miercuri, 29 iunie 2022

29 iunie: Nicolae Bălcescu, n. 29 iunie 1819 - d. 29 nov. 1852 Dintr-o familie de mici boieri din zona vîlceană Topolog, având doi fraţi şi doi surori, a adoptat numele mamei Zinca Bălcescu, deoarece tatăl a murit pretimpuriu; a făcut şcoala primară în particular, desigur cu dascăl grec, apoi Liceul Sf. Sava din Bucureşti, unde îi are ca profesori pe Ion Heliade Rădulescu şi pe Aaron Florian; coleg de clasă cu Ion Ghica, de care îl va lega o mare prietenie. Începe o carieră militară, dar fiind implicat în complotul din 1840 al lui D. Filipescu, face doi ani de detanţie la mânăstirea Mărgineni, pînă în 1843, şubrezindu-şi iremediabil sănătatea. Este, împreună cu Cristian Tell şi Ion Ghica, unul dintre iniţiatorii asociaţiei secrete şi elitiste Frăţia, după model carvonar. În 1844 publică în revista Propăşirea de la Iaşi a lui M. Kogălniceanu şi V. Alecsandri, studiul istoric Puterea armată şi arta militară la români. Călătorii de studii în absolut toate provinciile româneşti, dar şi în Franţa şi Italia. Înfiinţează împreună cu August Treboniu Laurian revista Magazin istoric pentru Dacia, 1845-1848, unde publică Despre starea socială a muncitorului plugar din Principatele române şi un prim volum din cronicari. Între 1846 şi 1848 se află la Paris, audiind cursurile lui J. Michelet, studiind în biblioteci şi arhive, participând activ la Societatea studenţilor români. Ia parte, în februarie 1848 la Revoluţia din Paris. La întoarcerea în ţară contribuie la redactarea textului Proclamaţiei de la Izlaz. În Guvernul Provizoriu va fi mai întâi ministru de externe, apoi secretar al Guvernului. La căderea revoluţiei, după doar 2-3 zile, este arestat de autorităţie otomane, dar evadează; trece în Transilvania şi încearcă o conciliere cu revoluţionarii maghiari, ajungând la o înţelegere cu Koshutt, care însă a fost încălcată de revoluţionarii maghiari. Sunt abia acum cunoscute dezastrele pe care aceştia le-au provocat în regiune bombardarea cu tunurile a sute de biserici ortodoxe etc). Extrădat de austrieci, exilat la Paris, se dedică cercetărilor istorice şi redactării capodoperei sale: Românii subt Mihai Voievod Viteazul, începută încă în 1846 - oarecum în tandem cu studiile celuilalt mare istoric al vremii, Mihail Kogălniceanu - text rămas nedefinitivat, publicat între 1861-1863 în Revista română, de Al. Odobescu, iar în volum, de acelaşi, în 1877. La Paris publică studiul Despre împroprietărirea ţăranilor; colaborează la revista lui Adam Mickiewicz, la revista Poporul suveran a lui Dimitrie Bolintineanu, dar scrie şi studiul Mersul revoluţiei în istoria românilor. Nicolae Bălcescu, personalitate eclatantă, patriot ardent, atras de ideea unităţii naţionale (fapt care l-a îndreptat spre personalitatea lui Mihai Viteazul), cercetător fără egal în epocă, a deschis istoriografiei româneşti căi noi de abordare. Influenţat de metodologia lui J. Michelet şi a italienilir, este un reformator al istoriografiei noastre, mutând definitiv accentul de pe abordarea cronicărească, ce avea atenţia concentrată pe succesiunea domitorilor, către ansamblul fenomenelor istorice: cercetarea evoliţiei instituţiilor statale - armata, administraţia etc, pe descrierea stării sociale, de exemplu starea ţăranului român sub Mihai Viteazul, legarea lui de moşie, ceea ce a frânat dezvoltarea istorică. Din prezentarea faptelor trecutului, din examenul critic al stărilor sociale, Bălcescu căuta să deducă ideile ce mişcă istoria, legităţile ei, deci o abordare la nivel ştiinţific dar şi filosofic. Bolnav de plămâni, se strămută în zona mediteraneană, la Neapole, apoi în Sicilia, la Palermo, unde va deceda la numai 33 de ani, sărac, înmormântat într-o groapă comună, deci imposibil de identificat - neajutat de nimeni, ţinut până în ultima clipă la distanţă de noul domnitor. În altă variantă, cadavrul a fost preluat de călugării capucini, specialişti în mumificări, şi ar fi de văzut într-o mânăstire de-a lor Posteritatea lui Nicolae Bălcescu este neegalată în istoria noastră. Numai cea a lui Mihai Eminescu o poate întrece. Formele concrete ale acestei glorii postume sunt la limita cu inimaginabilul: statui, nume de străzi, pieţe, cartiere, stadioane, aeroporturi, centre internaţionale, licee, şcoli, săli de conferinţe, tablouri, stampe, efigii, bancnote, timbre, monede, efigii, premii, filme; însă: mai puţine monografii, câteva reeditări şi mi-e greu să spun dacă se mai află în manuale sau a fost considerat "expirat"... Pe vremuri, nu neapărat atenţi la subtilităţile ştiinţei istorice, ne era lesne să învăţăm pe dinafară: " De treci culmea cea mai înaltă a Munţilor carpaţi se întinde mândra şi binecuvântata Transilvanie..." Un nume glorios. Inevitabil, să sperăm, în următorul mileniu. Poezia zilei, Vasile Alecsandri Bălcescu murind De pe plaiu-nstrăinarii, Unde zac şi simt că mor De amarul disperărei Şi de-al ţării mele dor, Văd o pasăre voioasă Apucând spre răsărit Şi o rază luminoasă, Şi un nour aurit. “Păsărică zburătoare Unde mergi cu dorul meu?” “Am solie-ncântatoare De la sfântul Dumnezeu Să duc glas de armonie Ţărmurilor româneşti Şi să scald în veselie Inimile ce jalești !” “Rază vie, călătoare, Unde mergi cu dorul meu?” “Am solie-nvietoare De la sfântul Dumnezeu Să depun o sărutare Pe al ţării tale sân Şi să duc o alinare Jalnicului tău suspin.” “Nouraş pătruns de soare, Unde mergi cu dorul meu?” “Am solie roditoare De la sfântul Dumnezeu Să mă las în Românie, Ca să crească mii de flori Pe frumoasa ei câmpie Ce o plângi adeseori !” “Du-te rază strălucită, Du-te mică păsărea, Şi pe ţară mea iubită Mângâiaţi-o-n lipsa mea ! Iar tu, nour de rodire, Fă să crească-n sânul său, Cu verzi lauri de mărire Floarea sufletului meu.” Poezia zilei: Aurelian Bentoiu, 29 iunie 1892 – 27 iunie 1962 Curcubeul Când am văzut cum mână norii vântul, Mi-am zis: Va fi o zi întunecată! Şi bolta fu de fulgere brăzdată Şi-a curs potop cumplit - ferească sfântul! Dar ploaia şi-a spus repede cuvîntul. Cupolă de cristal e bolta toată. Iar curcubeul toartă-n cer lucrată Să ţină Dumnezeu de ea Pământul. Când norii soartei fac perdea pe zare, Restriştea înecând-o-n nepăsare, S-alungi din suflet umbrele tristeţii. Căci soarta cu capricii de femeie Aduce rând pe rând pe cerul vieţii Senin şi nori, furtuni şi curcubeie. 1955 La câmp ne cheamă morţii Odihnă nu mai aflu de la un timp încoace, Căci s-a zbicit pământul şi-i numai bun de plug. Rămâie-acasă ţâncii-n ogradă să se joace, Eu vreau să-mi văd plăvanii cum se-opintesc în jug. Rămâie-n sat notarul cu ochii pe hârtie, Să ţie socoteala la cei ce nasc şi mor, Eu merg să scriu afară, în zvon de ciocârlie, Povestea milenară pe umedul ogor. Aşa precum prin veacuri au scris-o şi bătrânii, Când nu era hârtie şi nu era condei, E veşnicirea vieţii şi e povestea pâinii, De păsări aşteptată, de oameni şi de zei. Cu primăvara-n aripi, pluti-vor berze iară Pe marea de lumină a cerului senin, Să mergem, fraţi, căci plugul iubire e de ţară Şi viaţa rost nu are un altul mai deplin. Veniţi să-i facem vieţii lucrarea mai departe, Spre noi se-ndreaptă-acuma nădejdea tuturor: Anafura pe care părintele o-mparte E rod adus pe lume de plug şi de ogor. La câmp ne cheamă morţii, şi dacă nu ne-am duce, Şi-ar aştepta, sărmanii, pomenile-n zadar; Şi cum s-ar frânge trupul Jertfitului pe cruce, Când n-am avea o pâine s-o ducem la altar? Îşi toarce borangicul în şes înaltul soare, Ca-n ziua-ntâi când lumea creat-a Domnul Sfânt. Să mergem, fraţi, cu plugul, căci munca pe ogoare E binecuvântată şi-n cer şi pe pământ. (Din volumul Zări şi zodii. Poezii din închisoare, Editura Alianţa Civică, 2001) Aurelian Bentoiu cu fiul său Pascal (viitor compozitor, muzicolog) şi Marta (Cozmin), viitoare scriitoare. 1936, Aseară târziu, iar la drept vorbind chiar în crucea nopţii, cu cartea lui Aurelian Bentoiu în faţă, din care citeam în transă, "tot tremurând, tot aşteptând", eram terorozat de întrebarea: Cum ar fi trebuit să procedez? Cum e mai bine să fac? Acest autor merită să fie postat laScriitorul zilei ! Dar cum să procedez, mai exact? A murit pe 26 iunie, deci am pierdut prilejul de a-l posta acolo.... Acolo unde deja îl postasem pe Petre Pandrea, un alt mare om al ţării în secolul XX, un alt mare nedreptăţit al Regimului Roşu, el însuşi traversând două detenţii... Să-l postez astăzi..., în locul lui Ion D. Sârbu, care şi el, tot aşa...două detenţii... (Dar Dumnezeule, cum de ai îngăduit?! Ce ghinion pe această naţiune!) Ori să-l las pentru 29 iunie, ziua naşterii sale? Dar e vorba de o datare pe "stil vechi" şi nu-mi cade bine să operez eu modificările de rigoare... Aş avea senzaţia că măsluiesc lucrurile... într-un demers unde miza exclude măsluirile! Şi apoi, pe 29 iunie îl am pe Nicolae Bălcescu, nu? Stresantă dilemă! Şi atunci m-am hotărât să-l adaug pe Aurelian Bentoiu zilei de astăzi, fără pic de întârziere. (De parcă, totuşi, s-ar mai putea face ceva în spinoasa problemă a recuperărilor în literatura română...) Zadarnic aş căuta în Istoriile literaturii avute la dispoziţie... nu-l aflu nici măcar la Indice de nume. Ba nu, ba nu! Tot la Călinescu este salvarea ruşinii istoriografiei noastre: îl găsesc pe Aurel Bentoiu menţionat cu Pioase amintiri despre Titu Maiorescu ale studenţimii române, Conv. Lit. 1922, un text de 5 pagini. Ce se întâmplă? Am primit spre citire de la prietenul poet Pan Izverna câteva cărţi - ele sunt prezentate în rubrica de mai sus. M-am concentrat asupra lui Aurelian Bentoiu, despre care nu ştiusem nimic ca autor de literatură. Dar ce ştiusem eu până acum despre...? Aflasem din monografia lui Bogdan Popescu (am postat o cronică pe acest blog, la momentul cuvenit - vezi aici: http://ilazu.blogspot.ro/2012/09/scriitorul-zilei-stefan-banulescu.html) despre scriitorul Ştefan Bănulescu câteva lucruri referitoare la A.B. Cei doi sunt din aceeaşi localitate dunăreană: Făcăieni-Ialomiţa; tatăl scriitorului, văr cu A.B., ca sanitar al unui regiment combatant în Dobrogea, 1916, îl recuperează pe Slt. A.B. dintr-un morman de cadavre... Vărul fusese doar rănit. (S-a recuperat, a revenit pe frontul din Moldova şi a avansat până la gradul de căpitan.) Relaţiile celor doi veri au fost cum au fost, ambii porniţi de-acasă, să înfrunte Lumea. Ce aflu acum, din prefaţa cărţii, scrisă de fiul lui A.B., compozitorul Pascal Bentoiu, şi din evocarea fiicei, scriitoarea Marta Cozmin - pe care am întâlnit-o de câteva ori la Cartea românerască, sau acasă la Mircea Ciobanu... Aflu că A.B. a făcut Liceul Lazăr, coleg cu Camil Petrescu, apoi Şcoala de ofiţeri, din nou coleg cu C.P.; a terminat cu brio Dreptul (deja bănuim că era un lider recunoscut al studenţimii), a devenit discipolul lui Istrate Micescu, a făcut apoi eclatantă carieră în avocatură: cel mai solicitat avocat din anii 30! A intrat în politica liberală, 10 ani deputat de Ialomiţa. Din 1935 până în 1940, de trei ori subsecretar de stat, la Justiţie şi la Interne, apoi ministru la Interne şi la Justiţie, în mai multe guverne Tătărăscu. În 1948 radiat din Barou. Arestat, o detenţie din 1948 până în 1856 -, însă fără proces, fără condamnare; eliberat în 1956, locuieşte vreme de 18 luni împreună cu fiul Pascal Bentoiu, cu nora Anni Bentoiu şi cu fiica acestora. Dar este din nou arestat, de data asta condamnat la 25 de ani detenţie, din care nu va executa decât 5 ani, decedând la Jilava, în 1962, de cancer, la vârsta de 70 de ani. Despre moartea în închisoarea din Jilava a lui A.B. scrie Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii. La 34 de ani de la deces, se pronunţă o sentinţă de anulare a pedepsei... Dar ce este, până la urmă, cu cartea pe care m-am apucat să o citesc? Om cu însuşiri intelectuale ieşie din comun - deja ştim că la despărţirea de Maiorescu AB a ţinut discursul din partea studenţimii române - pledoariile lui în instanţă au fost cuprinse în antologiile de rigoare. Dar timp de scris literatură propriu-zisă nu a avut acest om de un angajament social extrem, care printre altele dinamitase agricultura din zona Călăraşilor, implementând metode şi utilaje de ultimă oră. Şi totuşi, unde se ascunsese Poezia? Mărturiseşte Pascal Bentoiu: "Nu este prin urmare surprinzător că pe nedrept încarceratul, plimbat prin cele mai oribile închisori, traversând şi perioade de izolare totală ("cele mai sinistre..."), a revenit intensiv la preocupările tinereţii sale, compunând acolo, în închisoare şi fără cel mai mic petec de hârtie ori capăt de creion, întreg volumul de versuri ce se publică aici". Şi fiul precizează: "Nu pot uita cum, în primele 8-10 zile după eliberarea sa din iunie 1956, n-a avut linişte până ce nu mi-a dictat... pe cicluri şi cu foarte puţine versuri lipsă, toate poeziile aici tipărite.". Subliniez că este vorba despre nu mai puţin de 135 pagini de versuri. Ce ar mai fi de adăugat la această performanţă greu de imaginat, şi încă mai greu/imposibil de egalat? În primul rând faptul simplu că Poezia a putut fi o salvare a omului, în cruntul regim de detenţie din puşcăriile politice româneşti. Să mai spun că la sovietici, de la care am importat sistemul carceral, existau cărţi, exista posibilitatea de a scrie? Să spun că în Gulag, sovieticii au avut abilitatea să-i folosească la maximum pe savanţi, punându-i la lucru, în cercetarea ştiinţifică de vârf, în inovaţii? La noi, dimpotrivă, intelectualul de marcă trebuia stârpit, prin toate mijloacele. S-au găsit scursuri umane care să demoleze cu pumnii fiinţa aproapelui, pentru un jalnic blid de linte. Şi să nu uităm: sistemul carceral român a născocit diavoleşti metode, fizice, psihologice (Experimente...) pentru dezagregarea personalităţii umane, pentru redeşteptarea instinctelor de fiară. Dacă nu vom produce alceva de soi, în deceniile ce urmează, îmi zic, aceste născociri din arealul carpatic deja ne asigură o prioritate de necontestat... Am spus că Poezia a putut reprezenta salvarea sufletească; musai să adăugăm credinţa, care ea însăşi face minuni; şi să mai adăugăm, parcă împotriva mersului lucrurilor, dragostea faţă de ţară, de semeni, de trecutul naţiunii. Citiţi sau recitiţi poezia postată mai sus. Citiţi-o cu ochii sufletului şi cu mintea curată, fără farafastâcurile postmodernismului. V-aţi concede că da!, astfel de idei şi sentimente au putut constitui un reazem de neclintit pentru oamenii adevăraţi în înfruntarea cu vitregiile sistemului concentraţionar comunist. Iată mesajul acelei lumi, azi deja pierdute: "Eu merg să scriu afară, în zvon de ciocârlie,/Povestea milenară pe umedul ogor.// Aşa precum prin veacuri au scris-o şi bătrânii,/ Când nu era hârtie şi nu era condei,/ E veşnicirea vieţii şi e povestea pâinii, / De păsări aşteptată, de oameni şi de zei." Ce s-a pierdut prin strivirea acestor destine de oameni excepţionali? S-a pierdut aproape tot ce putea fi mai de nădejde pentru coerenţa unei naţiuni, în vremurile maştere prin care am trecut. Practic a devenit inutilizabilă, improbabilă însăşi scara de valori pe care aceşti constructori de ţară o edificaseră. În momentul arestării sale, în 1948, A.B. avea doar 56 de ani, era deci un om în plină desfăşurare de excepţie. Din detenţie s-a întors cu sute de poezii, memorate pe dinafară, ştiute şi de alţi colegi de detenţie: C.C. Giurescu, Victor Papacostea... Începuse o scriere memorialistică "Zări şi zodii", din care nu a elaborat decât capitolul despre copilărie, două caiete, 120 pagini; ar fi urmat alte 5 capitole, poate şi mai consistente. Pregătea o lucrare dramatică despre domnitorul Constantin Brâncoveanu, o obsesie de-a lui Aurelian Bentoiu, de fapt un simbol naţional. Dar n-a trecut anul şi l-au înhăţat din nou. Nu vom şti niciodată ce alte poezii a mai izvodit în cei 5 ani de detenţie. Literatura noastră, minată de nevindecatul amatorism care ne proclamă pe toţi poeţi, scriitori cu patalamale, cu zeci de premii pe cap de cobreslaş!!! - oroare!!! -, a pierdut iremediabil prin scoaterea din cauză a intelectualilor întemniţaţi, însăşi coloana sa vertebrală. Într-un capitol referitor la literatura concentraţională sunt discutate 3-4 nume, se fac aprecieri cu privire la 4-5 cărţi. "Zări şi zodii. Poezii din închisoare" nu cred să fi avut vreo cronică, în vreo revistă literară-culturală, în aceşti 12 ani de când a apărut. Vor veni acum, brusc, 20-50 de cronici care să repună lucrurile în ordinea corectă? Îndoi-m-aş ... Şi atunci... şi atunci? Alţi scriitori: P. P. Carp, n. 1837 –m. 19 iunie 1917

