraţia de spirit. Nevoit să părăsească Clujul pentru celălalt exil intern, doar bănuit, din Bucureşti. Prin opţiune estetică, s-a desprins de confraţi, s-a însingurat în literatura sa şi a marilor poeţi ai lumii. Călătorind în lume, a văzut, a înţeles, s-a nutrit şi a gândit în alte coordonate decât ale celor de dincoace de Cortina de Fier; a tradus emorm şi la cel mai înalt nivel din poezia lumii, lăsând o zestre inestimabilă, doar parţial valorificată, datorită împrejurărilor. Lirica sa a stârnit reacţii violante de contestare din partea celor de la revista Săptămâna, aflată sub controlul strict al securităţii. Fragmente din prozele sale (romanul Biserica neagră, 1990) deci rămas inedit până după revoluţie, se citeau la Europa liberă, producând vii emoţii. Dispariţia poetului, în cutremurul din 1977, a pus un final tragic asupra unui destin singular în literatura noastră contemporană. *** Poate n-ar fi cazul să spun ce influenţă ieşită din comun a avut asupră-mi poezia lui A. E. Baconski, deşi precizez din start că nu l-am cunoscut personal, ci doar l-am reperat, printre cele câteva persoane care îmi apăruseră pe treptele ESPLA, la sfârşitul anilor 60, când era singura editură la care se puteau adresa literaţii. Imn pentru nesomnul cuvintelor, pe care mi-au căzut ochii în librăria din Buzeşti colţ cu Calea Victoriei, la doar zece paşi de casa unde locuiseră Eminescu şi Veronica Micle în 1880, apoi Fluxul memoriei au fost cărţi formatoare pentru tânărul inginer geolog ce eram, departe de iniţierile filologice. I-am intuit valoarea personală, înălţimea spiritului, nobleţea simţirii şi atitudinii vis-a-vis de misiunea scrisului. Iniţierea a continuat cu Meridianele sale, citite săptămânal. Cu inegalabila Panoramă a poeziei universale contemporane, o vastă şi fără greş orientată incursiune în marea poezie a lumii, tradusă magistral, cum nu o mai făcuse decât Lucian Blaga... (O mare emoţie pentru mine a fost să aflu, în octombrie trecut, invitaţi fiind la Fedeleşoiu de prietena noastră Doina Ţ., faptul că preotul Baconski, tatăl poetului, slujise ani la rând în biserica din comună, fostă cândva mânăstire. În aceeaşi ordine de idei, ar fi de speculat pe tema scriitorilor care au provenit din familii de preoţi. Nu numai Goga, Blaga, Cioran, dar şi Baconski, Baltag, alţii despre care am referit la această rubrică. O explicaţie ar fi, o intuiesc, dar deocamdată nu mă pronunţ...) Dar fără alte multe vorbe, iată cum debutează cartea noastră de confesiuni în dialog epistolar (a mea şi a poetului Ion Murgeanu), Himera literaturii, Ed. Curtea Veche, 2007: I. DESTINE RĂSĂRITENE Ion Murgeanu: Zorleni ”Impactul cu Dvs., Dle Ion Lazu, s-a produs pe un text despre A. E. Baconsky. Trebuie să recunoaştem că suntem suma unor oameni ce ne-au intersectat până la un moment dat. Vă închipuiţi ce ar fi fost ca Dvs., alături de care participasem până atunci la întâmplări nesemnificative biografic vorbind, mi-aţi fi telefonat în acea zi să mă felicitaţi pentru orice altceva decât articolul meu despre Baconsky apărut în Ziua literară. Aşadar, Baconsky, unul din “seniorii” mei tutelari de la tinereţe, şi-a trimis un nou Mesager (de-a lungul vremii au mai fost câţiva), să mă scoată din apatie, sau chiar şi din prea neagra visare. Oricând putem face legături magice cu noii oameni din viaţa noastră. Pe Dvs. v-am legat de A. E. Baconsky într-un anume fel şi cu o motivaţie anume. Veneaţi ca o continuare, sau cel puţin ca un supliment. Provenienţa basarabeană, prezenţa discretă, invulnerabilă, în viaţa noastră literară, atât de colorată de nu chiar pestriţă, şi eleganţa omului ca specie rară şi specială între ceilalţi oameni atât de amestecaţi în coloritul nostru balcanic. O anume detaşare de contingent chiar în toiul celor mai insistente implicări. Căci, orice s-ar