19 aprilie: Calistrat Hogaş, n. 19 aprilie 1847 - d. 28 august 1917

 

 

Fiu al unui preot din Tecuci, la şcoala primară i se trece numele Hogaş, porecla bunicului, spre a-l diferenţia de alţi şcolari cu numele Dumitriu. Urmează Academia Mihăileană şi Liceul Naţional din Iaşi, coleg şi prieten cu A. D. Xenopol (vor colabora la un moment dat), cu Vasile Conta, Al. Lambrior, Gh. Panu. Între 1867 şi 1869 urmează Literele la Iaşi. Prin concurs, devine profesor şi destul de repede director la gimnaziul din Piatra Neamţ, unde va fi director până în 1915, cu câteva întreruperi, din cauza unor conflicte cu autorităţile - intervale când este profesor la Tecuci 1878-1880, la Iaşi, la Alexandria, 1886, la Roman, 1891, din nou la Iaşi 1899. 

S-a manifestat în literatură cu mare întârziere, după ce debutase în 1874 cu poezia Legenda Lăcrămioarei şi peste vreun deceniu publicase fragmente din Amintiri dintr-o călătorie, 1882, poate sub influenţa lui Caragiale, pe atunci inspector şcolar în judeţul Neamţ. Abia prietenia cu Garabet Ibrăileanu, care înfiinţase revista Viaţa Românească îl determină să înceapă în 1907 o colaborare susţinută. În 1912 ar fi fost să apară prima ediţie din Pe drumuri de munte, distrusă chiar de autor din cauza nenumăratelor greşeli de tipar, urmare a unei corecturi neglijente prestată de autorul însuşi. A doua ediţie, din 1914 are un destin şi mai nefericit: întregul tiraj pregătit de expediţie arde împreună cu tipografia. Urmează anii războiului. Autorul însuşi se stinge, în 1917, la 70 de ani. Prima ediţie, în două volume, va apărea abia în 1921, prefaţată de Mihail Sadoveanu. Liviu Rebreanu face un referat prin care opera postumă va fi încununată cu primul premiu al noii Societăţi a Scriitorilor Romîni, 1924.

Discuţiile cu privire la receptarea critică a operei lui Calistrat Hogaş par să fi împrumutat ceva din destinul frământat al autorului. Admirat de colaboratorii Vieţii Româneşti ca scriitor de mare talent şi personaj pitoresc, i s-a remarcat pe rând: primitivismul, păgânismul, vitalismul, tendinţele clasicizante, barochismul, umorul şi intenţiile parodice. Înseamnă a-i numi unicitatea cu un singur termen, ceea ce nu poate fi cazul acestui scriitor de mari viziuni, indiferent care vor fi fost influenţele de lectură, remanente în text. De ce nu i-am introduce în formulă pe un Rabelais, pe un Creangă, la nevoie? Ci Calistrat Hogaş şi-a tras pe propriul temperament un stil pe măsura firii sale - şi în rest, a dat frâu liber nestăvilitei sale iubiri pentru Natură, pentru momentele de reverie, pentru fiinţele întâlnite în sălbăticie, în singurătatea munţilor majestuoşi. Este o lectură delectabilă, din care ieşi împrospătat, revigorat, ca după o scaldă într-un iezer alpin.

Cel puţin eu, am absorbit prin toţi porii firii mele introvertite semnalele chemării spre munte, spre evadarea din constrângerile cotidianului. Nu m-am hotărât nici acum de nu cumva prima mea excursie la munte, în masivul Iezer-Păpuşa, se va fi petrecut sub semnul lecturilor din Pe drumuri de munte. Să fi văzut adică acolo ceea ce deja Hogaş mă învăţase să văd... Am preferat să reduc totul la strictul necesar, afirmând că "după ce am văzut munţii nu am mai vrut să trăiesc decât acolo..."