marți, 28 iunie 2022

28 iunie: I. D. Sârbu, n. 28 iunie 1919 - d. 17 septembrie 1989 Fiul unui miner din Petrila, urmează Literele şi Filosofia la Universitatea din Cluj, fiind discipolul lui Lucian Blaga, care îi va conduce doctoratul în filosofie. În refugiul universitar de la Sibiu, este unul dintre principalii actanţi ai Cercului Literar, împreună cu Ion Negoiţescu, Radu Stanca, Şt. Aug. Doinaş, Cornel Regman, Ovidiu Cotruş, Eugen Todoran. Participă ca soldat pe frontul antisovietic, este luat prizonier, dar izbuteşte să evadeze şi să revină în clandestinitate, cale de 2000 km, până în ţară. La absolvirea Universităţii, acest "atlet al mizeriei" după cum îl numise marele Blaga, devine asistentul lui Liviu Rusu şi în curând cel mai tânăr conferenţiar; este epurat din universitate, probabil refuzând să semneze delaţiuni împotriva lui Blaga. Este pentru o vreme profesor de liceu, apoi lucrează în redacţia revistei Teatru şi ulterior la Revista de pedagogie. În toamna lui 1956, legat de evenimentele din Ungaria, este arestat şi condamnat la un an de detenţie, pentru "omisiune de denunţ", deoarece poetul Doinaş, arestat el însuşi mărturisise că printre cei prezenţi la discuţia "duşmănoasă" despre revoluţia ungară fusese de faţă şi I. D. Sârbu; în preajma eliberării, la ordinul direct al lui Nokolschi, care nu uitase că fostul miner scrisese o comedie Sovrom Cărbune, în care satiriza exploatarea de către sovietici a bogăţiilor subsolului nostru, I. D. Sârbu este rejudecat şi pedeapsa mărită la 7 ani. La ieşirea din închisoare, va lucra o scurtă vreme în mină; va primi Domiciliu obligatoriu (D.O.) la Craiova, unde va locui până la sfârşitul vieţii; a lucrat ca maşinist la teatrul din urbe, reuşind să devină secretar literar la Teatrul Naţional craiovean. Publică diverse cărţi de teatru, povestiri pentru copii, două romane, fără a avea ecoul covenit în presă. Se consideră că romanul Cel mai iubit dintre pământeni ar fi fost inspirat din experienţa carcerală a lui I. D. Sârbu. Legătura semantică este la îndemână: Petrini-Petrila. Alţi comentatori vorbesc de Ion Caraion ca prototip, iar alţii de Traian Chelariu, angajat la ecarisaj, după eliberare. Acest simplu fapt ar trebui să dea de gândit. Trei scriitori mari, inspiratori ai unui personaj devenit celebru. Nu e deajuns? Dar de ce nu mai mulţi, căci au pătimit în închisori peste 300 de scriitori?! I. D. Sârbu reprezintă la noi cazul scriitorul tipic pentru literatura de sertar. Cărţile lui importante au început să apară imediat după 1989: Traversarea cortinei (corespondenţa sa cu Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu şi Mariana Şora); Iarna bolnavă de cancer, 2 volume (corespondenţa cu familiile Petroiu, Maxim şi Cotruş); Adio, Europa, roman; Europa mea; Jurnalul unui jurnalist fără jurnal... Urmate de exegeze, de monografii despre năpăstuitul dârz scriitor, precum cele ale lui Nicolae Oprea şi Daniel Cristea Enache... Culegerea Zidul de sticlă, a cercetătoarei Clara Mareş, despre cei 32 de ani de urmărire de către securitate a obiectivului I. D. Sârbu. O casă memorială în Petrila, un teatru de dramă în Petroşani, purtându-i numele, o placă memorială în Craiova...Opera puternică a unui mare scriitor, disident adevărat, dârz, incoruptibil, cu care am putea să ne mândrim realmente. Securiştilor şi politrucilor nu le venea să creadă că un fost comunist ilegalist refuză cu obstinaţie să devină colaboratorul regimului, fie şi din umbră, un performer al turnătoriilor, de ce nu?, un abil profitor, sau de-adreptul un carierist eclatant... Opera: Teatru: La o piatră de hotar (1967); Frunze care ard (1968); Arca bunei speranţe (1970); Întoarcerea tatălui risipitor (1972); Sâmbăta amăgirilor (197; A doua faţă a medaliei (1973); Teatru (1976). Povestiri: Şoarecele B. şi alte povestiri; Povestiri Petrilene; Opere publicate postum: Jurnalul unui jurnalist fără jurnal; Adio, Europa!; De ce plânge mama? (1973); roman pentru copii Dansul ursului, roman pentru copii şi bătrâni; Lupul şi catedrala, roman distopic. Citeşte mai mult: http://atelier.liternet.ro/articol.php?art=2212 http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Desideriu_S%C3%AErbu http://grupareaaproape.wordpress.com/2007/01/04/id-sirbu-jurnalist-fara-jurnal-2005/ http://www.romanialibera.ro/cultura/carte/dosarul-de-urmarire-al-lui-i-d-sirbu-devenit-literatura-252519.html Casa memorială I. D. Sârbu din Petrila, jud. Hunedoara Alţi scriitori: Andriana Fianu, m. 2000