spune, sunteţi un monden construit după chipul aristocratului de album, dacă pot zice aşa. Acest lucru induce la unii erori impardonabile; mă refer, desigur, la simpaticul critic, care citindu-vă nu de mult timp subtilul roman Ruptura în cheie “postmodernă”, ajungea la concluzia (comică pentru noi), cum că ar fi un foarte bun roman de iubire din sec. XIX. ", (Himera literaturii, pag. 9.) * I-am pus placă memorială în str. T. Arghezi nr. 24, colț cu Batiștei. Imaginea casei apare şi în albumul Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2009. Alţi scriitori: Lucian Valea, n. 1921 Vasile Igna, n. 4 III 1944 Lucia Verona, n. 1949 Mihai Gafiţa, m. 1977 Al. Ivasiuc, m. 1977 Ion Lăncrănjan, m. 1991 Geometria inefabilului „Scrisul e problema mea cu mine...” La Editura Eikon, a apărut, în 2015, PASĂREA DIN ZID-de Ion Lazu, carte care, într-o paranteză, vine cu o precizare care exclude probabilitatea unei ficțiuni: „O evocare din anii șaizeci”. Avem la dispoziție un jurnal al omului de oraș, nevoit să-și practice meseria într-o zonă rurală-situație amintind de jurnalul lui Radu Petrescu, doar că aici, „veneticul” este obligat, geolog fiind, să par- curgă un traseu care „nu era unul de agrement, comod, pe drumuri ori pe cărări bătute de toată lumea, ci aș zice dim- potrivă...”. Autorul reconstituie atmosfera unui sat din nord- vestul țării-Pocola, cu oamenii locului, țăranii „...cu care geo- logul împarte aceleași rigori” pe care îi porteretizează abil, cu natura de ale cărei capricii de- pinde munca geologului dar care îi oferă confortul mo- mentelor de lectură și de reflecție. Este perioada de în- ceput a activității literare, a eforturilor de a se face remarcat, a dificultăților legate de aceasta-într-o lume prea puțin receptivă la talentele din sfera umanistă, atunci când energiile creatoare nu sunt puse exclusiv în slujba politicii, dar, așa cum spune însuși autorul, „...scrisul e problema mea cu mine...”. Pentru ca imaginea spirituală a poetului de atunci să fie completă, regăsim, inserat în paginile jurnalului, un grupaj de poezii, apărute inițial în volu- mul „Muzeul Poetului”-publi- cat în 1981, după ani de ani de așteptare. Partea a doua a volumului, cuprinde impresii de călătorie; JURNAL AMERICAN, evocă o călătorie pe continentul ameri- can, călătorie la care participă, în calitate de actriță care susține un recital de poezie pentru o comunitîțile românești din câteva orașe ale țarii gazde și Lidia Lazu, actriță și poetă, la rândul ei, ale cărei însemnări de călătorie se interferează, în acest volum, cu ale autorului. Volumul cuprinde, sub titlul: „La Atena, hei, ferice! (Nu-i acolo ca pe-aice...)” note de călătorie în Grecia, de astă dată, pentru a participa la un eveni- ment de familie-căsătoria fiului cu o tânără grecoaică- prilej de a cunoaște, atât cât este posibil, în opt zile, frumusețile țării, precum și ceva din spirituali- tatea poporului grec. Volumul-în prima parte- ne introduce nu doar în peisajul fizic al României anilor 60, ci și în cunoașterea eforturilor de a accede în lumea literară; în partea a doua,vorbim despre modul de receptare a reali- tăților lumii libere ale unui scri- itor format într-o lume devenită, de nu prea mulți ani, la data călătoriei- liberă. În ansamblu, PASĂREA DIN ZID răspunde pozitiv „problemei sale cu sine” a autorului, motiv pentru care merită parcurs, pentru a răspunde „problemei cu sine” a cititorului. CARMEn FOCȘA

n stare, numai el, să te dea de pământ? Ceva că-ți vine să plângi din rărunchi, dar să te și bucuri. Îți zbârnâie sufletul. Unde-o fi? Unde e? Îți vine să strigi. Și nici nu-i știi numele… dar strângi din dinți și: mai departe! Altfel cum ar fi mers viața înainte, cum ai fi trecut prin toate ale ei, dacă te-ai fi oprit cu sufletul la fata cu aglice?! Mai departe, cu un nod în gât.

