ION LAZU: Sub limita de detecţie Vorbiţi în şoaptă Ceva se petrece Sub pragul vostru auditiv. Aşa cum silabele gurii tale Sunt sorbite de timpanele ei, tot astfel Acolo, în adânc, Picură ceva – Pământului îi scapă lacrimi Pe care le-nghit rădăcinile; Acolo, în înalt Se spulberă ceva – Văzduhului îi scapă lacrimi Pe care le-nghit îngerii. E un plânset fără istov Al lucrurilor, fertil – Doar că se petrece Sub limita de detecţie.

Poezie si proza În căutarea unui spiritus loci în proza lui Nicolae Ștefănescu 12 min read January 28, 2025 Anca Sirghie Views Counter: 22 În căutarea unui spiritus loci în proza lui Nicolae Ștefănescu Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie (Sibiu) Am găsit adesea texte în care apărea ideea mirabilă că renumele Mărginimii Sibiului se bazează pe amintirea satelor în care ciobanii aveau acasă biblioteci cu literatura națională românească și cu cea universală, dar nu le lipsea nici câte o carte din marea filosofie a lumii, pe care acei oameni ai muntelui puteau dovedi că au citit-o. N-aș fi dat credit unei asemenea imagini, care astăzi pare de poveste, ca să nu zic de domeniul absurdului, dacă prin anii ‘60 nu aș fi avut chiar eu o întâlnire de neuitat. Cu cine? Cu un cioban din Mărginime. Era în vremea studenției mele, când în trenul ce mă transporta de la Sibiu la Cluj, în compartiment lângă mine a stat un cioban. După mirosul puternic pe care îl emana, ducea la piață brânză. La un moment dat ne-am prins într-o conversație, iar el, aflând că eu studiez literatura, s-a interesat de anumite subiecte. Dar în același timp, el mi-a dovedit că are lecturi serioase atât din operele clasicilor români, cât și din marii prozatori ai literaturii realiste ruse/ști/. Ciobanul acela era atât de inițiat în marea proză a lumii încât eu i-am mărturisit, fără nicio exagerare, că, dacă ar da examen la Facultatea de Litere, ar putea să fie admis ca student. Fără o disimulată mândrie, el mi-a pus întrebarea: „Ce crezi dumneata, domnișoară, că noi stăm cu oile în munte fără să știm de lume? După ce terminăm treaba, noi deschidem cărțile aduse de acasă și citim ce ne interesează.” Iată o discuție care astăzi pare celor mai mulți că ține de domeniul fantasticului. Ca și atunci, îmi pun problema cum reușeau ciobanii Mărginimii Sibiului să se inițieze în asemenea domenii ale umanismului. Răspunsul pe care l-am găsit este că intelectualii satului, fie că ne referim la învățători și profesori, fie la preoții călăuzitori în viața spirituală, erau niște oameni de înaltă conștiință românească, cu o responsabilitate cărturărească pe care și-o împlineau cu prisosință. Imaginea preotului care în Secolul Luminilor strângea în jurul lui țăranii analfabeți, cărora le citea din cărți populare, precum Esopia sau Alexandria, a fost înlocuită în secolul al XIX-lea cu dascălul școlilor rurale. În Transilvania, una dintre realizările Școlii Ardelene a fost înființarea școlilor sătești, astfel că sub directoratul lui Gheorghe Șincai (1754-1816), un poliglot de excepție, care vorbea pe lângă limba română, latina, maghiara, germana, greaca veche, italiana și franceza, s-au înființat peste 300 de școli în limba română. Bun început a fost acela. Și rezultatele au fost promițătoare, pentru că din rândurile țăranilor s-au ridicat, printr-o cernere naturală, cărturari de seamă, afirmați în toate domeniile economiei și culturii. Nu zadarnic, la intrarea în centrul orașului Săliște, capitala Mărginimii Sibiului, te întâmpină un panou înalt cu academicienii pe care i-a dat României această zonă de puternică tradiție a țării noastre. Dintr-o familie de intelectuali, descinzând din învățătorul Nicolae Hanzu, prieten al unor