 

Citeşte mai mult:  http://www.neamt.ro/cmj/memoriale/hogas/biografie.html

http://www.biografii-online.net/index.php/scriitori/8-romania/25-calistrat-hogas-1848-1917

 

 

Alţi scriitori:

Adrian Rogoz, n. 1921

Ileana Vrancea, n. 1929

Maria Ana Tupan, n. 1949 

Ion Lazu - Imagini de ieri-alaltăieri

 

 18 aprilie: Ştefan Ioanid, n. 18 aprilie 1949 - d. 4 nov. 2009

 

  

 

 

S-a născut la Braşov. A debutat cu poezii în revista Astra, 1966. A absolvit Filosofia la Bucureşti. A fost o vreme profesor, apoi ziarist şi în urmă redactor la Curierul românesc, împreună cu poeţii Gh. Istrate şi Ion Murgeanu.

Un comentariu preluat de pe blogul poetului Ion Murgeanu: absentul.blog.com

„Unul din cei mai tulburători poeţi pe care i-am gustat în ultima jumătate de veac când glorii s-au desfăcut cu Nichita Stănescu, orgolii cu Cezar Ivănescu, redempţiunea cu Daniel Turcea, teribila forţă a Angelei Marinescu; iar acest poet vine dintr-o extraordinară discreţie – acest Ioanid, acest „Bietul Ioanide” al liricii noastre, puternic şi sigur pe sine, şi orgolios când în Scriptorium îşi dictează Metafizica Sieşi”.

 

Nu mai ştiu exact când am scris aceste rânduri despre Ştefan Ioanid, dar în mod sigur, după apariţia „Prolegomenelor morţii (Jurnal cu Anselmus)”, în 1998, când lucram în aceeaşi redacţie, la Bucureşti, şi am făcut pentru poezia lui o adevărată pasiune, iar pentru om un fel de „coupe de foudre”, ceva cum văzusem doar la Nichita Stănescu, atunci când, îmi închipui, că ne lua la rând, să se îndrăgostească de fiecare, asumându-şi doar sieşi rolul cesaric, de rege şi domn, sau chiar de  imperator (în sensul roman şi de comandant suprem), al poeziei momentului. Cu noi însă n-a fost aşa; o caldă fraternitate, dintr-un confort sufletesc al imposibilei trădări, chiar atunci când ignobila libertate prea des clamată din exterior, pre mulţi îi trăda, ori îi gâlcevea, dintr-o interioritate abandonată „beţiei de cuvinte”. Ştefan Ioanid, berbecele „lânii de aur” (n. 18 aprilie 1949 în Braşov – m. 4 noiembrie 2009 în Bucureşti), tipărise până atunci alte trei cărţi, după absolvirea Facultăţii de filozofie din Bucureşti, şi debutul său la revista Astra (1966), cea de la Braşov, fireşte. Cele trei cărţi, rostind, încă din titluri, o artă poetică total descâlcită de poncifele vremii: „Cuvântul unic” , Editura Albatros, 1976; „Mersul pe ape”, Editura Albatros, 1980; „Al doilea vis din pădurea de cedri”, Editura Cartea Românească, 1986, afirmau un poet venind de departe, relevat de o epifanie scurtcircuitată într-o biografie aproape comună, de nu ar fi fost şi boema, mama răniţilor, a poeţilor dintotdeauna, chiar dacă ea însăşi cauzatoare de boală. „Prolegomenele morţii”, Editura Cartea Românească, 1998, veni ca un dictat al Destinului deci. Între multe altele, mult mai tânărul nostru prieten, îmi vorbise despre o călătorie în China, şi poate glumisem: „Nu cred că pe Anselmus l-ai adus de acolo?!” Dar hotărât, i-am spus amical, nu că dezavuam prea speciosul titlu al noii sale cărţi, „Prolegomenele morţii”, doar că ar fi fost de-ajuns numai „Jurnal cu Anselmus”. În noua sa carte, apărută la Editura Paideia (altundeva nici nu s-ar fi putut!), mi se re-dă satisfacţia titlului cel mai potrivit: Jurnal cu Anselmus, însoţit şi de o Interfaţă: „ În anul 1996, o maladie stranie a artrizilor seara, care m-a ţintuit şase luni la pat, timp în care nu am dormit aproape deloc, şi în care am citit mai toate cărţile pe care nu le citisem niciodată până la capăt, am făcut o călătorie cu Anselmus (născut la 1033, în Aosta. A intrat în ordinul benedictin, devenind arhiepiscop de Canterbury în 1093. Ulterior, cei mai mulţi ani şi i-a petrecut în exil. A interpretat mântuirea în termenii umilinţei pe care o datorăm măreţiei insultate a lui Dumnezeu). Din acea călătorie s-a născut cartea Prolegomenele morţii, publicată la editura Cartea românească în 1998. În anul 2005 am luat de la capăt acea călătorie, mai mult dintr-o evidentă stare de prostraţie şi inchietudine, nicidecum dintr-o exaltare mistică, stare care mi-a fost întotdeauna străină, făcând cu totul alte opţiuni în infinitatea confuză a alternativelor posibile, crezând că istoria se va schimba…Nu s-a schimbat. L-am ucis încă o dată pe Anselmus…”