ile:///D:/Descarcari/2-februarie-2026_988228e631d62cdb15d411607088a54a_2b13385debab5655394106f00c6d9c9e_Layout-1-1-1 (1)-1.pdf

IMPORTANT !!! Astăzi, la ora !6:00, la Casa de cultură Fr. Schiller va avea loc sărbătorirea CENTENAR POETUL RADU CÂRNECI Să-i aducem un cald omagiu marelui poet și om de cultură. Devotat, Lazu https://www.youtube.com/watch?v=A1CCJEE-7j0&list=WL&index=1

"D:\Desktop\IMG_20260222_135233.jpg" "D:\Desktop\IMG_20260222_135055.jpg" "D:\Desktop\IMG_20260222_131307.jpg" "D:\Desktop\IMG_20260222_135153.jpg" "D:\Desktop\IMG_20260222_131319.jpg" "D:\Desktop\IMG_20260222_133903.jpg"

Ion Lazu – Discreția ca formă de vocație literară ianuarie 10, 2026 Streche Florentin În literatura română contemporană există autori care nu caută stridența sau notorietatea imediată. Ei construiesc, cu răbdare și consecvență, o operă solidă și profundă. Un astfel de scriitor este Ion Lazu, poet, editor și fotograf, a cărui activitate se întinde pe parcursul mai multor decenii și se remarcă prin discreție, eleganță și reflecție. Proza lui Ion Lazu se construiește pe durata a peste cinci decenii și reprezintă una dintre cele mai coerente și consecvente opere epice din literatura română postbelică. Departe de spectaculosul facil sau de moda narativă, romanele și volumele sale de povestiri urmăresc evoluția unei conștiințe morale confruntate cu istoria, cu dezrădăcinarea, cu degradarea socială și cu fragilitatea identității individuale. De la debutul din anii ’70 până la romanele maturității târzii, proza lui Ion Lazu rămâne fidelă unei scriituri austere, reflexive și profund etice. Debutul în proză, cu volumul Ningea în ochii ei albaștri (1970), anunță deja câteva trăsături definitorii ale universului său epic: atenția pentru detaliul psihologic, interesul pentru destine marginale și refuzul emfazei. Schițele și povestirile din acest volum propun situații aparent minore, dar încărcate de tensiune interioară, în care personajele se află mereu în raport conflictual cu mediul social. Romanul Despre vii, numai bine (1971) continuă această direcție, accentuând dimensiunea morală a prozei și explorând ipocrizia socială și fragilitatea relațiilor umane. În volumele de maturitate din anii ’80, precum Blana de viezure (1979), Rămășagul (1982) și Curtea interioară (1983), Ion Lazu dezvoltă o proză amplă, în care conflictul nu este doar exterior, ci mai ales interior. Personajele sale sunt marcate de compromisuri, de tăceri forțate și de o permanentă negociere cu realitatea. Romanul Capcana de piatră (1987), considerat una dintre cărțile sale importante, surprinde cu luciditate mecanismele opresive ale lumii contemporane și limitele libertății individuale, tema fiind reluată și nuanțată în ediția definitivă din 2012. Între cărțile sale de proză, un loc central îl ocupă romanul Veneticii, considerat până în prezent cea mai importantă realizare epică a lui Ion Lazu. Apărut în 2002 și ajuns ulterior la a treia ediție, romanul se bucură de un remarcabil succes de critică, fiind apreciat pentru forța sa documentară și pentru profunzimea umană a subiectului abordat. Veneticii descrie drama refugiaților basarabeni, surprinzând experiența dezrădăcinării, a pierderii identității și a adaptării forțate într-un spațiu perceput ca străin. Romanul depășește simpla evocare istorică, devenind o meditație asupra exilului interior și a condiției omului smuls din locul său natal. Tonul sobru, lipsit de patetism, dar încărcat de tensiune morală, conferă textului autenticitate și valoare literară durabilă. „…Ion Lazu scrie pagini măiestre, când profund evocatoare ale vieții