personalități strălucite, așa ca istoricul Ioan Lupaș și muzicologul Timotei Popovici, s-a născut la 8 octombrie 1944, în comuna sibiană Gura Râului, geologul și scriitorul Nicolae Ștefănescu. Părinții lui erau intelectualii Gheorghe și Florica Ștefănescu, renumită nu numai ca profesoară, ci și ca dirijor al corului din comună. Nicolae a urmat Școala primară în comuna natală și apoi Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, terminat în 1962, în aceeași promoție cu noi. S-a arătat interesat de domeniul geologiei, o profesie spectaculoasă, dar solicitantă. Ca atare, după ce a absolvit Facultatea de geologie la Universitatea din București, s-a angajat, activând la o firmă de prospecțiuni geologice și geofizice din capitală. Așa cum își amintește chiar el, preocuparea pentru scris a debutat în timpul școlii la Cercul de literatură de la Casa Pionierilor din Sibiu. A continuat în liceu și în facultate cu texte socotite de el nesemnificative și, ca atare, dispărute în neant. Dacă l-ai fi întrebat, aflai că el este convins că nu are talent pentru această activitate, căci modestia sa de intelectual discret mergea până la capăt. Nu frecventa cenaclurile bucureștene, ca alți tineri, dornici să fie recunoscuți ca scriitori, dar scria pentru sertar, ca un mod de manifestare artistică pentru sine, nicidecum pentru public. Din fericire, trei personalități l-au repus pe linia de plutire: prozatorul și poetul Ion Lazu, haiginul cu renume internațional Dan Doman și mama sa, Florica Hanzu Ștefănescu. Ca și alți membri ai familiei Hanzu, Florica a scris multe versuri, dar fără preocuparea de a le publica. Scrisul era pentru ea un mod de a fi, preluat de la mai vârstnicii casei și transmis copiilor ei. Iată de ce fiului său Nicolae i-a revenit sarcina de a le publica postum sub titlul Poeme de taină, tipărite la Editura Sfântul Ierarh Nicolae din Brăila în anul 2020. Activitatea de teren, ca geolog, la București a coincis la Nicolae cu adevăratul său debut literar. Un filon secret lega cele două pasiuni, cea pentru profesia de geolog și cea literară, iar lectura din cărți de valoare le îmbogățea pe amândouă. Astfel, Nicolae Ștefănescu a scris începând de atunci poezie, alături de eseuri politice, versurile haiku alternând cu povestiri (conținând mai ales aventuri pentru copii), nuvele și romane. Toate au rămas ca manuscrise, așezate cu grijă în sertar. El eluda cu consecvență aparițiile publice, care i se păreau incompatibile cu structura personalității sale. În timp, lui Nicolae i-au apărut creații de haiku și rengay în mai multe antologii din țară și din străinătate, printre care Haiku World. An International Poetry Almanac (Kodasha International, Tokyo-New York-London), de William J. Higginson, Antologia haikuului românesc 2004, Antologia sezonală de poezie zen, autori români din secolul XX -2008.Nu au întârziat să apară și premii literare cu totul remarcabile: Premiul juriului la Ito En New Haiku Contest, în 1996 sau Premiul al doilea la Mainichi Haiku Contest în 2001. Descoperit de străinătate înainte de atestarea sa pe plan național ca plămăditor de versuri al unor genuri de poezie, cum sunt haiku și rengay, atât de dificil de realizat, datorită rigorilor esențializării, Nae Ștefănescu experimentează genuri literare diverse, el valorificând o curiozitate aparte pentru istoria satului său din Mărginime, cu oameni interesanți și locuri de poveste, ce justifică înlocuirea toponimicului Gura Râului cu metafora Gura Raiului. De interesul său mereu iscoditor nu a fost ferit nici orașul Sibiu, pe care totdeauna el l-a privit cu ochi fascinați, mereu pregătiți să îmbrace un detaliu istoric într-o aură de fantezie, una ce se