luni, 27 iunie 2022

27 iunie: Emanoil Bucuţa, n. 27 iunie 1887 - d. 7 oct. 1946 Născut la Bolintinul din Deal, ca fiu al unui mic funcţionar Ioniţă Popescu, odraslă de preot şi al unei ardelence (numele de familie Bucuţa, adoptat de viitorul scriitor), a făcut liceul Sf. Sava şi a luat licenţa în filologie în 1912, după care a mers la Berlin pentru un doctorat pe care nu l-a mai trecut. Etnograf, folclorist, istric literar, poet şi romancier, devenit membru corespondent al Academiei, a deţinut mereu funcţii administrative prin ministere. Nu-mi este clar de ce unii se referă la biolog, la medic... Colaborator la reviste literare, a iniţiat el însuşi câteva, de exemplu Boabe de grâu, 1930-1935. Marian Popa îl citează de 7 ori în primul volum al Istoriei sale, George Călinescu, foarte atent cu scriitorul, îi acordă un articol de 4 coloane întregi şi îl mai citează de 7 ori; îl consideră "primul poet intimist în înţelesul propriu al cuvântului", punându-şi în pagină "micul sentiment", "universul casnic", oferind "mici vitrine de cristaluri grele". Îl consideră ca exersându-se în tehnica Heredia şi un foarte bun sonetist, citându-i în întregime un sonet erotic. Călinescu citează fără reţineri din Cântece de leagăn, poezii scrise despre primele luni de viaţă ale progeniturii sale. Ca prozator, Bucuţa este descriptiv, în maniera documentaristului sau muzeografului; când acţiunea se petrece la Balcic, avem actanţi dobrogeni, turci, bulgari, fiecare descris în aspectele etnografice - de la costum, la vorbire şi obiceiuri - cumva în maniera costumbrismului spaniol?; idem când acţiunea se desfăşoară în Transilvania, avem scene cu saşi, maghiari, secui etc. În revistele sale şi în studiile etnografice, ex: La Huţuli, între Suceava şi Ceremuş, 1932, pune în valoare fotografia etnografică, devenită de atunci instrument de lucru. A fost primul editor al corespondenţei de 3 decenii dintre Titu Maiorescu şi Duiliu Zamfirescu, 1937, cu o prefaţă foarte pătrunzătoare în ce-l priveşte mai ales pe Duiliu, prezentat ca om distant, megaloman, jucând rolul unui pontif şi scriind, fără să clipească: "...e uşor să mă consider cel mai mare romancier român, din moment ce sunt singurul"... (îi desconsidera pe Caragiale, pe Slavici etc). Opera: Florile inimei: Miniaturi: Oglinzi: Cântece de leagăn, Cartea Românească, Bucureşti, 1920; Românii dintre Vidin şi Timoc: Cu un adaus de documente, folklor, glosar, fotografii, hărţi, Cartea Românească, Bucureşti, 1923; Fuga lui Şefki. Roman, Cartea Românească, Bucureşti, 1927; Maica Domnului dela mare, Colecţia Gândirea, Cartea Românească, Bucureşti, 1930; Balcic, Ramuri, Craiova, 1931 (republicat în 2003 la editura Cronicar, Bucureşti); Institutul Social Român, Institutul de Arte Grafice "E. Marvan", Bucureşti, 1931; Biblioteca satului, Colecţia Cartea satului, Fundaţia Culturală Regală "Principele Carol", Bucureşti, 1936 (Cu o vedere în culori după G. Petraşcu şi cu alte chipuri); Pietre de vad (3 vol.), Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1937 (vol. 1), 1941 (vol. 2), ? (vol. 3); Legătura roşie, Colecţia Cartea satului, Fundaţia Culturală Regală "Principele Carol", Bucureşti, 1938 (cu desene de J. Giurgea-Negrileşti şi cu o vedere în culori după o pânză de Ştefan Popescu); Capra neagră, Roman, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1938 (Cu desene de Mac Constantinescu; republicat în 1977 la editura clujeană Dacia, colecţia Restituiri, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Ion Vartic; coperta de Vasile Pop Silaghi); Scrieri (2 vol.), Editura Minerva, Bucureşti, 1971/1977 (cu un studiu introductiv de acad. Perpessicius; Text stabilit şi note de Lucia Borş-Bucuţa şi Violeta Mihăilă: vol. 1 cuprinde romanele Legătura roşie, Fuga lui Şefki şi Capra neagră; Mozaic: Memorii, Editura Cronicar, Bucureşti, 2004; Crescătorul de şoimi, Colecţia Cartea vremii, Fundaţia Culturală Regele Mihai I, Bucureşti; Românii din Bulgaria, Cartea Românească, Bucureşti; Poveştile crivăţului etc. Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Emanoil_Bucu%C8%9Ba http://agonia.ro/index.php/author/0036522/type/all/Toate Poezia zilei, Emanoil Bucuţa: Psalm Cînd erai în lumea ta Nu ştiai ce e cuvîntul, Ci o harfă doar cînta Cînd intra prin coarde vîntul. Un arhanghel potrivea Glasul orelor, din cuie; Fiecare cui o stea, Coarda, foc de sori ce suie. Psalm pornea prin ceruri plin, Într-un vînt de aripi albe, Şi pe urmă-i cristalin, Şi voi, îngeri, salbe, salbe. Alţi scriitori: Samson Bodnărescu, n. 1840 Ion Dumitrescu, m. 1976 Corneliu Sturzu, m. 1992

duminică, 26 iunie 2022

26 iunie: Petre Pandrea, n. 26 iunie 1904 - d. 8 iulie 1968 S-a născut în oraşul Balş de pe râul Olteţ (numele din acte: Petre Ioan Marcu), ca al nouălea copil din cei 12 ai unei familii modeste însă ambiţioasă, care şi-a trimis toţi fiii la învăţătură. După şcoala primară din Balş, terminată cu cunună, a urmat ca bursier la Liceul Militar Nicolae Filipescu de la Mânăstirea Dealu, unde l-a avut ca profesor de filosofie şi germană pe Nae Ionescu. Bacalaureatul luat cu Magna cum Laude la Craiova. Se înscrie la nu mai puţin de 6 facultăţi din Bucureşti, dar urmează consecvent Dreptul, Literele, Filosofia şi Istoria antică, avându-l profesor pe Vasile Pârvan. Primeşte o bursă de studii de 7 ani la Berlin, unde audiază mari profesori. Se căsătoreşte cu Eliza Pătrăşcanu, sora lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Ca avocat va fi un pledant strălucit, chiar şi fără onorariu, mai întâi al comuniştilor şi israeliţilor, în perioada 1933-1944, apoi al PNŢ-ului, între 1947-1948, iar între 1953 şi 1958 al unor grupări de călugări ostracizaţi (periodizarea este stabilită chiar de Pandrea.) A publicat câteva lucrări de specialitate în domeniul juridic, dar şi eseuri şi texte memorialistice sau de călătorii. Între 1940 şi 1944 a fost arestat de 4 ori, în timpul dictaturii antonesciene, însă pentru perioade scurte, de maxim 8 zile. În 1946 a fost arestat şi deţinut până în 1952, deşi prieten cu Dej şi Groza; rearestat în 1958, în lotul Pătrăşcanu, eliberat cu ultimii deţinuţi politici, în 1964. Cu sănătatea ruinată, a mai trăit doar 4 ani, scriind necontenit, fără teamă, despre drama sa şi a întregii intelectualităţi, victimă a tăvălugului bolşevic. Nu a reuşit să publice decât un eseu despre Constantin Brâncuşi, pe care l-a cunoscut îndeaproape şi cu care se revedea periodic, la Paris sau la venirile în ţară ale sculptorului-pandur. Să-şi fi potrivit Petre Marcu pseudonimul Pandrea pe acest cuvând de mândrie oltenească?. Manuscrisele lui Petre Pandrea au fost ridicate de securitate şi abia spre anul 2000 fiica acestuia a reuşit să recupereze şi să publice lucrările, se crede că doar o parte dintre manuscrisele-fluviu, memorialistice-evocatoare şi analitice ale Mandarinului valah. La o lansare găzduită chiar de CNSAS a Documentaţiei în cazul arestării unor Dinu Pillat-C. Noica-N. Steinhardt şi a celorlalţi vreo 20 de intelectuali din lot, dna Monica Pillat, fiica lui Dinu Pillat a reclamat faptul că a dispărut fără urmă însăşi piesa de bază a acuzării: romanul aşa-zicând pro-legionar Aşteptând ziua de pe urmă, pe care "complicii" îl citiseră etc. (Între timp romanul a fost editat - şi s-a putut convinge toată lumea că nu era nicidecum o abordare pro-legionară, ba dimpotrivă. Dar avea asta vreo relevanţă, în cazul când Securitatea dorea să te/să vă condamne?!). Atunci din sală s-a ridicat o tânără cercetătoare, şi-a spus numele şi a declarat că dânsa găsise cu vreo 2 ani în urmă, în cu totul alt dosar, manuscrisul dactilo al romanului în cauză. A spus că făcuse cunoscut acest lucru în publicaţia periodică a CNSAS. Totuşi, nimeni din sală nu conoştea acest aspect (se pare că nici colegii din sală!). Iar familia, tot în mod inexplicabil, nu fusese anunţată, necum repusă în posesia manuscrisului confiscat de Securitate şi dispărut cu jumătate de veac în urmă. În acest context, tot din sală s-a ridicat fiica lui Petre Pandrea, dna Nadia Pandrea şi ne-a adus la cunoştinţă faptul foarte grav că din dosarele confiscate de Securitate au dispărut fără urmă un număr de 36 scrisori olografe ale lui Constantin Brâncuşi adresate lui Petre Pandrea. Nu este greu să ne imaginăm că oameni de nădejde, care au manevrat aceste dosare cu manuscrise confiscate, dând de setul de corespondenţă semnată C. Brâncuşi se vor fi gândit să le valorifice pe căi lăturalnice-mănoase... Spunea despre sine Petre Pandrea, în linie brâncuşiană, că el "nu este român, ci oltean şi european". Asemenea eroilor săi sociali, Tudor Vladimirescu şi Iancu Jianu, el însuşi "boier şi haiduc", Pandrea a avut totdeauna o superbie şi o demnitate pe care măciucile din anchete şi din închisori sau truda din minele Ocnele Mari, unde a stat nu mai puţin de 7 ani nu i-au frânt cerbicia. La Aiud reuşea să ţină cursuri la nivel universitar. Să scrie în condiţii incredibile, fie că manuscrisele îi erau confiscate, distruse, etc. În 1944 îşi cumpărase o vilă în zona Periş, se certase definitiv cu cumnatul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu, devenit ministru - orgolios, hotărât să părăsească scena luptelor sociale şi arena politică, să se dedice în exclusivitate scrisului. Vremurile au vrut altfel... Debutase la doar 19 ani şi apoi a colaborat cu fervoare la marile reviste ale vremii, pe unele iniţiindu-le el însuşi. În Gândirea a publicat Manifestul Crinului alb, ce a stârnit vii dispute, căci echivala cu un program al noii generaţii, ce se desolidariza de mai vechile grupări, ce nu mai făceau faţă imperativelor istoriei. Opera: Germania hitleristă, 1933; Psihanaliza judiciară, 1934; Beiträge zu Montesquieus deutschen Rechtsquellen (Eine Untersuhung der 2 hinterlassenen Manuskripte), 1934; Filosofia politico-juridică a lui Simion Bărnuţiu (teza sa de doctorat) 1935; Procedura penală, 1939; Criminologia dialectică, 1945; Portrete şi controverse, vol. I, 1945, vol. II, 1946; Pomul vieţii. Jurnal intim, 1944, 1945; Brâncuşi. Amintiri şi exegeze. 1967; Memoriile Mandarinului valah, 2000; Reeducarea de la Aiud. Jurnal penitenciar 1961-1964. 2000;Garda de Fier. Jurnal de filosofie politică. 2001; Helvetizarea României. 2001; Crugul Mandarinului. Jurnal intim, 1952-1958. 2002; Călugărul alb, 2003 Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_Pandrea http://www.romlit.ro/petre_pandrea http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/petre-pandrea-un-haiduc-al-cuvantului-130405.html * Am pus placă memorială pentru Petre Pandrea la vila unde a locuit în ultimii ani de viață, str. Sandu Aldea, nr. 96, S.I., după ce fusese aruncat în stradă cu familia din casa proprie (Barbu Delavrancea nr. 22) și închis pentru 8 ani. Imaginea se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, 2009. Alţi scriitori: Al. Simion, n. 1925 Vasile Pârvan, m. 1927 C. Stere, m. 1936 Ion V. Strătescu, n. 1940 – d. 2013