din timpul și de dinaintea războiului, când de o actualitate imediată și adeseori bulversantă a României de după Revoluție. În acest fel, eroii principali ai romanului – mama Vera (care se simte la fel de înstrăinată în apartamentul fiului din București, ca și-n căsuța din satul oltenesc de adopțiune) și tatăl Grigore (care, la peste 80 de ani, înjunghie singur porcul de-o sută de kilograme) – sunt analizați și psihanalizați până-n cele din urmă clipe ale vieții lor de venetici, ce-și dorm acum somnul de veci în pământ străin. Atât prin subiectul său, de un dramatism incontestabil, cât și prin frumusețea, profunzimea și autenticitatea scriiturii, romanul lui Ion Lazu se dovedește a fi o carte de pus pe raftul întâi al oricărei biblioteci.” (Ștefan Dimitriu, revista Origini, New York) Antologia Tinerețea pe sfârșite. Rămășagul (2012) funcționează ca o sinteză tematică a operei anterioare, reunind fragmente de memorie, observație socială și reflecție morală. Această direcție confesivă și memorialistică își găsește o formă amplă în romanul Satul de adopțiune (2022), unde autorul revine asupra copilăriei, refugierii și formării identitare, într-un discurs epic matur, sobru și profund uman. În ansamblu, romanele și povestirile lui Ion Lazu alcătuiesc o operă de rezistență morală și literară. Fără a recurge la artificii stilistice ostentative, proza sa impresionează prin claritate, coerență și forță etică. Este o literatură a responsabilității, în care istoria nu este decor, ci probă, iar personajele sunt puse constant în fața unor alegeri decisive. Prin această fidelitate față de adevărul interior, Ion Lazu se impune ca un prozator al conștiinței și al memoriei, cu un loc distinct în literatura română contemporană. Jurnalele și scrierile memorialistice ale lui Ion Lazu reprezintă una dintre cele mai consistente și coerente contribuții diaristice din literatura română contemporană. Aceste volume nu sunt simple însemnări cotidiene, ci adevărate construcții morale și intelectuale, în care memoria individuală devine instrument de analiză a istoriei recente, a mediului literar și a condiției scriitorului într-o societate marcată de constrângeri, rupturi și uitare. Un prim nucleu al acestei direcții este volumul Scene din viața literară (2007), care reunește fragmente de jurnal și observații despre lumea scriitoricească. Aici, Ion Lazu practică un tip de confesiune lucidă, lipsită de resentiment sau autopromovare. Autorul notează fapte, gesturi, întâlniri și atmosfere, dar dincolo de cronica mediului literar se conturează o reflecție mai amplă asupra compromisului, vanității și fragilității solidarității culturale. Dimensiunea istorică a jurnalului devine esențială în Vreme închisă. Jurnal 1979–1989 (2013), un document de mare valoare pentru înțelegerea ultimului deceniu al regimului comunist. Fără a recurge la dramatizări excesive, Ion Lazu consemnează tensiunea cotidiană, cenzura, precaritatea morală și intelectuală, oferind imaginea unei existențe trăite sub presiunea permanentă a limitelor. Jurnalul funcționează aici ca formă de rezistență tăcută și ca depozit al adevărului personal. O altă carte esențială pentru înțelegerea personalității și angajamentului cultural al autorului este Odiseea plăcilor memoriale. Acest volum, apărut în 2012 și reluat într-o ediție definitivă în 2015, reprezintă jurnalul unui proiect unic inițiat de Ion Lazu, prin care acesta a acționat, pe cont propriu, pentru a fixa în București plăci memoriale dedicate unui număr de peste două sute de scriitori dispăruți. Cartea nu este doar o cronică a unui demers civic, ci și o