        Am transcris întreg acest text, atât de ştefanioanidian, ca pe-o unică, şi atât de rară fişă de istorie literară. Poetului, care aruncă în treacăt, cu-n fel de insolenţă virilă, o umbră „confuză” pe stările de exaltare mistică, dumnezeul măreţiei insultată de oameni i-a dăruit, în răstimp, o relativ-longevivă suferinţă, pentru a-şi releva darul şi harul, a-şi scrie deci poezia, în aceeaşi stare, pe care misticii o consideră starea de graţie, cea mai propice rugăciunii: suferinţa de pe cruce a Mântuitorului… Faptul că Ştefan Ioanid se fereşte de aura „poetului mistic”, atât de jucată, mai ales în ultima vreme, de cohortele de versificatori ce insultă-n scamatorii ieftine măreţia lui Dumnezeu, nu înseamnă că-l şi absolvă de ea. Ştefan Ioanid rămâne în literatura română dintotdeauna, un poet mistic integral, şi conţinut cu bună ştiinţă, în aura misticii dialectice a arhiepiscopului de Canterbury, Anselmus. Numai că stările misticii sale nu sunt convulsive, căci redempţinea ce se produce în actul poieticii, e un dar făcut dinainte: o abandonare de sine în transmisia unor stări de maximă tensiune: „De la un timp/ nu mai ştiam nimic / despre oameni Anselmus/ toţi semănau cu pata/ aceea umedă/ şi rece// a viitorului” – maxima maximorum…
Jurnalul lui Anselmus începe cu data de 1 ianuarie 2005 şi sfârşeşte cu data de 18 aprilie 2006, când poetul împlinea exact vârsta de 57 de ani (peste 4 ani avea să moară): „Astăzi dimineaţă la ora patru/ l-am ucis pe Anselmus// în timp ce visa// – Ce visa oare Anselmus / în timp ce murea?” Ultimele texte ale volumului de poezii al lui Ştefan Ioanid se referă exclusiv la Anselmus ( 1033-1109) fiind localizate şi datate Canterbury, în anul morţii „părintelui scolasticii”, şi atribuite zilei de 18 aprilie…sau poate că aceasta să fi fost ziua reală a morţii lui Anselmus?! 18 aprilie, ora 4: „Ultimele cuvinte/ din jurnalul lui Anselmus/ citându-l pe Eckhart: //Nu trebuie/ să vă fie frică de moarte// nu se duce în Iad/ decât acea parte a omului/ care nu vrea să moară”. În 18 aprilie, ora 21, epica subtilei construcţii e abandonată biografului contemporan, şi regăsim, integral, vocea lui Anselmus, translată poetului nostru, cu o epistolie trimisă din propriul Scriptorium Maestrului său: „Ca în fiecare zi/ şi astăzi a venit seara/ Anselmus// pe picioarele ei/ de cârtiţă veche// afară ploua torenţial/ peste tot omul// m-am dus în Scriptorium/ mă uitam în oglindă// la toate animalele/ acelea de dincolo/ şi nu vedeam nimic// se duseseră toate/ în acea cauză finală/ din care omul/ nu a înţeles niciodată/ mare lucru”
Dintre toţi oamenii poetul a înţeles totuşi câte ceva. 9 decembrie 2005: „Ştiu Anselmus: de la un timp/ am început să mă repet am vrut/ să reconstitui în cuvinte/ Arta fugii Tocata şi Fuga în Re Minor / de Bach din Biserica Neagră/ nu a ieşit mai nimic/ doar pustiul şi frigul// sunt cuvintele mai puţine ca fiinţa?”/ s.mea/ O întrebare tulburătoare cât un tratat de ontologie încă nescris. Şi ce potrivire: Bacovia cânta la vioară în utopia de-a fi atins pe strunele plânsului ei total melodia versului eminescian…E şi ceva de Bacovia uneori în versul „scolasticei” lui Ştefan Ioanid: 25 decembrie 2005: „Ca orice om/ care a uitat când s-a născut/ şi nu ştie când va muri/ am început să cred/ că toate cărţile din bibliotecă le-am scris eu” Dar unele consemnări strict biografice – amintesc de un altfel de Bacovia ( un Bacovia mai îndelung stilizat): 11 martie 2006: „Astăzi am cumpărat primele frezii/ anul trecut pe vremea aceasta/ cumpăram lucruri mai mari// creşteau singure în zăpada letală” iar pe contrapagină – ceva apropiat prin reflexie de Kavafis: 13 martie 2006: „Epoca miceniană abia se sfârşise/ începea barbaria/ peste munţi treceau// tot mai multe metale// domnul Stănici paznicul / genetic al domeniilor/ noastre monastice// nu mai înţelegea aproape nimic”
Trebuie să ai curajul nu să-l citeşti, ci să-l interpretezi „la orgă” pe Ştefan Ioanid, ascultându-i vocile interioare, urcând dintr-un adânc peremptoriu, stând o clipă în aerul rarefiat, ca nişte fine halouri, ca îndată să se prăpăstuiască spre alte adâncuri…”