dovedea revelatoare pentru un adevăr intuit cu o putere de pătrundere nebănuită. Așa ținea autorul să dovedească cât de multe mistere continuă să aibă istoria, înțeleasă cu adevărat doar de cei ce pătrund acel spiritus loci, bine protejat de legende și povești, iar acestea circulă cel mai firesc pe cale orală. După o definiție de dicționar, „…astăzi, ca și în timpurile vechi, expresia „Spiritus loci”/„Genius loci” se mai referă, atunci când este vorba de un spațiu cu mare încărcătură afectivă pentru un om, la locul nașterii sale, de care îl leagă energii subtile, pentru că de acolo își trage, indiferent unde se află, unde trăiește, esența ființei sale spirituale.” Este căutarea pe care am descoperit-o la colegul meu de liceu de altădată, acum când după pensionare s-a întors în satul său natal, dar nu ca să odihnească, după o profesie care îi pusese rezistența fizică la grele încercări în prospecțiile geologice, ci ca să continue descoperirea acelui spiritus loci, ascuns în consătenii săi și în poveștile lor. Fragilitatea fizică a octogenarului ascunde o forță spirituală ieșită din comun, radiind în noul anotimp al vieții sale de guran cu preponderență în manifestarea sa artistică. Discuțiile pe care le-am purtat colegial, cu câteva texte în față, i-au dat curaj lui Nicolae Ștefănescu și, începând din anul 2020, scriitorul a dat la tipar o parte dintre ele, selectate cu parcimonie dintre manuscrise. Elaborarea literară a rămas un exercițiu primenitor, o constantă a ceasurilor lui de singurătate bogată, pe care le trăiește în casa natală de la Gura Râului. Decizia de a debuta editorial a venit mai greu și mult mai târziu, din cauza onestității sale nemăsurate. Creația rămâne și în prezent o realitate intimă, fără prelungiri în viața publică, fapt ce explică acceptul atât de târziu de a răspunde invitației noastre să lanseze cele mai recente cărți la Cenaclul „Radu Theodoru” din Sibiu. În anul 2022, lui Nicolae Ștefănescu i-a apărut, la îndemnul nostru, o plachetă de poezie O sută de nopți, cuprinzând Poeme de dragoste și de visare, cum sună subtitlul cărții, iar în 2023 – O aventură hermeneutică sau întâlnire cu Solomonarul, având prefața semnată de profesoara Marina Buiuc, care îl definește cu o intuiție exactă pe consăteanul Domniei sale drept un „culegător de comori ascunse”. Așa erau și enigmaticele legende despre „Tărâmul Solomonarul” spre care pornesc în căutare niște copii. Considerăm că Nicolae Ștefănescu nu are egal în pasiunea cu care valorifică legendele locale, supunându-le unei hermeneutici prin care el descoperă semnificații tăinuite de secole și chiar de milenii în zona Mărginimii Sibiului. Pasiunea geologului își dă mâna cu fantezia naratorului, care nu are virtutea descrierilor ample, în stil sadovenian, ci rodul unei asemenea îngemănări este descoperirea realităților reperabile în geografia și istoria meleagurilor sale natale. Acestea sunt în cărțile debutului său epic un pivot plin de savoare imaginativă. Ne-am convins de acest adevăr citind cartea „În povești” la Bocca del Rio, cu scurtele sale narațiuni, volum epic prefațat de o altă consăteană prestigioasă, conf. univ. dr. Rodica Brad, colegă a noastră la Facultatea de Litere din Sibiu. Am motive temeinice să apreciez adevărul că cele două profesoare, care s-au ridicat în elita intelectuală a comunei și apoi în cea a Sibiului, au fost niște „ursitoare” binecuvântate la botezul scriitorului, ele prefațând și îngrijind cărțile pregătite de Nicolae pentru publicare. Cartea a fost așteptată și apoi citită cu viu interes de întreaga comunitate a satului, pentru că gurănii au descoperit în ea un fel inedit de monografie ad-hoc a localității, cu figuri