sâmbătă, 25 iunie 2022

25 iunie: Şerban Cioculescu, n. 7 septembrie 1902 - d. 25 iunie 1988 Născut la Bucureşti, şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la Turnu Severin, tatăl său fiind inginer naval; a rămas orfan de tată la 10 ani şi de mamă doi ani mai târziu, trecând în grija bunicilor, împreună cu fratele mai mare Radu - o copilărie dificilă, care i-a călit caracterul. Va scrie, cândva, în Amintiri: „Greutăţile mi-au călit puterea de rezistenţă, voinţa înceată şi dârză, într-un cuvânt caracterul." Încheind astfel: „Fericirea nu are virtuţi educative." A făcut şcoala internat Schewitz-Thierrin, apoi liceul, tot în Severin; a urmat din 1920 Literele şi Filosofia la Bucureşti, luându-şi licenţa în 1923 (profesorii care l-au marcat: Ovid Densusianu, Mihail Dragomirescu, Ch. Drouhet, Nicolae Iorga); şi-a completat studiile de filologie romanică la Paris, 1926-1928. Era deja căsătorit şi dobândise un fiu, pe Barbu, deci fondurile obţinute prin vânzarea părţii de moştenire nu i-au fost suficiente pentru a-şi lua doctoratul, cum plănuise. A revenit în ţară şi a fost profesor la liceul din Găieşti timp de peste un deceniu, coleg de cancelarie cu Vladimir Streinu, după care a urmat o carieră universitară la Iaşi, 1946-1948, la Institutul Pedagogic din Piteşti, 1963-1965 şi la Bucureşti, 1965-1974. A fost concomitent redactor şef la Viaţa românească, apoi director al Bibliotecii Academiei Române. Debutase cu cronici, în 1923, la Flacăra literară, unde N. D. Cocea i-a oferit rubrica de cronică literară, iar editorial abia în 1935 cu Corespondenţa dintre I. L. Caragiale şi Paul Zarifopol. După care a continuat să se preocupe de Caragiale: Viaţa lui... Caragialiana.., dar şi de alţi mari scriitori: Arghezi, Eminescu, Dimitrie Anghel, teza sa de doctorat). Intelectual de formulă enciclopedică, preocupat de mişcarea literară a ţării, plasat în prima linie a esteticii interbelice, alături de G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, D. P. Perpessicius, Octav Şuluţiu, Vladimir Streinu, mai aproape de abordările lui P. Constantinescu şi în fertilă dispută cu toţi ceilalţi, a practicat cu sistemă critica obiectivă, descriptivă, raţionalistă, antisubiectivă, analitică, în competiţie cu impresionismul critic şi cu utilizarea procedeelor de literaturizare a textului exegetic, practicat în primul rând de Călinescu, dar şi de prietenul Streinu... A publicat studii monografice, medalioane, portrete, amintiri literare, susţinând rubrici permanente la revistele vremii, în toată perioada interbelică, referind despre absolut toţi scriitorii de frunte ai epocii (desenat cu numele Şerban cel Rău), dar şi după ultima conflagraţie, la revistele. România literară, Ramuri etc. În 1944 editase împreună cu Tudor Vianu şi Vladimir Streinu un prim volum de Istoria literaturii române moderne, din păcate necontinuat. Ce-i drept, vremurile se schimbaseră din temelie, Vianu a trebuit să facă slalom pentru a se menţine în activitatea universitară, Vladimir Streinu, cumnat cu Cioculescu, a făcut detenţie pe motive politice, doar printr-o minune nu l-a urmat şi Şerban Cioculescu. În schimb fratele său, Radu Cioculescu a decedat (6 ian. 1961) în închisorile comuniste. Îşi trecuse doctoratul în 1945, iar academician va fi abia în 1974. Opera critică: Studii monografice. Sinteze: Corespondenţa dintre I.L. Caragiale şi Paul Zarifopol (1935); Viaţa lui Ion Luca Caragiale (1940); Aspecte lirice contemporane (1942); Introducere în poezia lui Tudor Arghezi (1946), ediţie revăzută (1971); Dimitrie Anghel. Viaţa şi opera (1945); Documente inedite (1964); Ion Luca Caragiale (1967); Aspecte literare contemporane (1972); Caragialiana (1974); Argheziana (1985); Eminesciana (1985); Împreună cu colegii săi de generaţie Tudor Vianu şi Vladimir Streinu, scrie şi editează volumul întâi din Istoria literaturii române moderne (1944). Proiectul a fost, din păcate, abandonat. Publicistica literară: Varietăţi critice (1966); Medalioane franceze (1971); Amintiri (1973); Prozatori români (1977); Poeţi români (1982); Itinerar critic, vol. I-V, (1973-1989); Dialoguri literare (1987) Citeşte mai mult: http://www.autorii.com/scriitori/serban-cioculescu/index.php http://www.romlit.ro/amintirile_lui_erban_cioculescu

vineri, 24 iunie 2022

24 iunie: Dinu Flămând, n. 24 iunie 1947 Născut la Susenii Bârgăului, jud. Bistriţa-Năsăud, a urmat Filologia la Cluj, cu licenţa în 1970. Este unul dintre întemeietorii cenaclului literar şi ai revistei Echinox. A lucrat la revista Amfiteatru şi la Secolul 20; eliminat de la Centrala Cărţii pentru refuzul de a participa la scoaterea unor titluri din circuit. Cu un timbru personal distinct încă de la debut, foarte favorabil primit de critică, volumele sale au ajuns să deranjeze cenzura şi pe culturnici. Se refugiază în Franţa, devenind foarte cunoscut ca incisiv comentator la Radio France International, între 1979 şi 2009. După Decembrie 1989 reia activitatea literară şi publicistică în ţară, remarcându-se prin comentariile şi prin emisiunile sale de la radio şi TV. Beneficiar al unor burse şi programe de creaţie, în USA, Portugalia, Franţa, Brazilia, Italia... În mod firesc a publicat volume de poezii traduse în aceste limbi străine şi, la paritate, el însuşi a tradus intens din poeţi străini contemporani. Lirica sa a fost tradusă în spaniolă, franceză, engleză, portugheză, italiană. A tradus din poeţi englezi (Martin Booth), latino-americani (Omar Lara, Fernando Pessoa, Cesar Vallejo, Torga, francezi: G. Semprun; S. Beckett, italieni (Umberto Saba) etc. A scris eseuri despre George Bacovia, Ion Barbu, Anton Pann şi numeroase prefeţe la cărţi de poezie. Numeroase premii şi distincţii literare, inclusiv Premiul Mihai Eminescu 2011, pentru Opera omnia. Opera poetică: Apeiron, 1971; Poezii, 1974; Altoiuri, 1976; Stare de asediu, 1983; Viaţă de probă, 1998; Dincolo / De l'autre cote, 2000; Tags, 2002; Migraţia pietrelor, 2003; Grădini / Jardins, 2005; Frigul intermediar, 2006; Umbre şi Faleze, 2010, Biopoeme, 2010 etc Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Dinu_Fl%C4%83m%C3%A2nd http://www.romlit.ro/dinu_flmnd_cnd_elimini_vanitatea_poi_s_exiti_n_scris http://ioncristofor.blogspot.ro/2011/10/dinu-flamand-si-cosmarul-istoriei.html Poezia zilei, Dinu Flămând: *** Plante semănate de nimeni în mâini ce nu le-au atins niciodată fotosinteză a invizibilului difuză convingere ce te menţine pe dinăuntru nemuritor şi impenetrabil număr numărat care numără de om trăit care se trăieşte iat timpul nu este nu este decât răbdare în altădata ca niciodată *** după care trebuie să începi să trişezi chiar dacă nimeni nu vorbeşte de asta pungile de sub ochi umerii căzuţi sila ce-ţi transpiră prin pori te denunţă toate - în piaţa publică ai ieşit din coloană renunţarea devine revelaţia ta incomunicabilă iar în timp ce ei continuă să plivească sensul tu porneşti în călătoria de iarnă Tavan ce fac eu încovrigat sub tavanul acestei camere pe care pictatele crengi de măr înflorit încearcă să deghizeze fundul de ceaun al Infernului? cui îi vorbesc eu cu arta de ventriloc a tăcerii mele alcoolizată de propria ei muţenie în pauzele dintre cuvinte? cum să urci coborând o pantă de unde ochii ar putea zări dincolo de orizont relieful inevitabilului prea târziu? Bujor Voinea, n. 24 iunie 1945 Nimic Nimic decât această oboseală A mâinilor într-o noapte Când stele savante pulsează În fructele calde şi coapte, Decât aceste lacrimi sărate Ale Sfinxului privind Către eternitate. Nimic nimic decât aburi Plimbaţi peste apă De curentul leneş Ca o bătaie de pleoapă. Spune-mi cu vorbele tale Câteva lucruri sfinte, Sau câteva cuvinte Sau câteva cuvinte... (Din volumul Poezii, ed. Semne, 2009) Emilia Dănescu n. 24 iunie 1948m Rm. Vâlcea. Face liceul și în paralel școala de muzică și dans din localitate; studii superioare la facultatea de Matematică din București. Carieră de matematician, informatician, director de comunicare și imagine. Debut literar cu poezii în 2007, apoi debut în volum, în 2011, cu Zestrea Toamnei. urmeaază Recurs la memoria nopții, 2012, Odihna pietrei, 2015 și alte volume. Apariții în antologii lirice, colaborări la reviste literare. Despre lirica Emiliei Dănescu au scris: Emilia Munteanu, Victor Sterom,Mihai Antonescu,Gheorghe Neagu, Remus V. Giorgioni, Lucian gruia, Dan Șalapa Emilia Dănescu - Învață-mă ! Eu am ales să fiu OM. Tu m-ai învățat ce este o piatră. Acum aș vrea să aflu cum poți fi PIATRĂ cu suflet de om. Învață-mă! (din volumul Odihna pietrei, 2015) Alţi scriitori: Sânziana Pop, n. 1939 Mihai Beniuc, n. 20 noiembrie 1907 - d. 24 ianuarie 1988 Iv. Martinovici, m. 2005