mărturie despre indiferență, uitare și dificultatea de a recupera memoria culturală într-un spațiu urban grăbit. Prin perseverența sa, autorul transformă inițiativa individuală într-un act de responsabilitate morală, demonstrând că literatura poate depăși granițele textului și se poate manifesta ca gest concret de recuperare a valorilor. Seria jurnalelor publicate după 2016 – Ecografia fantasmei (2009–2011), Omul bun are timp pentru toate, În neatenția generală (2001–2004), Ecoul și umbra (2005–2006) și Câștigul și pierderea (2007–2008) – construiește un vast proiect diaristic retrospectiv. Aceste volume reconstituie trecutul din fragmente, revenind asupra unor perioade diferite ale vieții autorului, cu o remarcabilă coerență morală. Ion Lazu își examinează propriile opțiuni, ezitări și limite, dar și degradarea spațiului public și cultural, menținând un echilibru între confesiune și analiză. Nu putem pleca toți din România (2018) aduce în prim-plan tema responsabilității civice și a exilului interior, reafirmând ideea că jurnalul nu este doar un exercițiu al memoriei personale, ci și o formă de intervenție etică. Această direcție este continuată și consolidată în Spărtura din zid (2025), unde diarismul capătă accente simbolice: „zidul” devine metafora limitelor istorice și morale, iar „spărtura” – semnul unei libertăți fragile, dar necesare. Jurnalele și memorialistica lui Ion Lazu alcătuiesc o operă de profunzime și rigoare morală, oferind nu doar mărturia unei vieți de scriitor, ci și o radiografie lucidă a unei epoci. Refuzând exhibiționismul și resentimentul, autorul transformă jurnalul într-un act de responsabilitate culturală, demonstrând că memoria, atunci când este asumată cu onestitate, devine una dintre cele mai puternice forme de literatură. În afara prozei și a vastului său proiect diaristic, Ion Lazu dezvoltă o direcție distinctă și esențială a operei sale prin volumele de dialoguri, anchete și evocări. Aceste cărți confirmă vocația sa de martor activ al vieții literare, dar și de intelectual preocupat de recuperarea memoriei culturale și de clarificarea valorilor într-un spațiu public adesea dominat de confuzie și uitare. Un prim reper al acestei direcții este volumul Himera literaturii (2007), realizat în colaborare cu Ion Murgeanu. Cartea propune o reflecție lucidă asupra condiției literaturii într-un regim al constrângerii ideologice și în perioada de tranziție postcomunistă. Sub forma dialogului și a rememorării critice, autorii discută despre compromis, supraviețuire și demnitate, refuzând atât nostalgia idealizantă, cât și verdictul radical. Literatura apare aici ca o „himeră”: o aspirație permanent amenințată, dar niciodată anulată complet. Volumul Prieteni prin cărți (2014), realizat împreună cu Tudor Ciucu și Nicolae Ciobanu-Roman, extinde această perspectivă într-un registru mai cald și mai personal. Cartea reunește portrete, evocări și dialoguri care pun în lumină legăturile de prietenie construite prin lectură și afinitate spirituală. În acest context, Ion Lazu se afirmă ca un autor al solidarității culturale, pentru care relația dintre scriitori nu este una competitivă, ci una de continuitate și sprijin reciproc. Un proiect de anvergură aparte este Calendarul scriitorilor români (vol. I–III, 2014), o lucrare de referință ce depășește sfera dialogului literar pentru a deveni un instrument de memorie culturală. Prin acest demers, Ion Lazu participă activ la recuperarea biografiilor și momentelor semnificative din viața scriitorilor români, reafirmând ideea că literatura nu poate fi separată de istoria celor care