memorabile din trecut, dacă ar fi să-l amintim doar pe Ioachim Munteanu, cel care „a înscris în eternitate ființa comunei”, prin primul studiu amplu dedicat prezentării acesteia. Cu emoție, am descoperit în autograful așezat pe exemplarul cărții„În povești” la Bocca del Rio, dăruit mie de autor, că nici îndemnurile mele la scris nu au rămas fără ecou. Dedicația lui Nae, cum ne place nouă să-l numim cu familiaritate, sună astfel: ”Încep să mărturisesc o prietenie care face să meargă mai eficient mâna cu condeiul. Mă înclin dnei Anca Sîrghie, care mă inspiră la scris.” Temelia poveștilor grupate tematic în carte au pus-o bunicii lui, care l-au fascinat cu harul lor de naratori. Învățătorul Nicolae Hanzu pare să fi fost un vrednic urmaș al dascălului Ion Creangă, renumit ca povestitor de geniu. Explicația autorului are adâncimi de-a dreptul științifice, pentru că bunicul din Gura Râului când povestea „stimula neuronii imaginației ascultătorului atât de mult, încât intrai cu totul în peisajul poveștii. Restul…dispărea.” Următoarele două apariții editoriale ale scriitorului fac obiectul lansării din 31 ianuarie 2025 la Cenaclul nostru. Atunci când în anul 2024 am citit cartea Trei povestiri din Sibiu, publicată la Editura A.T.U din localitate, am rămas cu impresia că autorul desferecă noi taine, de data aceasta ale orașului-cetate de pe malurile Cibinului. Lecturând narațiunile volumului, te pomenești față în față cu ceasornicarul care manevrează timpul, cu ușa secretă destinată numai îndrăgostiților sau cu casa piticilor. Toate devin personaje care primesc o personalitate atât de puternică, încât pot să fie catapultate din planul imaginarului, intrând în realitatea vieții cititorilor. Nu mi-am putut reprima pornirea de a căuta în toposul „Cetății roșii”, cum era denumit Sibiul în epoca medievală, urmele acelor întâmplări narate de Nicolae Ștefănescu, ca dovadă că lectura cărții a rodit. În debutul anului 2025, autorul nostru publică Cronica fierarilor din Foltea, tipărită tot la Editura A.T.U. Îngrijitoarea ediției, prof. Marina Buiuc, ține să dea cheia de înțeles a poveștii pe care o țese autorul în jurul celor două cuptoare de topit fier, descoperite de un geolog austriac la mijlocul secolului al XIX-lea în Râul Foltii din Munții Cibinului, fantezia naratorului construind personaje și povești ce leagă epoci distanțate milenar de istorie: „Fierarul Magus nu este doar un artizan, ci și un personaj arhetipal, simbolizând puterea creației. Săbiile pe care le făurește devin embleme ale luptei, onoarei și destinului, conferind poveștii o dimensiune mitologică.” Fantezia lui Nae Ștefănescu se deosebește de cea a lui Vasile Voiculescu sau a lui Mircea Eliade, mari creatori de literatură fantastică, prin faptul că narațiunile lui alerte dovedesc capacitatea de a face credibilă o poveste în care imaginația rămâne mereu pe muchia adevărului istoric, lăsând cititorului impresia că-l chiar slujește pe acesta. Prefațatorul recentei cărți, prof. univ. dr. habil. Ioan Marian Țiplic, el însuși istoric sibian prestigios, remarcă unghiul inedit din care scriitorul guran abordează un fapt real din trecutul Transilvaniei: „Amestecul de ficțiune, istorie și referiri la geologie, toponimie și hidronimie contribuie la crearea unui background mozaicat pentru povestea de dragoste care este firul roșu al poveștii. De aceea, pe parcursul textului sunt „salturi” peste secole, întoarceri la istorii vechi și referiri la popoare și personaje care nu sunt prezentate în succesiunea lor firească.” (p. 4) Aflăm cu interes că Nae, colegul nostru, are în pregătire alte două texte, cărora le-a stabilit titlurile Fântâna cu stea (SF) și Maria for