joi, 23 iunie 2022

23 iunie: Ilarie Chendi, n. 14 nov. 1871 - d. 23 iunie 1913 Ardelean el însuşi, cu doar 4 ani mai vârstnic decât scriitorul zilei de ieri (Şt. O. Iosif), dar decedând în acelaşi an cu acesta, ambii foarte tineri; Ilarie Chendi, fiu de preot de pe Târnava Mică, îşi face şcoala primară la Bandul de Câmpie, începe gimnaziul german din Mediaş, continuat la Sighişoara, între 1891-1894, urmând apoi Seminarul teologic din Sibiu; din 1894 trece în Regat, făcând Literele şi Filosofia, cu licenţă în 1898. Lucrează la editarea Enciclopediei româneşti de la Sibiu, apoi în redacţia revistei Tribuna poporului de la Arad. Din 1898, timp de 11 ani, va lucra efectiv la Biblioteca Academiei Române. Cunoscător de maghiară şi germană (ca şi Şt. O. Iosif de altfel), a tradus, a preluat metode de studiu, a cercetat mişcarea literară din Transilvania, dar şi Istoria presei de dincolo de Carpaţi; este primul cercetător al manuscriselor lui Eminescu, după predarea lor de către Titu Maiorescu la Academie. A editat primul volum din postumele eminesciene, în 1905. A înfiinţat în 1906 revista Viaţa literară şi va fi între redactorii Sămănătorului, împreună cu M. Sadoveanu, Octavian Goga şi Dimitrie Anghel. Ideologic, s-a distanţat de sămănătorismul lui Nicolae Iorga, savantul dovedindu-se refractar la înnoirile literare. Practic este criticul literar care l-a impus pe Octavian Goga ca mare poet. N. Manolescu îl consideră primul critic literar profesionist din literatura noastră. Strânse în volume încă din timpul vieţii autorului, sub titluri nepretenţioase: Preludii, Foiletoane, Fragmente, Impresii etc, scrierile sale critice, de mare acuitate şi cuprindere, au fost reeditate în Interbelic, iar postdecembrist s-au bucurat de cercetarea lui Dumitru Bălăeţ, care a iniţiat o serie de Scrieri, în 10 volume. Se sinucisese în 1913, din cauza unei boli nervoase, la nici 42 de ani... Casă memorială şi stradă în Arad, idem în Sighişoara, o stradă în Bucureşti, şcoli, licee ce-l omagiază, săli de bibliotecă, numele lui Ilarie Chendi merită din plin păstrat în panteonul culturii noastre. Opera: S-au dus în Ţară (nuvelă), Sibiu, 1893; Începuturile ziaristicii noastre (1789–1795), Orăştie, 1900; Zece ani de mişcare literară în Transilvania (1890–1900), Oradea, 1901; Preludii. Articole şi cercetări literare, Bucureşti, 1903; Foiletoane, Bucureşti, 1904; ediţia a II-a, 1925; Fragmente. Informaţiuni literare, Bucureşti, 1905; Impresii, Bucureşti, 1908; ediţia a II-a, 1924; Portrete literare, Bucureşti, 1911; Schiţe de critică literară, Bucureşti, 1924 Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Ilarie_Chendi http://ro.wikipedia.org/wiki/Ilarie_Chendi Poezia zilei, Valeria Grosu, n. 22 iunie 1950 Ars poetica Dînd cu capul în zid, pentru a ne trezi Intr-un vis înşelător ca mâna caldă a unui asasin, Ne-am întrebat, fiecare, ce este, ce-o fi Acest stres de cuvinte, eşuat şi divin? Scursă de pe crucea răstignirii, aceasta miere eretică, Aceasta hărţuială sadică între mare și vânt, Aceasta picătură de rouă în bravadă bezmetică. Suliţe suave zvîrlind în bezna crescând. Aceasta cântare a cântărilor pe muchea abisului, Acest Hercules grăjdar, în sirenă deghizat, Acest stupid de posibil înec pe loc uscat Despre care nu ştii nimic, Intrând în panica scrisului. Alţi scriitori: Al. Odobescu, n. 1834 Viola Vancea, n. 1943 Ion Roşu, m. 1996 Ovidiu Papadima, n. 23 iunie 1909 - d. 26 mai 1996.

miercuri, 22 iunie 2022

22 iunie: Şt.O. Iosif, n. 23 oct. 1875 - d. 22 iunie 1913 Fiul unui profesor din Braşov, face gimnaziul românesc din urbea natală, va urma liceul maghiar din Sibiu, continuându-l la Tg. Mureş şi încheindu-l la Gh. Lazăr şi Matei Basarab din Bucureşti. Se înscrie la Litere şi Filosofie în Bucureşti, dar nu-şi va lua licenţa. Încearcă să trăiască din scris, fiind corector la reviste, copist, secretarul lui Tiktin, la Iaşi. Călătorii de studii în Germania şi la Paris; la revenire, devine redactor, apoi şi proprietar la Sămănătorul şi totodată bibliotecar la Fundaţia regală, vreme de 11 ani. În 1904 se căsătoreşte cu poeta Natalia Negru (de care se îndrăgostise şi prietenul D. Anghel), cu care va avea o fiică; se despart în 1911 şi poeta se va recăsători în acelaşi an cu Dimitrie Anghel, care în 1914 o împuşcă, din gelozie şi încearcă să se simucidă: ceea ce nu reuşise glonţul, desăvârşeşte septicemia, pe atunci de necombătut... Supravieţuind atentatului, Natalia Negru va trăi încă aproape 5 decenii (d. 1962)... Romantic întârziat şi "mîntuit" prin temperament, şi într-altfel o fire de boem incurabil (ceea ce i-a reproşat Natalia Negru), cu vers de o mare limpezime şi muzicalitate, aproape neegalate vreodată, va fi un continuator al lui Coşbuc în maniera tradiţionalist-rurală, însă sensibilitatea sa se dovedeşte a fi simbolistă, receptivă la noul curs al liricii europene, în aşa fel că poetul va fi considerat de Manolescu, pe urmele altora, un fel de placă turnantă a poeziei noastre, la răscruce de veacuri, cu deschideri spre poezia noului secol XX. Tematica rurală îl prefigurează pe tumultosul Octavian Goga, preocuparea pentru ethosul popular îl anunţă pe Blaga, iar accentele simboliste-pesimiste deschid calea liricii bacoviene. Impus în literatură prin Patriarhale, 1901, volumele următoare nu se mai ridică la aceeaşi cotă valorică. Scrie inclusiv o piesă de teatru în versuri, în 2 acte. O seamă de producţii lirice sunt semnate împreună cu Dimitrie Anghel: Caleidoscopul lui A. Mirea. Temeinic cunoscător de maghiară şi germană, dar şi de franceză şi engleză, pe care a învăţat-o anume pentru a-l traduce pe Shakespeare, Şt. O. Iosif va fi un traducător redutabil al unor mari nume germane mai ales, Haine, Schiller, Goethe, Lenau, Burger, dar şi Petoffi, Corneille, La Fontaine etc. Pe scenele româneşti de astăzi încă mai sunt folosite traducerile sale din marii dramaturgi europeni... Opera literară: Versuri, 1897; Patriarhale, 1901; Poezii, 1901-1902; A fost odată, 1903; Din zile mari, 1903; Credinţe, 1905; Zorile, dramă în versuri, 1907; Cântece, 1912; Opere alese, vol.I-II, 1962 Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_Octavian_Iosif http://www.unstory.com/triunghiul-fatal-st-o-iosif-natalia-negru-dimitrie-anghel.html Poezia zilei, Ştefan Octavian Iosif Bunica Cu părul nins, cu ochii mici Şi calzi de duioşie, Aieve parc-o văd aici Icoana firavei bunici Din frageda-mi pruncie. Torcea, torcea, fus după fus. Din zori şi până-n seară; Cu furca-n brâu, cu gândul dus, Era frumoasă de nespus în portu-i de la ţară... Câtă la noi aşa de blând, Senină şi tăcută; Doar suspină din când în când La amintirea vreunui gând Din viaţă ei trecută. De câte ori priveam la ea, Cu dor mi-aduc aminte Sfiala ce mă cuprindea, Asemuind-o-n mintea mea Duminicii preasfinte... Icoane din Carpaţi V Este ceasul când truditul Muncitor voios aruncă La o parte grija zilei Şi uneltele de muncă. S-au întors de la păşune Liniştitele cirezi, Umbre cresc pe nesimţite Prin grădini şi prin livezi. Dar un zvon de mii de glasuri Umple zarea fără veste: Craiul zilei, stând s-apună, A încremenit pe creste. Văile răsună toate, Dealurile viu răspund Şi vijelios se-nalţă Pulberea departe-n fund. Sună dealul, valea sună, Stă văzduhul să se spargă De tălăngi nenumărate Ce izbesc în bolta largă, Căci coboară de la munte Oile, şi curg puhoi, Cu un greu potop de ceaţă Înainte şi-napoi… Un berbec cu coarne-ntoarse, Tacticos şi prea cuminte, După gât c-un clopot mare, Merge singur înainte. Pe la margine dulăii; Urecheatul, la mijloc, Cu desagii grei în spate, Anevoie-şi face loc. Iar prin pulberea de aur Tocma-n capul celălalt Creşte umbra-ntunecată A ciobanului înalt: Cu căciula într-o parte, El păşeşte plin de fală, Seara purpurie-i schimbă Zeghea-n mantă triumfală… VI Doina Se tânguiesc Tălăngi pe căi, Şi neguri cresc Din negre văi, Plutind pe munţi… La făgădău, La Vadul-Rău, Sus, la răscruci, Vin trei haiduci Pe cai mărunţi… Grăiesc încet… Un scurt popas — Şi spre brădet Pornesc la pas Cei trei călări… Sus, peste plai, Tăcutul crai Al nopţii reci, Umbrind poteci, Se-nalţă-n zări… Şi neguri cresc, S-anină-n crăngi; — Se tânguiesc Şi plâng tălăngi Pe căi pustii… Se duc uitaţi Cei trei fârtaţi, Săltând în şa, Plutind aşa, Ca trei stafii… Dar când ajung La cotituri, Un chiot lung Din mii de guri Dărâmă stânci… Haiducii mei Doinesc toţi trei: Şi clocotesc, Şi hohotesc Păduri adânci… Şt. O. Iosif, Rotonda scriitorilor, Cişmigiu Emilian Galaicu-Păun, n. 22 iunie 1964 Febră Incandescenţă la alb. Faţa insului. Perna de albul zăpezii. Sare prin cercul de noapte-al irisului Tigrul dungat al amiezii. Salt mistuindu-se-n limbile focului Blana-i lumină-n fereastră. Ca alcoolul ard vămile locului Ziua cu pară albastră. Salt! Febra urcă mercurul în pasăre- Candelă vie-a cetăţii... Faţa bolnavului - pâlnie-n care se Surpă imaginea feţii. Aer duhnind a spital cum din gura Gropii cu lei a profeţi Salt! Arc voltaic de carne. Curbura Trupului trage săgeţi. Salt! Prin pupilele ţevii de puşcă- Gemene focuri în rană. Salt! Consumat în a-şi smulge din cuşca Dungilor propria blană. Lavă scurgându-se pe tencuiala De Catedrală-a amiezii. Incandescenţă la alb. Doar spirala Dungilor să mai vibreze. Salt!ca la circ şi în semnul supunerii Unei egale-ntru toate Capul şi labele-şi pune pe umerii Sorei de caritate. Dungile negre din care se smulse Blana de foc se fac cearcăn... ...Fotosensibil-asemeni emulsiei Pielea lui. Insul încearcă-n Încreţiturile feţii s-adune Stingerea zilei terestre... Lichefiată, privirea lui pune Ochiuri de gheaţă-n ferestre. Alți scriitori: I. L. Caragiale, m. 1912 Ion Oarcăşu, n. 1925 Valeria Grosu, n. 1950