 

Opera: Cuvântul tainic, 1976; Mersul pe ape, 1980; Al doilea vis în pădurea de cedri, 1986; Prolegomenele morţii, 1998; Jurnal cu Anselmus, 2005; Subteranele Fundaţiei, 2008

 

Citeşte mai mult: http://carleadan.wordpress.com/2009/11/04/a-murit-stefan-ioanid/#1

 www.napocanews.ro/.../in-memoriam-stefan-ioanid-1949-2009.html

www.absentul.blog.com

 

***

M-am văzut cu Ştefan Ioanid de câteva ori, poate la redacţia revistei unde lucra şi în mod sigur la Muzeul Bacovia, însoţit de poetul Ion Murgeanu. N-am schimbat decât două trei propoziţii, însă în mod ciudat: nu ca nişte străini, ci precum nişte vechi prieteni, care nu strică vorbele în vânt.. Mai multe priviri, curat omeneşti, de o sinceritate totală. Tăcut, modest, profund uman. Total abstras de la cele lumeşti. Rar mi-a fost dat să văd pe cineva care nu face defel caz de propria persoană. Străin de ideea de a se impune, de a câştiga un loc în faţă, în atenţia celorlalţi. Viaţa i se va fi părut un miracol, deci nu făcea decât să o urmărească, fascinat. Un matur cu gravitatea copilului, totală, nejucată. Mi-a dat cu dedicaţie cartea care îi apăruse de curând: Prolegomenele morţii. Poate îi voi fi dat şi eu una, dacă am avut la mine, ceea ce nu prea obişnuiesc. După omagierea lui Bacovia, am propus un drum în grup la Bellu, la mormântul lui Mircea Ciobanu. Ştiam că scoseseră împreună două sau trei cărţi de poezie... Vestea bolii şi a morţii poetului mi s-a părut de o cruzime atroce, fără noimă. Rămân cuvintele poetului: „Nu trebuie să vă fie frică de moarte! / Nu se duce în Iad / decât acea parte a omului / care nu vrea să moară ".

 

 

Poezia zilei, Ştefan Ioanid:

 

Mâna Lui

 

CÂT DE MĂREŢ E DUMNEZEU

VĂD MAREA CU TALAZURI GRELE

MĂ-NALŢ PE MUNŢII DE BAZALT

ŞI-MI ZBOARĂ GÂNDUL PRINTRE STELE

TOT MAI ÎNALT…

 

CE ÎMPĂRAT ÎŞI DUCE-OŞTIREA

SPRE UN GIGANTIC APOGEU?