ever, dar încă nu știm dacă este vorba de romane sau de proze mai scurte. În șantierul său urmează să mai fie finalizate cel puțin alte 10 cărți distincte. Dacă dai crezare mărturisirii autorului, anume că pentru el „scrisul este un hobby”, unul care nu joacă în viața sa decât rolul de a-i asigura “porția de optimism”, ai putea deduce că raza de interes a cărților lui nu depășește cercul familiar al consătenilor și al prietenilor. În schimb, dacă te apleci asupra cărților lui Nicolae Ștefănescu, ajungi să remarci cel puțin două lucruri distincte. Pe de o parte, înțelegi că el, scrisul, face parte din ecuația vitală a existenței autorului, dobândind după revenirea sa în comuna natală o rațiune esențială de a fi, una ce nu mai este concurată de obiective profesionale. În sensul acesta, noi ne vedem nevoiți chiar să îl contrazicem, apreciind că opera literară este pentru el mult mai mult decât un hobby, adică un mod superior de viață. Pe de altă parte, atât timp cât el izbutește să descopere și în prezent niște izvoare de inspirație neexplorate din folclorul local al mărginenilor, nu ne rămâne decât să îi urăm puterea de a transpune proiectele sale în realitate. Foto. Anca Sîrghie Tags: Anca Sirghie Gheorghe Sincai Nicolae Stefanescu proza Scoala Ardeleana Sibiu Transilvania

Daniel Dragomirescu, Despre scriitori, numai de bine”

Florentin Streche 13 mai 2026, 17:25 (acum 3 zile) Limba română contemporană traversează o perioadă de tranziție profundă, aflată la intersecția dintre tradiție și modernitate, dintre rigoare și improvizație. Sub presiunea accelerării tehnologice, a globalizării și a transformărilor din educație, felul în care românii vorbesc și scriu s-a modificat vizibil. Într-o societate dominată de viteza comunicării și de consumul rapid de informație, corectitudinea lingvistică este adesea percepută ca un detaliu inutil, iar nu ca o formă de respect față de interlocutor și față de sine. La aceasta se adaugă dificultățile sistemului educațional, care, în multe situații, nu mai reușește să formeze deprinderi solide de exprimare și gândire critică, reducând studiul limbii la exerciții mecanice, lipsite de relevanță culturală. Pentru unii, aceste schimbări sunt semnele clare ale unei degradări alarmante; pentru alții, ele reprezintă etape firești ale evoluției unei limbi vii. Adevărul pare să se afle, mai degrabă, într-o zonă de echilibru: limba română nu dispare, dar nici nu rămâne intactă. Ea reflectă fidel societatea românească actuală – fragmentată, grăbită, adesea contradictorie, dar încă atașată de nevoia de identitate și expresie proprie. În primul rând, limba română se confruntă cu o uzură accentuată în spațiul public. Rețelele sociale, presa online, emisiunile de divertisment sau chiar discursurile oficiale abundă în greșeli gramaticale, dezacorduri, confuzii semantice și formulări improprii. Expresii precum „care sunt părerea ta?”, „decât o carte bună” sau „mi-ar place să…” nu mai surprind, ci devin aproape obișnuite. Această banalizare a greșelii indică nu doar lipsa atenției, ci și slăbirea normei ca reper colectiv. În al doilea rând, influențele externe au remodelat vizibil vocabularul limbii române. Englezismele sunt omniprezente, mai ales în mediul urban și profesional: „a da skip”, „a face sens”, „a share-ui”, „meeting”, „target”, „deadline”. Fenomenul în sine nu este condamnabil, deoarece împrumuturile lingvistice au însoțit mereu evoluția limbii române. Problema apare atunci când aceste împrumuturi sunt folosite excesiv, fără necesitate reală, în detrimentul unor cuvinte românești perfect funcționale. Această preferință poate trăda o anumită fragilitate culturală sau dorința de a mima un