au creat-o. Dimensiunea critică și civică a acestor scrieri este accentuată în volumul Centrul și marginea. Anchete, interviuri, evocări și consemnări (2020). Aici, autorul investighează raportul dintre valorile autentice și marginalizarea lor în spațiul public, dintre centru și periferie, nu doar în sens geografic, ci și simbolic. Anchetele și interviurile sunt construite ca exerciții de luciditate, menite să recupereze vocile ignorate și să pună sub semnul întrebării ierarhiile artificiale. În Gâlceava sonetelor de la Neptun. Manuscrisele de la Marea Neagră (2021), realizată împreună cu Gheorghe Istrate și Ion Murgeanu, dialogul capătă o dimensiune ludică și livrescă, fără a-și pierde însă seriozitatea intelectuală. Cartea devine o meditație asupra formei fixe, asupra tradiției poetice și a continuității culturale, demonstrând că polemica literară poate fi, în același timp, un act de prietenie și de creație. În ansamblu, volumele de dialoguri, anchete și evocări ale lui Ion Lazu completează esențial imaginea unui autor angajat moral și cultural. Aceste cărți nu sunt simple anexe ale operei sale literare, ci spații de reflecție critică, de solidaritate și de recuperare a memoriei. Prin ele, Ion Lazu confirmă că literatura nu este doar un act individual, ci și o formă de responsabilitate față de comunitate și de istorie. O altă fațetă a scriitorului Ion Lazu este Poezia, care se distinge, în esență, ca o poezie a interiorității. Poezia lui Ion Lazu ocupă un loc distinct în literatura română contemporană prin discreție, rigoare și profunzime reflexivă. Departe de retorica exuberantă sau de confesiunea exhibată, lirica sa se construiește ca o meditație calmă asupra timpului, memoriei și condiției umane, fiind strâns legată de aceeași conștiință morală care traversează întreaga sa operă epică și diaristică. Fie că se adresează adultului confruntat cu memoria și limitele existenței, fie copilului aflat la început de drum, scriitorul propune o literatură a măsurii, a adevărului interior și a responsabilității morale. Debutul poetic cu volumul Muzeul Poetului (1981) fixează coordonatele fundamentale ale liricii lui Ion Lazu: ton elegiac, vocabular esențializat, imagini austere și o profundă interiorizare a experienței existențiale. „Muzeul” din titlu sugerează deja raportarea poeziei la memorie și la timp, la acumularea de sensuri fragile, păstrate cu grijă împotriva uitării. Poetul nu caută revelații spectaculoase, ci adevăruri discrete, revelate prin tăcere și observație. Aceeași direcție este continuată și rafinată în volumele Poemul de dimineață (1996) și Cuvinte lângă zid (1999). Aici, poezia devine un exercițiu al limitei: limita limbajului, a ființei, a libertății. „Zidul” apare ca metaforă recurentă a constrângerii istorice și morale, dar și ca spațiu al rezistenței interioare. Cuvântul poetic este plasat „lângă zid”, nu pentru a-l dărâma prin gesturi patetice, ci pentru a-l înțelege și a-l depăși prin luciditate. Volumul 101 poeme (2011) este o sinteză lirică, reunind texte reprezentative pentru parcursul poetic al autorului, iar Eu scriu la lumina mâinii mele (2012), inclus în colecția Opera Omnia, capătă valoarea unei profesiuni de credință. Titlul însuși redă o poezie a responsabilității personale, scrisă nu sub presiunea modei sau a conjuncturii, ci sub „lumina” propriei conștiințe. Poetul afirmă astfel autonomia actului liric și fidelitatea față de sine. Activitatea poetică a lui Ion Lazu este completată de rolul său de antologator, prin volumele dedicate poetului Valeriu Ciobanu: Haina de brumă (1984) și Cântece de zgură (2017). Aceste