ACEL CE-A PUS ÎN GOLURI FIREA,

ACEL CE-A SCRIS ORICUI MENIREA

MAI MULT DECÂT NEMĂRGINIREA

E TATĂL MEU!..

                                                                                             

LA TRONUL ALB SE STRÂNG SFIELNIC

VOIVOZI DE FOC ÎN EMPIREU

ŞI HERUVIMII VIN CUCERNIC

SLĂVIND ETERNUL VISTIERNIC

ŞI-ACEST STĂPÂN ATOTPUTERNIC

E TATĂL MEU!

 

 

Ion MURGEANU: Rugăciune

 

Doamne, ai grijă de Ştefan.
Este deosebit.
Deschide-i Porţile Împărăţiei lin.
Şi dacă nu va fi de-ajuns cât a suferit.
Ia de la mine şi umple paharul de lacrimi.
Amin.

 

 

 

Alţi scriitori:

Florin Gabrea, n. 1943

Marius Tupan, n. 1945

Marin Sârbulescu, m. 1971

Cornelia Pillat, m. 2005  

 

 17 aprilie: George Bălăiţă, n. 17 aprilie 1935 - d.  16 aprilie 2017

      

   

 

Se naşte la Bacău (tatăl său a fost funcţionar, mama sa a murit pe când el avea doar 13 ani), face liceul în oraşul lui Bacovia, performanţele sportive îl îndreaptă către Institutul de Educaţie Fizică din Bucureşti, dar după 2 ani abandonează; urmează 5 ani de viaţă nesigură, haotică, schimbând multe îndeletniciri: antrenor, profesor-suplinitor, desenator tehnic, metodist etc, însă de fapt continuându-şi lecturile acaparante şi încercările literare. Debutează în 1962 cu proză scurtă în Luceafărul lui Eugen Barbu, iar în volum, doi ani mai târziu: Călătoria, 1964. În 1960 se înscrisese la Filologia ieşeană, fără frecvenţă, o va absolvi în 1967. Tot în 1964 este angajat redactor la revista nou înfiinţată Ateneu, unde va fi redactor şef-adjunct până în 1978, când se mută la Bucureşti. Între timp îi apăruseră alte culegeri de proză scurtă: Conversând despre Ionescu, 1966 şi altele, iar în 1975 apăruse romanul Lumea în două zile, care a schimbat din temelie percepţia asupra scriitorului. Primise premiul Uniunii Scriitorilor, apoi Premiul Academiei, devine secretar al Uniunii, primeşte o bursă la Yowa University. În 1980 este numit directorul Editurii Cartea românească, urmându-i lui Marin Preda şi tot atunci este numit vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. După Evenimente, se retrage la revista trimestrială Arc a Fundaţiei Culturale, condusă de Aug. Buzura. Un alt roman performant este Ucenicul neascultător, 1977. Nopţile unui provincial, 1983, reuneşte tabletele publicate ani la rând în România liberă.

Mare stilist, cum prea puţini au existat în literatura ultimelor cinci-şase decenii, iar într-altfel, un contemplativ şi un fin ironist, cu neobişnuită capacitate de a vedea, de a descrie amănuntele semnificative din spectacolul lumii.

Opera: • Călătoria, Bucureşti, 1964; • Conversând despre Ionescu, Bucureşti, 1966; • Întâmplări din noaptea soarelui de lapte, Bucureşti, 1967; ediţia II, Bucureşti, 1999; • Lumea în două zile, Bucureşti, 1975; ediţia II, Bucureşti, 1985; ediţia V, Bucureşti, 1998; • Ucenicul neascultător, Bucureşti, 1977; • Nopţile unui provincial, Iaşi, 1983; • Gulliver în ţara nimănui, Bucureşti, 1994.

 

Citeşte mai mult:  http://www.romlit.ro/george_blia2

http://www.autorii.com/scriitori/george-balaita/

 

 

Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale: 

(Preumblare cu George B., după ce convenisem ora şi locul întâlnirii.) Se declară mare admirator de vechi clădiri. Admirator al lui Ion Ghica. Îi spun că în schimbul epistolar se dovedeşte deasupra lui Alecsandri. E de acord. Am asistat la dezvelirea noului monument I.G. din faţa Palatului, zic. Prea puţină lume. El  n-a ştiut, ar fi venit.