prestigiu global. Istoria oferă însă un contrast relevant: în secolul al XIX-lea, valul de termeni francezi a fost integrat printr-un efort conștient de adaptare și normare, contribuind decisiv la modernizarea limbii. Astăzi, în schimb, importul este adesea superficial, fragmentar și lipsit de asumare, ceea ce riscă să creeze un limbaj hibrid, instabil și sărăcit de sens. În al treilea rând, dincolo de aceste semne de fragilizare, limba română cunoaște și procese de revitalizare remarcabile prin cultură și literatură. Se explorează registre noi ale expresiei, combinând limbajul cotidian cu rafinamentul poetic, memoria culturală cu sensibilitatea contemporană. În paralel, mediul online poate fi văzut și ca unul al creativității: tot mai mulți tineri redescoperă cuvinte arhaice, jocuri de limbaj, metafore originale și forme alternative de expresie – de la poezie urbană și spoken word până la vloguri literare sau eseuri personale. Aceste inițiative demonstrează că limba română este capabilă să se reinventeze atunci când este folosită cu pasiune și conștiință. Cel mai bun instrument normativ al limbii este Noul Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (DOOM), esențial pentru toți cei care doresc să folosească limba corect și responsabil. Elaborat sub egida Academia Română, DOOM-ul nou nu este doar o simplă listă de reguli, ci o radiografie fidelă a transformărilor prin care trece limba română în prezent. DOOM-ul clarifică și actualizează normele ortografice și morfologice, eliminând multe dintre ezitările existente în uzul curent. Sunt stabilite forme corecte pentru plural, gen, accent sau despărțire în silabe, aspecte frecvent greșite în vorbirea publică. De exemplu, dicționarul fixează formele literare acceptate și respinge variantele populare sau incorecte, contribuind astfel la menținerea unității limbii române standard într-un context în care deviațiile sunt tot mai frecvente. O noutate importantă o reprezintă deschiderea controlată față de realitatea lingvistică actuală. DOOM-ul nou include termeni moderni, în special din domeniul tehnologiei, al comunicării digitale și al vieții cotidiene, reflectând modul în care limba română se adaptează la societatea contemporană. Totuși, aceste împrumuturi sunt integrate cu prudență, fiind adaptate fonetic și morfologic, ceea ce arată preocuparea pentru păstrarea coerenței interne a limbii, nu pentru acceptarea necritică a oricărui termen străin. Nu în ultimul rând, DOOM-ul nou are un rol educativ major. Pentru elevi, profesori, jurnaliști, funcționari sau scriitori, el funcționează ca o autoritate lingvistică de necontestat. Într-o epocă a relativizării regulilor și a exprimării prea spontane, dicționarul reafirmă ideea că libertatea de expresie nu exclude rigoarea, iar corectitudinea limbajului este o formă de respect față de cultură și comunitate.

D:\Desktop\IMG_20241206_152355.jpg D:\Desktop\IMG_20241206_152220.jpg D:\Desktop\IMG_20241206_151125.jpg D:\Desktop\IMG_20241206_150426.jpg D:\Desktop\IMG_20241202_145128.jpg D:\Desktop\IMG_20241202_151239.jpg

Infinitatea cuvintelor - Rememorare Ileana și Romulus Vulpescu - spectacolul muzical-poetic susținut la Sala Media de renumitul actor și cantautor SERGIU CIOIU, dimpreună cu cantautorul Mihai Bisericanu și pianistul Lyuben Gordinski. Pe scenă a fost invitată dintru început actrița RODICA MANDACHE, care a citit din Arta conversației și din alte scrieri ale Ilenei Vulpescu. Pe cea mai mare ploaie, însă ocrotit de umbrela-mi strașnică, m-am prezentat la casa de bilete, iar domnișoara amabilă de la ghișeu mi-a venit în întâmpinare, oferindu-mi un loc 2 pe rândul 1 al sălii Media. Este de înțeles de ce doream să