demersuri confirmă nu doar afinități estetice, ci și o constantă preocupare pentru recuperarea și conservarea valorilor literare, în linie cu proiectele sale memorialistice și civice. O dimensiune aparte a operei sale o reprezintă literatura pentru copii, unde aceeași sensibilitate poetică se adaptează unui registru al inocenței și al descoperirii. Întâmplări din pădure (1991, ediția a II-a 2007) propune un univers narativ cald, în care natura devine spațiu educativ și moral, iar animalele și întâmplările simple sunt purtătoare de sensuri etice fundamentale. În Cartea lui Andrei (2008), poeziile dedicate copilăriei (fiului său) îmbină claritatea expresiei cu o emoție reținută, evitând infantilizarea și păstrând demnitatea actului literar. Activitatea fotografică a lui Ion Lazu reprezintă o extensie firească a sensibilității sale literare, completând poezia, proza și jurnalul printr-un limbaj vizual dominat de aceeași rigoare, discreție și atenție pentru semnificațiile ascunse ale realului. Albumele sale de artă fotografică nu sunt simple colecții de imagini, ci adevărate construcții reflexive, în care fotografia devine o formă de meditație asupra timpului, memoriei și relației omului cu spațiul. Albumul Natura sculptează (1984) propune o viziune contemplativă asupra lumii naturale, surprinsă în formele modelate lent de timp. Pietrele, relieful, structurile naturale sunt privite ca opere anonime ale unei creații continue, iar fotografia devine un instrument de revelare a frumuseții austere și durabile. În acest volum se poate observa aceeași tendință spre esențializare care caracterizează poezia lui Ion Lazu: imaginea este lipsită de artificii, concentrată pe formă, lumină și tăcere. În Literaturile Bucureștiului (2010), realizat în colaborare și publicat de Muzeul Național al Literaturii Române, perspectiva se mută dinspre natură spre spațiul urban și memoria culturală. Fotografiile surprind locuri, clădiri și detalii ale orașului legate de existența scriitorilor, transformând Bucureștiul într-un palimpsest al literaturii române. Albumul funcționează ca o hartă afectivă și culturală, în care imaginea devine un act de recuperare a memoriei, în deplină consonanță cu proiectul plăcilor memoriale inițiat de autor. Cele două albume dezvăluie o constantă a creației lui Ion Lazu: dorința de a fixa urmele timpului și de a salva sensuri amenințate de dispariție. Fie că este vorba despre formele sculptate de natură sau despre semnele literaturii în spațiul urban, fotografia sa rămâne o artă a discreției și a responsabilității, confirmând unitatea profundă dintre scriitorul și artistul vizual Ion Lazu. Dincolo de opera sa literară, Ion Lazu se distinge printr-o activitate culturală de amploare, rar întâlnită prin consecvență și impact concret. Proiectele inițiate și realizate de el transformă literatura din act exclusiv livresc într-un gest civic, orientat spre recuperarea memoriei. În toate aceste inițiative, autorul își asumă rolul de responsabil al trecutului cultural, acționând adesea solitar, cu perseverență și rigoare morală. Cel mai cunoscut și amplu dintre aceste demersuri este proiectul „Plăci memoriale pentru marii scriitori dispăruți”, desfășurat între anii 2007–2009. În cadrul acestuia au fost montate peste 200 de plăci memoriale pe clădirile din București în care au locuit sau au creat scriitori români importanți. Proiectul a fost inițiat, coordonat și dus la capăt de Ion Lazu, devenind un act exemplar de recuperare a memoriei literare în spațiul urban. Orașul este astfel transformat într-un muzeu deschis, iar literatura reintră în