Vreo două ore şi jumătate de plimbare, de la Sf. Constantin, unde îmi identifică imobilul lui Paul Georgescu, pe care îl vizita. Intelectual interesant. Pe G.B. l-a apreciat mai mult cu mintea decât cu inima. Oare nu a stat şi Cella Serghi pe strada asta?, întreb. Nu-mi dă un răspuns clar. Vrea să afle dacă agreez proza tip Cella Serghi. Da, am şi cunoscut-o, am stat de câteva ori la aceeaşi masă, la restaurantul scriitorilor; e o scriitoare, i-am citit cu interes cele două cărţi: Pânza de păianjen şi Cartea Mironei. Aceşti autori de cărţi mai lesnicioase la lectură atrag în lumea cititului un număr foarte mare de oameni, care după aceea citesc şi literatură mai subtilă, zic. A lansat-o Camil Petrescu - şi doar nu era un scriitor care să semneze bilete în alb pentru orice aspirant fără talent. Şi mă gândesc chiar la faptul că eu însumi am început cu lecturi uşoare, întâmplătoare şi m-am ataşat definitiv de literatură. Dar câţi alţii nu au traversat aceeaşi experienţă! Câţi dintre noi am avut un cicerone în formarea gustului pentru lectură? El şi Ovidiu G. au fost gimnaşti de performanţă. A fost coleg la un moment dat cu geologul Matei Vasile, amicul meu. Nu ştia că a murit acum câţiva ani. A avut un unchi închis 8 ani. Despre papa Ioan Paul al II-lea. Suportăm o intensă manipulare, nu neapărat prin minciuni sadea, ci chiar prin filmele documentare, inclusiv despre Hitler şi Stalin. Dărâmarea unor biserici, a asistat, a plâns împreună cu Ioan Alexandru, opriţi de cordoane de securişti. Un loc sfânt, unde mergea şi punea lumânări. Norman M. primeşte un sprijin de tip stea de Hollywood. Prietenul care l-a păcălit cel mai mult.

Îi repet spusa lui Eugen Negrici: "Natura nu mai are de lucru până la toamnă!" G.B.  comentează: Un om deştept şi legat de natură, ca oricare vânător. I se pare că fac o faptă generoasă, de inimă, punând aceste plăci memoriale pentru mari scriitori dispăruți. Cunoaşte foarte bine cartierul unde este acum Casa Poporului, aici se afla fostul stadion unde se antrenau în perioada 54-55. Pornim spre Drept, trecem Dâmboviţa, mergem prin parcul Casei Poporului. Povesteşte despre câinele lui, cu care l-am văzut în câteva seri prin zona Romană, negru, înalt, viguros, dresat. E o rasă adusă de însuşi Cezar din Anglia, aclimatizată în Italia, acest câine a apărut lângă centurion la defilarea prin Roma. Apoi intrăm în vorbă cu o doamnă, despre câinele ei prea gras. Nu poate rezista la plăcerea câinelui de a mânca. Nu-i poate refuza. – Dar plăcerea lui de a alerga, de a se zbengui prin iarbă?! – iar al dvs abia de se târăşte, zic... Îl chinuiţi. Ea: Plăcerilor mele le ţin frâu, dar nu pot eu decide ce e mai important pentru câine. Nu-mi pot lua această răspundere. Eu, ca să tranşez lucrurile. Dacă ţineţi la animal, menţineţi-l sănătos. Or, obezitatea este o boală gravă, la om ca şi la animal.

Vorbim despre N. B., după ce vorbisem despre N.Ţ., de apreciat ca editor. Îi spun că N.B.. a fost în Italia, unde a terminat încă o cărămidă. El: Ultimele vreo cinci mii de pagini de-ale lui N.B. sunt ilizibile. Eu: sunt foarte lizibile, în tranşe de 3-4 pagini, apoi constaţi că e redundant, se repetă, îşi proliferează textul. El: Are şi cărţi care rămân. Eu: Nu-l omologhez pe prozator ca valabil decât dacă surprind la el intuiţii poetice. (Mă întreb dacă îşi aminteşte schimbul nostru epistolar din perioada Ateneu, de pildă despre Oameni de porumb, despre Domnul general guvernează şi tot ce era pentru noi literatura latino-americană prin anii 60?) Oricum, văd că nu-şi amintea vizita noastră la atelierul lui C. Popovici. Îmi spune că Oroveanu îl clasează printre primii cinci sculptori români ai secolului XX. Apoi C.P. i-a venit acasă, de ziua lui de naştere, cu bustul în ghips al lui Bacovia. Nu are bani să-l tragă în bronz. Îi spun de bustul lui Ionel Perlea – se bucură că şi Perlea are o străduţă ce-i poartă numele - şi atunci i-am spus de monumentul de la Slobozia. Apoi despre bustul lui G. Călinescu şi i-am indicat locul dinspre televiziune.