marți, 21 iunie 2022

21 iunie: George Ivaşcu, n. 24 iulie 1911 - d. 21 iunie 1988 Născut în Certeşti-Tutova, absolvă liceul "Codreanu" din Bârlad în 1929, urmează Filologia la Iaşi, cu licenţă în 1932, după care va rămâne ca bibliotecar, apoi asistent la catedra de filologie. Profesor secundar până în 1940, când se strămută la Bucureşti. Ilegalist, în 1948, judecat în procesul Lucreţiu Pătrăşcanu, fusese condamnat la moarte; la rejudecarea procesului, în 1954, este achitat şi deîndată se pune la lucru, în slujba sistemului comunist: va fi din 1955 director la Contemporanul până în 1971, când trece ca director la România literară, înlocuindu-l pe dezavuatul Nicolae Breban, care protestasae la Paris împotriva Tezelor din iunie. Se menţine în acest post până la moartea sa, în 1988. Cumulard, om de încredere al regimului, mai fusese redactor şef la Lumea, 1963-1966 şi profesor la Filologia bucureşteană, şef de catedră la Istoria literaturii române, între 1958 şi 1968. A debutat ca publicist în revista Manifest, de el înfiinţată, 1934-1936, şi a devenit colaborator la Jurnalul literar al lui G. Călinescu, care l-a apreciat ca editorialist şi l-a făcut secretar de redacţie al revistei sale. A publicat: Confruntări literare, 1966, o antologie de reportaje începând din perioada 1929; Reflector peste timp, 1966, Din istoria criticii literare româneşti (perioada 1812-1866), 1967; Istoria literaturii române, I, 1969; Jurnal ieşean, 1971; Dobrogeanu-Gherea, 1972. A fost primul editor al lui Blaga, 1962, cu lirica sa de după război, (volum pe care Blaga n-a mai apucat să-l vadă şi care în mare măsură nu respecta promisiunile făcute de editor poetului ostracizat), revenind în 1966 cu o culegere mai consistentă. Un foarte abil intermediar între scriitori şi putere, la Contemporanul le-a deschis rubrici lui Arghezi, lui G. Călinescu. A fost susţinătorul abil al lui Nicolae Manolescu, debutant pe atunci, tânăr cu dosar necorespunzător... Şi care în Istoria sa critică îl menţionează pe protectorul său în câteva ocazii: în legătură chiar cu Istoria lui Călinescu, cu Bogza şi Arghezi, şi ca editor al lui Blaga. Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Iva%C8%99cu Citeşte articolul Portretul interior al Căpitanului, scris de Emil Cioran: https://docs.google.com/viewer?a=v&pid=gmail&attid=0.1&thid=1380eeb3c3f01c6e&mt=application/msword&url=https://mail.google.com/mail/u/0/?ui%3D2%26ik%3D1dce5d5cf7%26view%3Datt%26th%3D1380eeb3c3f01c6e%26attid%3D0.1%26disp%3Dsafe%26zw&sig=AHIEtbQrF7m_s7B157QHV_w-okyk6uF12Q * Am pus o placă memorială pentru G. Ivașcu în Bdul Aviatorilor nr. 62, S.I. Alţi scriitori: Al. I. Ştefănescu, n. 1915 P. P. Carp, m. 1919 Geo Vasile, n. 1942 "C:\Users\Ion Lazu\Desktop\Folder nou (5)\Jurnal Geo vasile.doc..doc"

luni, 20 iunie 2022

20 iunie: Emil M. Cioran, n. 9 aprilie 1911 - d. 20 iunie 1995 Fiu al unui protopop ortodox din Răşinari-Sibiu şi al unei descendente dintr-o familie nobiliară transilvăneană, E.C. a făcut şcoala primară la Răşinari, liceul la Gh. Lazăr din Sibiu şi Filosofia la Bucureşti. Bun cunoscător de limbă germană, se familiarizase cu operele unor Im. Kant, Schopenhauer, Fr. Nietzsche, dar şi Martin Heidegger, Lev Şestov. Profesorii săi preferaţi la universitate: Tudor Vianu şi Nae Ionescu. Îşi va continua studiile filosofice la Berlin. De la faţa locului, face publice în ţară viile sale emoţii despre prestaţia lui Hitler, încercând inclusiv să justifice asasinatele din Noaptea cuţitelor lungi. Mult mai tîrziu, se va distanţa, ruşinat, de aceste rătăciri ale tinereţii. De subliniat că Emil Cioran nu a făcut parte din mişcarea legionară, în schimb şi-a manifestat simpatia pentru opţiunile extremei drepte româneşti, pe linia ideilor existenţialiste-trăiriste, într-un melanj de ortodoxie şi misticism. (Stânga franceză nu i-a uitat nici astăzi rătăcirile de tinereţe.) Revenit în ţară în 1935, va fi profesor la liceul Andrei Şaguna din Braşov, dar în 1937 pleacă la Paris cu o bursă de studii a Institutului Francez, care se prelungeşte până în 1944. În 1945 se stabileşte definitiv în Franţa, fără a solicita cetăţenia (asemenea lui Brâncuşi), iar prin retragerea cetăţeniei române de autorităţile comuniste va deveni apatrid. În ţară îi apăruseră, începând din 1934: Pe culmile disperării; 1935: Cartea amăgirilor; 1936: Schimbarea la faţă a României; 1937: Lacrimi şi sfinţi; Amurgul gândurilor; după 1990, Dan C. Mihăilescu publică Singurătate şi destin, o culegere din publicistica interbelică (1992), Scrisori către cei de acasă, 1995, sub îngrijirea fratelui său Aurel Cioran şi Ţara mea, 1996, în paralel cu traducerea în franceză a scrierilor sale editate în România dinainte de război. Stabilit în Franţa şi decis să nu revină în ţară, s-a cufundat în citirea clasicilor francezi, dar şi a scrierilor medievale, la bibliotecă, forjându-şi în timp un stil de mare acurateţe, şi devenind poate cel mai bun stilist de limbă franceză, altoind pe franceza clasică o simţire românească, plină de seve ancestrale. Prima sa carte în franceză: Precis de decomposition, 1949 a fost încununată cu premiul Rivarol; ulterior Emil Cioran a refuzat orice alte premii, din orice parte ar fi venit. Departe de publicitate, Emil Cioran cultiva relaţiile amicale cu vechi prieteni din România, acum şi ei parizieni: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, B. Fundoianu, Paul Celan, dar şi cu Samuel Beckett, Henri Michaux etc. La 2 ani după decesul lui Cioran, a pierit şi Simone Boue, prietena din tot răstimpul francez, pe care totuşi EC nu a luat-o în căsătorie... Apoi, menajera a descoperit la subsolul clădirii, printre nenumăratele caiete ale filosofului, o continuare a jurnalelor sale, editate până la nivelul anului 1972. O prezentare negativă, de la un capăt la altul îi face dl N. M. în recenta sa istorie, precizând că se referă doar la cărţile publicate înainte de stabilirea în Franţa şi considerate ca reprezentând partea mai puţin cunoscută a operei cioraniene (interzisă la noi, netradusă în Franţa). Reproşându-i omului nepăsarea faţă de soarta celorlalţi, a prietenilor chiar, a României. Sprijinindu-se din plin pe susţinerile Martei Patreu din eseul Un trecut deocheat, 2004. * Impresionantă relatarea Anei Blandiana (Fals tratat de manipulare, 2013) despre întâlnirea cu Emil Cioran la Paris, în anii 80 ai trecutului veac. Ar merita citate integral cele 2-3 pagini. Marele filosof al exilului, care nu şi-a mai revăzut niciodată ţara, aflând că poeta A.B. este ardeleancă, intră brusc într-o stare de frenezie, exultă când află că e născută la Timişoara, apoi auzind că a fost săptămâna trecută la Sibiu, că a băut o cafea cu prietenii la Impăratul romanilor... Exclamaţii, uimire, extaz, pierdere de sine a filosofului care şi-a făcut un cuvânt de ordine din blamarea ţării şi a conaţionalilor, anume spre a-şi masca frustrarea, aleanul, contrarietatea faţă cu asaltul amintirilor din tinereţe, cum cu subtilitate ne explică poeta... Citeşte mai mult Emil Cioran: Profilul interior al Căpitanului: https://docs.google.com/viewer?a=v&pid=gmail&attid=0.1&thid=1380eeb3c3f01c6e&mt=application/msword&url=https://mail.google.com/mail/u/0/?ui%3D2%26ik%3D1dce5d5cf7%26view%3Datt%26th%3D1380eeb3c3f01c6e%26attid%3D0.1%26disp%3Dsafe%26zw&sig=AHIEtbQrF7m_s7B157QHV_w-okyk6uF12Q Alţi scriitori: Miron Pompiliu, n. 1848 Horia Furtună, n. 1888 Al. Hodoş, n. 1893 Aurel Baranga, n. 1913