circuitul cotidian al comunității, vizibil și discret. În continuarea acestei preocupări pentru adevărul istoric și justiția memoriei, Ion Lazu a inițiat în 2008 proiectul„Scriitori încarcerați sub regimul comunist”, asumat de Uniunea Scriitorilor din România. Scopul proiectului era documentarea și aducerea în atenția publicului a destinelor scriitorilor persecutați, întemnițați sau marginalizați politic. Deși oprit în faza de finalizare, proiectul rămâne o dovadă a angajamentului autorului față de adevărul istoric și față de recuperarea unor pagini dureroase ale literaturii române. Un alt demers cu valoare simbolică și educativă este proiectul „Școli sătești cu nume de scriitori” (2017), prin care Ion Lazu a urmărit restabilirea legăturii dintre educație, comunitatea rurală și patrimoniul literar național. Deosebit de semnificativ este și proiectul „Placa centenară pentru cei 122 de scriitori români combatanți în Marele Război al Întregirii (1914–1918)”. Prin acest demers, Ion Lazu aduce un omagiu scriitorilor care au participat direct la evenimentele fondatoare ale României moderne, reafirmând legătura profundă dintre literatură, istorie și sacrificiu. Proiectul restituie literaturii dimensiunea ei civică și națională, adesea ignorată în discursul contemporan. În mod inedit pentru literatură, proiectele culturale inițiate de Ion Lazu constituie o operă paralelă cu cea literară, dar la fel de coerentă și necesară. Ele demonstrează că memoria nu este un exercițiu nostalgic, ci o responsabilitate activă. Prin aceste acțiuni, Ion Lazu se aafirmă ca un constructor de memorie culturală, un intelectual pentru care literatura continuă dincolo de carte, în spațiul public și în conștiința colectivă. În concluzie, Ion Lazu este un autor al discreției fertile, un scriitor care a ales profunzimea în locul vedetismului literar și continuitatea în locul succesului efemer. Opera sa, diversă și coerentă, îl așază într-un loc distinct al literaturii române contemporane, ca pe un creator pentru care literatura rămâne, înainte de toate, o formă de adevăr esențializat și rafinat.

Aseară, la Palatul I.Gh. Brătianu din Piața Amzei, Recitalul celor 22 flautiști a lui Ionuț Bogdan Ștefănescu. Recitalul Coloana infinită, cuprinzînd piese din repertoriul clasic, dar și compoziții recente, printre care cele ale compozitorilor români Irina Hasnaș, Laurențiu Ganea, Andrei Tănăsescu și Vlad Burlea - toți prezenți în sală, s-a desfășurat sub egida Muzeului Național George Enescu, coordonarea fiind asigurată de compozitoarea Carmen Câreci, prezentă în sală. O seară magică. Aplauze entuziaste, pe deplin meritate... (Mi-am amintit cu mari emoții că prima seară culturală la care am luat parte, în îndepărtta-mi studenție, a fost o întâlnire cu marele scriitor Cezar Petrescu. După câteva săptămâni, am aflat că marele scriitor murise... Sic transit gloria mundi... "D:\Desktop\IMG_20260223_183018.jpg" "D:\Desktop\IMG_20260222_124435.jpg" "D:\Desktop\IMG_20260222_113514.jpg" "D:\Desktop\IMG_20260222_124430.jpg" "D:\Desktop\IMG_20260223_181922.jpg" "D:\Desktop\IMG_20260223_174735.jpg"

https://bentodica.blogspot.com/2020/08/ion-lazu-proiect-cultural-2008.html O emisiune la postul de RADIO RRI, participanți: SCRIITORII Lidia și Ion Lazu și Ben Todică din Melbourne - Australia,

D:\Desktop\IMG_20260109_150652.jpg D:\Desktop\IMG_20250630_104436.jpg D:\Desktop\IMG_20251216_162318.jpg D:\Desktop\.trashed-1763096486-IMG_20250816_195726.jpg D:\Desktop\IMG_20200615_120603.jpg D:\Desktop\CIMG0009.JPG D:\Desktop\DSC_0400.JPG D:\Desktop\502861475_10213081553869594_7066731505586309090_n.jpg