În parcul din faţa Academiei, căci revenisem pe jos spre Victoriei, discuţie despre jurnale, după el doar minciuni dulci; îşi face însemnări, dar nu le-a pus niciodată în ordine. Vine el timpul, îmi spuneam. Şi mi l-am amintit pe G.B. la redacţia Ateneu, notându-şi ceva pe-o hârtiuţă cât un timbru şi strecurând-o în buzunarul hainei. Vorbise la telefon, s-a uitat pe geam şi a spus cuvântul: aploaie. Probabil i s-a părut un bun nume de personaj. Dacă i-aş spune acest amănunt cred că ar rămâne perplex, nu alta. G.B. nu ştia ce s-a întîmplat cu statuia lui Carol I din Piaţa Palatului: calul ajungând sub Suvorov de la Focşani. Vedem amândoi pentru prima oară faţada teatrului care a ars lângă Poşta mare, acum piesă ataşată pe faţada unui hotel abia ridicat. Îi spun că am văzut imagini în Albumul Bucureşti, 3 volume, premiat de U.S.R. La Ideea Europeană lucrez corectură, pentru un mic câştig. Despre Balotă, omul care a citit toate cărţile. Încerc să găsesc o paralelă între Pandrea şi Balotă, ambii deţinuţi politici, oameni care nu au vrut să-şi abjure ideile. Şi G.B. spune că sunt totuşi foarte diferiţi. P.P. a gândit liber încă din tinereţe, a fost de stânga şi a devenit de dreapta, pe când B. este un om ascuns, un iezuit şi de fapt necreativ. A stat un an la asumpţionişti, la Blaj, zic. Da, dar are fire ascunsă şi e mereu cu acelaşi zâmbet prefăcut. Îl cunosc bine, zice. Îi spun impresionanta poveste a caietului albastru: în preajma sărbătorilor N. Balotă fusese la ai lui în Cluj, acum se întorcea la Bucureşti. În tren îl înhaţă agenţii care îl urmăriseră. El lasă în compartiment valiza din plasa de sus, în speranţa că un student de pe banca vecină, vag cunoscut, o va recupera. Acela o predă la bagaje găsite, apoi o previne pe mama lui Balotă, care recuperează valiza, cunoscându-i conţinutul. Apoi „caietul albastru” ajunge la Nego şi în urmă la Regman, zăcând ani de zile în garajul acestuia. Recuperat mult mai târziu de B.. De ce nu şi-a publicat Caietul Albastru în 90-91, de ce abia în 97-98? se întreabă G.B., suspicios. În ideea că şi-ar fi prelucrat manuscrisul în acest răstimp. Ceea ce ar fi o notă rea, după opinia lui. Zic: Are vreo 10-12 inserturi din actualitate în jurnalul lui datat riguros 1954-1955, toate inserturile cu menţiunea „remember 96-97” – şi în care urmăreşte destinele câtorva personaje menţionate în perioada 55. Dar sunt în acest jurnal de tinereţe câteva mici proze de sine stătătoare, de foarte înaltă calitate, mici bijuterii, capodopere. Şi ca să-l conving: Nu am scris eu însumi textul romanului Ruptura în 1991-92, l-am bătut pe calculator la Ţone şi iată că volumul a apărut abia în 2004, deci cu 12 ani întârziere, timp în care nu m-am mai atins de manuscris. Din lipsă de bani, de relaţii, de oportunităţi. Cum nici el nu are bani pentru bustul lui Bacovia. Îi spun toate astea, dar l-am şi convins?