duminică, 19 iunie 2022

19 iunie: G. Călinescu, n. 19 iunie 1899 - d. 12 martie 1965 Fiul natural al Mariei Vişan, menajeră în casa impiegatului cfr Constantin Călinescu, va fi adoptat de famila acestuia, în anul 1906. Mutaţi cu slujba la Botoşani şi Iaşi, copilul începe şcoala la Carol I de pe lîngă Liceul Internat, dar familia revine la Bucureşti în 1908, deci fiul adoptiv continuă şcoala primară la Cuibul cu Barză, gimnaziul la D. Cantemir, liceul la Gh. Lazăr şi se va înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie, absolvind în 1923, cu o licenţă în Umanismul lui Carducci. Devenise în Universitate discipolul lui Ramiro Ortiz, de la care mărturisea mai apoi că a învăţat totul despre cărţi şi despre scrierea lor. Sub această îndrumare scrie primele colaborări, direct în italiană. Câţiva ani de profesorat în Bucureşti, Timişoara, apoi merge să studieze la Roma, la Accademia di Romania, sub îndrumarea lui Vasile Pârvan, al doilea mentor al viitorului mare critic. Un al treilea model intelectual devenise Titu Maiorescu. Revine în Bucureşti în 1926 şi citeşte poezii în Cenaclul Sburătorul al lui Eugen Lovinescu. În 1929 se căsătoreşte. Colaborează la diverse reviste literare şi iniţiază revista Sinteze, apoi Capricorn, unde va intra în dispută cu Gândirea, la care colaborase mai înainte. Colaborare intensă la Viaţa Românească, la Revista Fundaţiilor regale, la Lumea, la Jurnalul literar, de el înfiinţat. În 1936 îşi ia doctoratul cu Avatarii faraonului Tla, o nuvela eminesciană descoperită de Călinescu. Iar în fapt, un capitol din Opera lui Eminescu, lucrare aflată în elaborare. Prin concurs devine conferenţiar la catedra de Filologie din Iaşi, în locul lui Garabet Ibrăileanu, din 1937. Din 1945 se transferă la Universitatea din Bucureşti. Înlăturat de la catedră în 1950, devine directorul Institutului de Teorie literară şi Folclor. Va reveni la catedra universitară abia în 1961. Scrisese mii de articole în revistele literare, ţinuse conferinţe, inclusiv la Radio. După Abdicare, nu i s-a iertat seria de poezii ditirambice închinate lui Carol II, deşi în Interbelic se situase mereu de partea stângă a baricadei. Abia în 1953 reuşeşte să publice Bietul Ioanid, iar în 1960 Scrinul negru. I s-a reproşat mereu lui Călinescu oportunismul, trecerea interesată din barca Regalităţii în cea a Republicii democrate. Favorurile obţinute, trecându-se peste nedreptăţi şi frustrări; peste faptul că, înlăturat de la catedră, era făcut academician în 1949, devenise deputat în MAN din acelaşi an, călătorise în URSS şi în China şi publicase reportaje despre măreţele realizări socialiste.... Din 1956 reapăruse în hainele Cronicii optimistului, în rubrica din Contemporanul, în locul celei ţinută în Interbelic: Cronica mizantropului. Dar poate cea mai mare nedreptate stă în faptul că nu i s-a reeditat Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, o imensă pierdere pentru generaţiile de intelectuali de după 1944, care nu au avut posibilitatea să o citească. L-au citit pe Vitner, pe Crohmălniceanu, pe Novicov - curat meşteşug de tâmpenie...Uşor îi va fi fost marelui critic să vadă toate astea? Citindu-l de curând pe Nicolae Florescu (Înapoi la Aristarc), discipol de-al divinului critic, pe care l-a continuat la editura şi revista Jurnalul literar, aflu că de fapt Istoria... Istoriei lui Călinescu este cu mult mai dramatică decât mi-am închipuit. Editată în primăvara lui 1941, Istoria… a fost retrasă din librării în toamna aceluiaş an, urmare a atacurilor furibunde provenind din două direcţii opuse: din partrea intelectualilor evrei, care incriminau spiritul tradiţional din Istorie, pe de altă parte, de naţionalişti, care incriminau abundenţa de nume evreieşti în lucrarea lui Călinescu. De fapt receptarea Istoriei la apariţie a fost o contestare virulentă, pe motive ideologice-politice. Pus la colţ sub dictatura antonesciană, Călinescu a decis să scrie o altă variantă, sub numele de Compendiu, anunţând că e vorba de o altă abordare. A editat-o în 1942, însă a avut aceeaşi receptare nemiloasă din partea exegeţilor, inclusiv au apărut cronici care mimau exegeza Compendiului dar în fapt se refereau la Istoria ca atare. Nici o şansă să-şi vadă reeditată lucrarea sa fundamentală, oricâte retuşuri i-ar fi făcut. Iar adevărul este că nu a renunţat la texte, ci doar a făcut completări şi detalieri. Lucrurile au continuat astfel până după evenimentele din 1989. Al. Piru a editat o nouă Istorie, respectând îndreptările maestrului său. O ediţie anastatică reuşise să publice, în exil, Iosif Ctin Drăgan, vândută pe sub mână, în fascicule. Opera (selectiv): Viaţa lui Mihai Eminescu, 1932; Cartea nunţii, 1933; Opera lui Eminescu, 1934-1936; Enigma Otiliei, 1938; Viaţa lui Ion Creangă, 1938; Principii de estetică, 1939; Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1941; Şun sau calea netulburată, 1943; Impresii asupra literaturii spaniole, 1946; Trei nuvele, 1949; Bietul Ioanide, 1953; Nicolae Filimon, 1959; Scrinul negru, 1960; Gr. Alexandrescu, 1962; Lauda lucrurilor, 1963; Estetica basmului, 1965; Vasile Alecsandri, 1965; Scriitori străini, 1967; Opere, I-XIII, 1965-1972. Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_C%C4%83linescu G. Călinescu vorbind despre M. Eminescu: Poezia zilei, George Călinescu Eram bărbatul care… Eram bărbatul care-n singurătăţi petrece, Ca vulturul pleşuv pitit în stanca rece. Nesuferind câmpia fugeam de cei de jos, Băteam din aripi iute spre muntele sticlos, Şi peste creste ninse făcând ocoluri rare Granitul mohorât îl apucăm în gheare; Să scriu pe cer elipse eu mă credeam ales, Pe sus scoteam un ţipat de nimeni înţeles. Când coama-mi străluci la tâmple sideral, Mă coborâi în vale ca un Virgil pe cal Cu lira într-o mână, cu hăţurile-ntr-altă, Unde foşneşte grâul sau aşchii scoate dalta, Strânsei în spume frâul, făcui la oameni semn Cum să arunce coasa, cum să cioplească-n lemn. Cântăm. Dar prea departe de ei şedeam în șa, Din gura mea un murmur nedesluşit ieşea. Descălecai. Le-am zis: - În obşte mă prenumăr, Lăsaţi-mă buşteanul să-l ţin şi eu pe umăr, Din moară să scot sacii, albit tot de făină, Să trag cu voi din baltă de peste plasa plină. Veghea-voi turma noastră-n ocolul de nuiele, Cu plumb şi cu mistrie urcă-mă-voi pe schele. Frăţeşte mi-au strâns mâna: - Tovarăş fii cu noi, Un fluier simplu taie-ţi şi fă-ne cânturi noi. ( „Laudă lucrurilor – Laudă materiei”, 1963) Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale 6. aprilie 2007: (...) Pentru că mă aflu cam în spatele liceului Caragiale, ies în Piaţa Dorobanţi, merg spre vila Tudor Vianu, fac cîteva poze, dar placa memorială, cu basorelief, e tocmai sus, în colţul stâng, aproape invizibilă printre crengi. Vegetaţia nu ţine cont de strădaniile omeneşti întru veşnicie, ea are legile ei care nu ţin seama decât de zeul soare. Dau ocol pieţei Dorobanţi, cu gând să revăd la ora asta, cu lumină favorabilă, statuia făcută de C. Popovici lui G. Călinescu. A plasat-o impecabil, după cum îl ştiu preocupat la modul aproape maniacal de poziţionarea statuilor sale în centrul geometric al spaţiului consacrat statuii şi orientată milimetric faţă de soarele la zenit; acum se pare că am întârziat câteva minute peste ora 12,00, căci o aşchie de rază a scăpat deja dincolo, pe obrazul drept. Un ochi în lumină, ţintindu-te halucinat şi celălalt ascuns în umbra compactă, dar pe care îl simţi neadormit, cu pupila deschisă la maximum. Este bustul pe care l-am văzut ani la rând în atelierul de pe Căderea Bastilei 20. Personalitatea copleşitoare, histrionică a divinului critic m-a intimidat întotdeauna. Prietenul C. Popovici avea mistica lucrului făcut o dată pentru totdeauna. Prin anii 80 s-a înscris într-o excursie la Piramide. Mi-l închipui fascinat de ideea anticilor de a poziţiona piramidele în funcţie de Steaua polară... Sculptorul visa această statuie în scuarul din faţa Muzeului Literaturii – nu-mi imaginez un loc mai adecvat pentru cel mai important critic al nostru din toate timpurile. Dar dorinţa sculptorului s-a lovit de împotrivirea monolitică a tuturor „prietenilor”. Mă apropii şi mă îndepărtez de înaltul soclu – încă o izbândă obţinută cu mari lupte de bunul meu prieten; fac mai multe fotografii, încercând să scot din cadru crengile imense ale copacilor, încă golaşi, ciuntite prin toaletarea lor recentă, şi acoperişurile vilelor din jurul piaţetei, deşi se află la o distanţă apreciabilă. Îmi spun: Ce-ar fi ca după ce duc la capăt această acţiune cu plăcile memoriale, să mă arunc în următoarea aventură: un album de artă cu aceste plăci, cu casele memoriale, cu statuile şi străzile cu nume de scriitori. Un album civilizat, de ce nu? Sau dacă nu şi nu, măcar să fac un site cu toate astea şi să-l rog pe Gârbea să-l poziţioneze pe blogul ASR, USR. Cineva tot trebuie să o facă. Dar trebuie? Plec spre strada general Vlădescu, acum G. Călinescu. Şi se face că, gândindu-mă la contextul din Bietul Ioanide, cu descrierea cartierului de la marginea Lacurilor, trec de casa memorială cu pricina. Ajung la o intersecţie, întreb vreo doi localnici, mă trimit înapoi, la gardul roşu; şi acolo: tot ce văd e meschin, casa cu două nivele, pe care am mai zărit-o cândva, dar o ştiu mai bine din fotografii, mi se păruse că e cu faţa spre stradă, dar nu, e în partea stângă a curticelei, o grădiniţă foarte îngustă, cu mici ronduri-alei în faţă, al căror desen parcă vrea să forţeze limitele, un chioşc de paznic în dreapta intrării şi o altă dependinţă în fundul ogrăzii, aceea fără etaj. Prin faţa acelei locuinţe evoluează tocmai acum o matroană cam decrepită, în capod, căutând ceva pe jos; iar la colţul gheretei, pe care am citit: Punct de pază, s-a încovrigat un câine de curte, roşcat. Îmi trece prin minte un gând nesăbuit: Nu cumva respectiva matroană este „Inegalabila Vera”? Oricum, matroana ca de pe altă lume şi cotarla din colţ, care nu vrea să stea în coteţul din grădină, nu te prea îmbie să vizitezi „Casa memorială G.C., Academia română”. Acum, privind faţada clădirii principale: pe peretele dinspre stradă se află basorelieful lui G.C., însă greu de pozat printre crengile copacului (vegetalul care nu iartă...); în dreapta faţadei, dar plasat jos, se află un alt basorelief, trei torsuri umane în manieră antică. Căsuţa, căci nu e decât o căsuţă, se ridică - cât de cât – pe o temelie din blocuri de gresie de 0,7 m înălţime, dar nu cred să fie vorba despre o fundaţie propriu-zisă, ci mai degrabă despre blocuri ataşate ulterior, ca să dea impresia de soliditate; iar pereţii ca atare ai căsuţei par să nu fie din cărămidă ci din paiantă. Îmi dau seama de drama din sufletul divinului critic, altfel cu preocupări de înaltă arhitectură urbană a metropolei, în genul lui Ioanide. (În aceeaşi seară, târziu, la TVCultural, Ion Vianu confirmă supoziţiile mele, povestind că tatăl său, T. Vianu, mereu într-un fel de rivalitate cu G.C: ambii profesori universitari, ambii cu discipoli, un apolinic şi un dionisiac, însă Vianu cu ditamai viloiul, iar G.C. cu căsuţa-i prizărită (ca să nu mai amintim faptul că Vianu îşi trăsese şi o vilă la Zamora-Buşteni, pe Valea Prahovei) – deci TV l-a trimis cândva pe Ion V. să-i ducă lui G.C. o carte sau o scrisoare – şi povestitorul menţionează râvna lui G.C. de a da casei sale un „ce” măreţ. Te punea să priveşti curticica de 6-8 m printr-un ochean invers, astfel că toate proporţiile erau schimbate, vedeai clădirea la mare distanţă, în capătul aleilor, ca într-o ilustrată - poate un alt Versailles, nu? Ion Lazu: fotografii - Statuia lui G. Călinescu, sculptor Constantin Popovici... Alţi scriitori: Ştefan Zeletin, n. 1882

sâmbătă, 18 iunie 2022

18 iunie Al. Călinescu, n. 18 iunie 1945 Ieşeanul a absolvit facultatea de filologie, secţia franceză şi a urmat o carieră universitară în urbea natală. Între 1992 şi 1997 a fost cooptat la Paris la Institutul de limbi şi civilizaţii orientale. A primit două distincţii franceze. Din 2000 este directorul B.C.U. din Iaşi. A debutat în 1963 cu cronici literare în Iaşul literar, apoi a colaborat la Convorbiri literare şi la Cronica. A editat volume de critică literară, literatură comparată, istorie şi teorie literară. Doctoratul obţinut în 1983. A luat premiul Uniunii scriitorilor în 1972 şi pe cel al Academiei în anul 1990. În istoria critică a lui N.M. este apreciat pentru interpretările la opera lui I.L. Caragiale. Citiţi mai mult: http://www.adevarul.ro/locale/iasi/Portret_-_Alexandru_Calinescu-profesorul_premiat_de_statul_francez_0_178782182.html Alţi scriitori: Titu Maiorescu, n. 1840 – d. 16 iunie 1917 Al. Raicu, n. 1914 Ion Lungu, n. 1921 Adrian Frățilă, n. 1948

vineri, 17 iunie 2022

17 iunie: Victor Papilian, n. 17 iunie 1888 - d. 15 august 1956 Fiul unui medic militar din Galaţi, va face şcoala primară în urbea natală, pe cea secundară la Craiova, liceul la Sf. Sava şi în paralel Conservatorul din Bucureşti, devenind violonist în orchestră. Determinat de tatăl său să urmeze cariera medicală, în tradiţia familiei, face medicina între 1907 şi 1916, devenind liderul studenţilor medicinişti din Bucureşti. Între 1916 şi 1918 este medic militar pe front. Din 1918 merge la Cluj şi va deveni decanul facultăţii de medicină, apoi şi directorul filarmonicii şi al teatrului naţional din Cluj. Universitar şi scriitor cu deosebire activ în viaţa societăţii. Una dintre personalităţile marcante, catalizatoare ale intelectualităţii din Transilvania interbelică. Autor de manuale de anatomia omului, unanim apreciate. După venirea la putere a comuniştilor, este pensionat forţat în 1947. Confesional, trece la unitarieni. În 1950 este arestat şi condamnat la 10 ani detenţie. Decedează în închisoare. După mai bine de 2 decenii, în 1968 este reeditat cu Amintiri din teatru şi treptat şi cu alte titluri, la edituri din Cluj (sub îngrijirea lui C. Cubleşan) şi din Craiova. Practic opera sa literară este incomplet editată şi nicidecum intrată corect în circuitul cultural. Debutase editorial în anul 1925 apoi publică nuvele, romane, piese de teatru apreciate de G. Călinescu în Istoria sa. Marian Popa îi consacră un articol în volumul I al istoriei sale. Dl. N.M. nu face decât să-l citeze printre prozatorii regionali, alături de Ion Pop Reteganul, Pavel Dan şi Ion Agârbiceanu. Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Victor_Papilian http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Victor_Papilian http://www.bvau.ro/manifestari/2008/0600/victor_papilian.pdf Alţi scriitori: I. E. Toronţiu, n. 1888 Ion Th. Ilea, n. 1908