fiu cât mai aproape de scenă, de actorul-prieten de cursă lungă Sergiu Cioiu, să-l văd, să-l simt, să aud cum își foșnește colile etc. Am întrebat-o pe amabila casieră cum aș ajunge cel mai bine la sala respectivă, eu sperând că există în uriașa clădire căi mai lesnicioase de acces spre Sala Media; mi-a arătat: ieșiți pe unde ați intrat, o luați la dreapta și la un moment dat veți ajunge la intrarea cu pricina... Ceea ce am și făcut, plescăind de zor prin pînza de apă adunată pe lespezile ce înconjoară clădirea - eu în pantofii cei de gală, negri cu găurele, prin care apa intră într-o veselie; cu care ocazie am constatat că nu există niciun sistem de drenare a apei de ploaie în jurul Teatrului Național... Și a început spectacolul, iar maestrul Cioiu a știut să ne implice în seria de refrenuri etc. Iar la final, adresându-se publicului co-participativ, a lansat invitația: Are cineva ceva de spus despre minunații scriitori evocați aici? S-au prezentat pe rând, cu mare cinste, mai tinerii noștri prieteni Florentin Streche și..., care ne-a citit din cartea Domniei sale un fragmet evocându-i pe cei doi corifei. Text la cel mai înalt nivel. Mai are cineva de spus ceva? Au adus-o pe scenă pe Margareta Labiș, sora mai mică a teribilului poat Nicolae lașiș, mart ”la douăzeci de ani și încă unul” (N-aș vrea niciunul să i-l dau minciunii...). Or, voi spune asta oricât mi-ar fi de greu: Dna prof. M.L. nu a reușit să îngaima nimic inteligibil...Mai are cineva de adăugat ceva? Eu ce să fi spus? Că l-am cunoscut pe Romulus Vulpescu încă pe vremea Cenaclului Lașiș, girat pe-atunci de însuși Eugen Barbu. În staful său mai erau: Gica Iuteș, Ion Dodu Bălan, alți câțiva condeieri precum C.V. Tudor... Eu însumi, revenit din campaniile mele de geolog-terenist, mă prezentam la Cenaclul Labiș, luam loc pe ultimul rând din partea stângă. Iar alături de mine se plasa de fiecare dată nimeni altul decât Romulus Vulpescu; ascultam amândoi, în deplină tăcere, fără să schimbăm un singur cuvânt... Doi bărboși concentrați la maximum. Probabil D-sa nu știa nimic despre mine, deși pe-atunci deja câștigasem un premiu întâi pentru subiecte de film și deja îmi apăruse cartea de debut editorial, apoi încă una, un mic roman care a stârnit un scandal imens la Europa Liberă, ceva de genul: în dulcea țară nu este realitatea pe care o cosmetizați voi, bieți culturnici, ci este o prea-tristă și generalizată dramă a bietului popor, așa cum o prezintă scriitorul Ion Lazu în cartea sa Despre vii, numai bine...Etc. Tăceam amândoi. Dar în ce mă privește, îl admiram la maxim pe redutabilul poet și neegalatul traducător din marea literatură a lumii ! Îmi treceam bună parte din timp citindu-i traducerile... Ce vremuri aprige am apucat noi, scriitorii, în cei 50 de ani de comunism ! Pe cine mai interesează acele triste realități? Dar pe cine mai interesează literatura, în general? Întrebări dureroase, apărute ca din neant, la rememorarea marilor scriitorri Ileana și Romulus Vuplescu. Devotat, Lazu

https://www.youtube.com/watch?v=MPy0p8qEz0s&list=RDMPy0p8qEz0s&start_radio=1 Ben Todică recită din Lidia Lazu

D:\Desktop\IMG_20230321_155912.jpg D:\Desktop\IMG_20221227_030142.jpg D:\Desktop\.trashed-1778854276-IMG_20260415_141544[1].jpg D:\Desktop\.trashed-1778854267-IMG_20260415_141512[1].jpg D:\Desktop\.trashed-1778539327-IMG_20260305_164846[1].jpg D:\Desktop\.trashed-1778503130-IMG_20260410_215906[1].jpg D:\Desktop\IMG_20230216_033811.jpg D:\Desktop\IMG_20221227_030142.jpg D:\Desktop\.trashed-1759488581-IMG_20250823_132230[1].jpg D:\Desktop\IMG_20241206_151125.jpg D:\Desktop\IMG_20241206_151135.jpg D:\Desktop\IMG_20241206_152220.jpg D:\Desktop\IMG_20241206_152355.jpg