Rămânând în zona bacoviană, îi spun despre recitalul Lidiei cu Amurg violet, împreună cu Ilinca Dumitrescu, etc. G.B.: Nu cunoaşte un alt caz mai odios de trădare şi prostie precum cel al intelectualilor români. Precizează: Eu nu sunt intelectual, sunt artist. Când îi spun că am avut prudenţa să nu trăiesc din scris, ci din meseria de geolog terenist, zice: Nici eu n-am trăit din scris. Dar de pe urma scrisului, aş fi adăugat. Mirându-mă că nu vede deosebirea, destul de mare, totuşi. Despre Gigi A., a auzit că ar trăi în Bucureşti. Dar din ce trăieşte? Acest om există? E pipăibil? E prietenul meu, zic, de dinainte de plecarea în exil, prezentat mie de Ludovic Antal. A fost campion de fond, a făcut rugby cu Ahoe, acum trăieşte în Bucureşti, are un apartament somptuos în blocul Spicul, unde l-am vizitat de câteva ori, cu mari colecţii de artă; din ce? din hotelurile pe care le are soţia lui, Helene. Se miră. Se miră când îi spun că evreii se ajută între ei, ce-i drept, dar nu se preocupă de posteritatea scriitorilor evrei; şi îi spun că am dat telefoane la Comunitate, dorind adrese pentru plăci memoriale şi nu au fost cooperanţi. Ţi-ai notat numele?, mă întreabă. Dar pe cine interesează, mă gândeam... Şi: Mă ocup eu cu pâre? Câţi oameni, atâtea abordări, îmi spun...

***

George Bălăiţă a fost redactorul care, la recomandarea poetului Radu Cârneci, mi-a publicat primele poezii în revista Ateneu, în nr. 5, din decembrie 1964 (de câţiva ani lucram ca prospector în Moldova, zona Subcarpatică); apoi mi-au apărut în Ateneu şi alte grupaje de poezii. Am rămas în corespondenţă cu G.B., care m-a îndemnat să scriu şi proză. Mi-a şi publicat primele 2-3 proze, probabil în anul 1967 sau 1968. Fapt este că deşi mă consideram în continuare poet, am debutat în volum cu proze scurte: Ningea în ochii ei albaştri, 1970. Cînd G.B. a devenit director la Cartea românească, unde cu Mircea Ciobanu ca redactor publicasem volumul Blana de viezure-povestiri, am mai scos împreună două romane: Rămăşagul, 1982 şi Capcana de piatră, 1987. Referiri din acea etapă, în volumul Scene din viaţa literară, Ed. Ideea europeană, 2007.

 

Marta Petreu, N. Florea, G. Bălăiță la Alegerile USR, 2009

 

Poezia zilei, Ion Vinea, n. 17 aprilie 1895 - d. 6 iunie 1964

     

Steaua somnului

 

În adânc unde uitare nu e
şi doar în vis pătrunzi
prin al somnului fără de fund abis,
tu mă aştepţi în lacrămile de altădată.

 

Palidă reîntâlnire, singură clipă vie
în trena lacrămilor de altădată,
ţi-ai însemnat locul pentru vecie
în adânc, unde uitare nu e.

 

E mult de atunci şi eşti mereu aproape
lângă izvorul limpede şi mut
pe care-l sorbi cu setea de altădată
şi învii priviri în tristele pleoape.

 

Topită-n tremurul de aşteptare,

eşti steaua somnului unde-mi dorm apele
şi veghea ta căinţă-n mine suie.
Ziua e de prisos, noaptea e de lumină
în adânc, unde uitare nu e.

 

 

Alţi scriitori:

Traian Demetrescu, m. 1896

Magda Isanos, n. 1916 – d. 27 noiembrie 1944

Ion Pillat, n. 11 martie 1891 - m. 1945

Petre V. Haneș, m. 1966

Paul Miron, n. 13 iunie 1936 - m. 2008 

Ion Lazu - La cenaclul literar al editurii eLiteratura, 16 aprilie 2024. Lecturi din Victoria Dragu-Dimitriu, Ștefan Dimitriu și Passionaria Stoicescu, Prezentați de Vasile Poenaru și Gina Micloș.