joi, 16 iunie 2022

16 iunie: Ştefan Agopian, n. 16 iunie 1949 Bucureştean de origine, şi-a făcut liceul la Iulia Hasdeu, după care a urmat studii de chimie, pe care a şi profesat-o iniţial. A debutat în 1970 la Luceafărul şi a urmat o carieră de publicist, redactor la Caţavencu, devenit din 2011 Caţavencii, la Ziua literară, ca şef al suplimentului respectiv, cu benefic impact în viaţa literară a momentului; la Fun-24. În perioada de formare s-a mişcat în preajma unor scriitori contemporani de primă linie, cărora le-a învăţat lecţia perfecţiunii stilisticii şi a migalei pe pagină. Proza sa, perfectă stilistic, îşi caută subiectele într-un trecut tot mai îndepărtat, fie că autorul a făcut-o din instinct, cum şi mărturiseşte, fie că a căutat să se sustragă sâcâielilor şi imixtiunilor cenzurii, fie că, în fond, acest "realism magic", atît de gustat în epocă, se potriveşte construcţiilor sale mentale, desprinse din context, preocupat de povestirea ca artă pentru artă, neconjuncturală. Excelent primit de critică, în creştere rapidă de nivel al receptării de la o carte la alta, acest stil de marcat rafinament, dus către uscăciune formală, cu fraze suficiente sieşi, a avut un real impact la cititorul din ceauşismul anilor 70-80, asigurând un evazionism mental din realitatea precară, meschină a vremurilor. Dar "paradigma" s-a schimbat nemilos, o dată cu racordarea literaturii noastre la trendul apusean: pământul fuge ireversibil de sub picioarele ficţionarilor, chiar de sub ale actanţilor regrupaţi în presa literară / în presa scrisă în general. Tiraje mici, modice, nedifuzate, necitite, necomentate - a devenit deja un şlagăr. Or, scriind din ce în ce mai performant din punct de vedere formal, sterilitatea se întrezăreşte în chiar faptul că în ultimul deceniu autorul nu a mai dat titluri noi, ci a reeditat tot ce scrisese, ca romane separate, apoi reunite în 2 volume de Opere. Câteva dintre aceste aspecte în evoluţia autorului, neocolite în Istoria critică, l-au ridicat pe Agopian împotriva criticului care îl susţinuse exegetic în tot acest răstimp, citindu-l la literă, cu multe observaţii punctuale. Iar în fapt, ceea ce nu agrează la confraţi, însă practicând cu aplicaţie el însuşi (să alternezi ficţiunea din proze cu exactitatea din memorialistică, din exegeză etc), Agopian ne-a furnizat, în ultimele 2 decenii, evocări amănunţite, pe cât de "nemiloase" despre prietenii din perioada de formaţie, în primul rând un foarte aprociat serial despre Nichita Stănescu. O va face, se poate deduce/spera, cu aceeaşi acurateţe şi despre alţi mari scriitori, spre câştigul istoriei literare. Opera literară: Ziua mîniei, 1979; Tache de catifea, roman, 1981, reeditare 2004; Tobit, roman, 1983, reeditare 2005, Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti; Manualul întâmplărilor, povestiri, 1984, Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor; Sara, roman,1987, reeditare 2006, Premiul revistei „Amfiteatru” pentru cea mai bună scriere beletristică a anului; Însemnări din Sodoma, povestiri,1993; Republica pe eşafod, teatru, 2000, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti; Fric, roman,2003, carte distinsă cu premiul ASPRO pentru experiment în cadrul Târgului Internaţional de Carte Bookarest 2004 şi premiată de revista Cuvântul la categoria Superlativele anului 2003. Poezia zilei: Dan Culcer (n. 15 iunie 1941) În braţele apei Se dedică Prepeliţei Valurile sărate ale lacrimei Clipocesc la picioarele noastre, nivelul Oceanului creşte, gheţurile de la Nord şi de la Sud se topesc. Încălzire globală. Şi totuşi ne este tot mai frig. apa ne cuprinde genunchii, inima. Mai avem doar timpul să bolborosim privindu-ne prin sticla verde a apei sărate, a lacrimei. Complainte (contra variantă) Prieteni triști și depărtați — adeseori Văd cum strâmbați boțite fețe-n mână Cum tresăriți sperjuri și temători Erori a unei lumi ce pare prea bătrână. Când botul vi-l lovesc cu pumnul flasc Slugoii marilor, pe galantare, Scuze borâți și sânge pe masa de damasc Lașe priviri ascundeți în sticla cu licoare. Și eu ca voi și strig dezorientat Spre cardinale puncte patru Spre acei adolescenți cu mersul legănat Demult pieriți în timpul egolatru. Prieteni spulberați, vom regăsi Ce fuserăm în urna cu cenușă. Vino, femeie, cu mine acum Vino, femeie, cu mine acum să sfâșiem cuvintele, asceți, să ne cuprindem simplu dar semeți, sub cerul presărat cu scrum. Crăpate-atârnă cumplitele peceți, Ai vremii ochi în ceară sângerie. Să încrustăm în bârnă de biserici numele noastre uitate de mult când toamna-i străvezie, noi eterici, surzi la vocile lumii, tumult. Mult tulburate vorbe, ce străluci-vor aspru ca un inel de Domn uitat în zid de castru. Atâta va rămâne, doar mușcătura noastră, o floare roșie, mușcată-n glastră, mâine. O coaja amăruie, te satură și rupe din pâine. Albastru cerul doarme, fâșia lui cuminte va înveli în giulgiu firave oseminte. (15 iunie 2020) Să îngenunchem în praful unui drum, Să îngenunchem în praful unui drum, cu moartea firavă care a trecut razant peste genunchii tăi de piatră arsă. Te-aș înveli cu ceața unei grenade fumigene ca să scăpăm ascunși de ochii lumii, să ne topim sub pulberea albastră ce-acoperă mortal și toamna, prunii. Te-aș dezgoli vărsând o lacrimă înșelătoare în norul de fosgen ce-l risipește îndrăzneala ai spune, fructe pădurețe, mușcă-mi sânii. Și toate acestea-atunci, între pereții arzători, când ploile își pierd candoarea-n brumă, privindu-ți lacom gâtul, linșaje de ninsori. De aur ore Cunună, cununi, auroră-n văgăuni, salamandre repezi vezi, să te ducă, să le crezi, să adulmeci, să aduni ochii, limpezi căpcăuni, să oprești din cale argintii și ivorii calești, către cer plecând, pe aici lăsând semnale de scrum. Laudăm plângând, marea cea sărată, lumea sărutată, sub cununa cununi : aur aur aur ore, ero ero ero rua, în septembrie treaz ascultat-am orația, hai să nuntim, hai să murim, șterge numele nostru din scripte, nimic nu rămâne, țărâna cea trează zvâcnește și-acum ca un șarpe tăiat în locul pe care, de mult sărutat pieile noastre s-au fost lepădat. De necrezut a fi în Fire De necrezut a fi în Fire, Cândva să te numești țărână, Firesc să fii cuprins în mână, de-un prunc jucându-se-n țărână, gingașă, firavă alcătuire. Să fii și să fii fost (mașina scrie numai: Fost) un stâlp de păsări albe dinspre pământ plecat spre cer și brațul cel înalt era de fier. Apoi din Fiire rămânea-vor fire. Triunghiular cuțit de ghilotină va reteza și prăbuși subțire astă înaltă, firavă alcătuire. Veniți oameni buni, cerul se clatină Veniți oameni buni, cerul se clatină, dragostea mea se preface în platină. E atât de prețioasă încât să se vândă îi vine, cu prețul redus propus unor curve senine. Codoșu-mi cere o mie de stele să-mi ofere acum, în loc, zece femei. Eu sunt beat și-mi vine să dorm dar ofer, peste preț, trupul acesta diform și împrumut, ca să beau, zece lei de la copilul cretin ce se vinde pe flori și pe care-l așteaptă acasă zece surori. Prețul e mare, n-am cum plăti o mie de sori. Și nimeni din frații de cruce Nu vrea să-mi ia locul pe cruce Vânt uscat și alb de nemișcare Vânt uscat și alb de nemișcare, Singur și mi-e frig între pereți, Șuieră vântul, apele curg, viiturile cresc, Apeluri telefonice în gol, Sună, sună în camere goale. Toată lumea pe străzi. Să învăț ceva întors între cărți. Dar iarna din paginile albe, năpustită. Suflete al meu, îmbătrânit Suflete al meu, îmbătrânit, prea te bucuri și nepedepsit, vinul negru poate-ntinerește, ochii fetei ard și-ngălbenește fața vremii când spre toamnă-nclină apa morții lunecând senină. Alţi scriitori: A. E. Baconski, n. 1925 – d. 4 aprilie 1977 Eugen Lovinescu, n. 31 oct. 1881 – d. 16 iulie 1943. Viorel Dianu, n. 1944 Anta Raluca Buzinschi, m. 1983

miercuri, 15 iunie 2022

15 iunie: Mihai Eminescu - 123 (n. 15 ianuarie 1850 - d. 15 iunie 1889) Când amintirile... Când amintirile-n trecut Încearcă să mă cheme, Pe drumul lung şi cunoscut Mai trec din vreme-n vreme. Deasupra casei tale ies Şi azi aceleaşi stele, Ce-au luminat atât de des Înduioșării mele. Şi peste arbori răsfiraţi Răsare blanda lună, Ce ne găsea îmbrăţişaţi Şoptindu-ne-mpreună. A noastre inimi îşi jurau Credinţă pe toţi vecii, Când pe cărări se scuturau De floare liliecii. Putut-au oare-atâta dor În noapte să se stângă, Când valurile de izvor N-au încetat să plângă, Când luna trece prin stejari Urmând mereu în cale-şi, Când ochii tăi, tot încă mari, Se uită dulci şi galesi? Din valurile vremii... Din valurile vremii, iubita mea, răsai Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai - Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri Slăbită e de umbra duioaselor dureri! Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei, Femeie între stele şi stea între femei Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng, În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng. Cum oare din noianul de neguri să te rump, Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump, Şi faţa mea în lacrimi pe faţa ta s-o plec, Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o-nec Şi mâna friguroasă s-o încălzesc la sân, Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin. Dar vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci Şi umbra ta se pierde în negurile reci, De mă găsesc iar singur cu braţele în jos În trista amintire a visului frumos... Zadarnic după umbra ta dulce le întind: Din valurile vremii nu pot să te cuprind. Odă (în metru antic) Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată; Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, Ochii mei nălţăm visători la steaua Singurătăţii. Când deodată tu răsărişi în cale-mi, Suferinţă tu, dureros de dulce... Pân-în fund băui voluptatea morţii Ne'nduratoare. Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus. Ori ca Hercul înveninat de haina-i; Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele marii. De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări... Pot să mai re'nviu luminos din el ca Pasărea Phoenix? Piară-mi ochii turburători din cale, Vino iar în sân, nepăsare tristă; Ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă! Alţi scriitori: I. U. Suricu, n. 1882 Ion Marin Sadoveanu, n. 15 iunie 1893 - d. 2 februarie 1964 Virgil Teodorescu, n. 1909 D.D. Pataitescu-Perpessicius, n. 1915 Matei Călinescu, n. 1934 Dan Culcer, n. 1941 Ben Corlaciu, n. 6 martie 1924 - m. 1981