sâmbătă, 12 iunie 2021

 12  iunie: Irina Mavrodin, n. 12 iunie 1929 - d. 22 mai 2012

 

     

 

Născută la Oradea, fiică a profesorului de limbă franceză Atanasie Mavrodin şi a Mariei (n. Popescu), medic oftalmolog, şi-a făcut studiile liceale la Focşani, urmând apoi Facultatea de Filologie, secţia franceză a Universităţii din Bucureşti, cu licenţa în 1954, după care va parcurge o carieră universitară prestigioasă; după pensionarea din 1995 a fost profesor asociat la Craiova, Sibiu, Suceava, dar a condus lucrări de atelier poetic, în țară şi la Paris.

S-a remarcat ca profesoară de franceză, ca traducătoare şi eseistă redutabilă, dar şi ca poetă. A tradus integrala Proust, a tradus din marii scriitori francezi din toate timpurile şi ilustrând toate genurile literare: De Stael, Flaubert, Gide, Stendhal, Maurice Blanchot, Camus, Faure, Montherland, Genette, Delacroix, Ricoeur, Cocteau, Cohen, Laurens, (până şi din scriitorii francofoni ai Africii!); iar din română în franceză: Eliade, Cioran şi desigur, propriile poezii. În 1972, publicând Nathalie Sarraute şi noul roman francez, a dat o nouă deschidere în literatura română a vremii. Teoreticiană a artei traducerii, hermeneută, eseistă de anvergură, a contribuit la emanciparea exegezei româneşti, la sincronizarea cu mişcarea literară europeană a momentului. Poezia sa, de o maximă concentrare, mizează pe transmiterea nemijlocită a emoţiei, fără balastul înfloriturilor stilistice.

 

Completare, 12 iunie 2013: Răsfoind şi citind o parte din textele cuprinse în volumul O carte de şi despre Irina Mavrodin. O viaţă înaltă ca un dar divin, Ed. Timpul Iaşi, 2013 (562 pagini, format mare), sub redacţia Mioarei Izverna, traducătoare ea însăşi, sora  mai mică a Irinei Mavrodin, aflu câteva date semnificative despre marea traducătoare dispărută acum un an. Se trage dintr-o familie de greci veniţi în Principate pe la începutul secolului XIX, dacă nu şi mai devreme. Un lung şir de preoţi şi ctitori, atât pe linie paternă cât şi pe cea maternă. Tatăl, eminent profesor de  franceză, este condamnat politic şi face trei ani la Canal, după care i s-a mai permis să funcţioneze doar ca suplinitor în diverse localităţi din judeţ. Fratele cel mic, Alexandru, student anul IV la Medicina ieşeană, este arestat în 1956 şi face ani grei de detenţie, din care iese cu sănătatea şubrezită. Munci necalificate, la marginea societăţii şi în fine, i se dă voie să treacă din nou admiterea la medicină, pe care o va termina cu brio.  Însă o viaţă distrusă, o moarte prematură, nedreaptă.  Irina Mavrodin însăşi, la 17 ani se îmbolnăveşte de plămâni, se tratează vreme de trei ani la sanatoriul din Moroieni. Intrase la Filologia bucureşteană, secţia franceză. Venea în Bucureşti doar ca să-şi susţină examenele de sfârşit de an. Doar ultimii doi ani învaţă efectiv ca studentă cursantă. Şi totuşi termină facultatea ca şefă de promoţie a tuturor secţiilor de la Filologie. Împotriva cursului (păgubos al) lucrurilor, împotriva dosarului catastrofal, neutecistă, este totuşi reţinută la catedra de Franceză. Va face carieră universitară. Se va impune ca traducătoare excepţională, deschizând o adevărată şcoală românească de traductologie. Se impune ca eseistă redutabilă. Dar şi ca poetă de excepţie, primind premii ale Uniunii Scriitorilor, ale Academiei. Nebăgăreaţă, "nedescurcăreaţă", cum singură se caracterizează, Irina Mavrodin este una dintre personalităţile de excepţie ale vieţii literare din ultimele 6 decenii: Iar mai exact spus, o personalitate emblematică pentru intelectualul român care şi-a urmat calea, în pofida vremurilor maştere, constituind de aceea o pildă de profesionalism şi demnitate, o mândrie a tagmei scriitoriceşti de la cumpăna mileniilor.

"Acest nume poate fi în sine un titlu de carte!", a exclamat Mircea Ciobanu, în mână cu manuscrisul primei cărţi de versuri a Irinei Mavrodin.

 

Opera: Poeme,  1970;  Reci limpezi cuvinte,  1971;  Copac înflorit,  1978;  Picătura de ploaie, 1987; Vocile,  1998, Premiul Uniunii Scriitorilor; Punere în abis,  2000; Capcana/ La Piege, 2002; Centrul de aur, 2003; Uimire, 2007;

Eseuri critice: Spaţiul continuu, 1972; Romanul poetic,  1977; Poussin. Praxis şi metodă, 1981; Modernii, precursori ai clasicilor, 1981; Poietica şi poetica,  1982; ed. 2, Scrisul Românesc, 1998; Stendhal Scriitură şi cunoaștere,  1985; Punctul central, 1986; Mâna care scrie: Spre o poietică a hazardului, 1994, Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei Române; Uimire şi poiesis,  1999; Cvadratura cercului, 2001; Cioran sau marele joc, 2007.

 

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Irina_Mavrodin

 http://www.romlit.ro/irina_mavrodin_-_80

 http://roxanaiordache.wordpress.com/2012/05/24/s-a-stins-o-mare-doamna-a-culturii-romane-si-o-profesoara-misionara-irina-mavrodin/

 

 

Poezia zilei, Irina Mavrodin: 

 

*

 

există o soluţie

să mă las pradă morţii

cu bucuria cu care m-am lăsat

pradă vieţii

Doamne

ajut-o pe roaba Ta

Irina Alexandrina.





Doru Moțoc, n. 1939

    


Doru Moțoc mi-a fost coleg de studenție: eu la geologie, el la filologie, dar ne-am cunoscut ca artiști amatori: eu la dansuri populare, el la corul Universității; și de fapt îl luasem la ochi de la gazeta de perete din holul cel mare al Filologiei, unde viitorii poeți ai nației își etalau primele încercări literare - vocalizele deci. Unii au ajuns foarte sus, precum Cezar Baltag, ca să dau un singur exemplu, alții s-au pierdut în masa publiciștilor - dintre aceștia îl am ca exemplu pe Ion Butnaru. . Îmi pare și mie extravagant, dar ceva nenumit se cerea exprimat și în cazul meu, așa că am inițiat o brigadă artistică a facultății, cum se numeau pe-atunci și ne vom fi intersectat cu Doru Moțoc și pe acest palier para-artistic.  Iar aspectul cel definitoriu în desfășurarea prieteniei noastre literare l-a constituit faptul în sine că după 6-7 campanii în Subcarpații Moldovei, am trecut în Oltenia, deci în principal în Vîlcea - și așa se face că am reluat legăturile cu Doru Moțoc, de-acum pe cai mari în activitatea culturală a județului, mare la Casa de cultură, la Consiliul orășenesc sau județean, de-acum și autor dramatic jucat cu insistență pe scenele vâlcene, dar vennd uneori și în capitală. El mereu ocupat, eu mereu disponibil, geolog de sine stătător... Ne întâlneam deci fizic, împreună cu alți literați ai Vâlcii: Dragoș Vrânceanu, Felix Sima, George Țărnea, Ioan Barbu, Gh. Diaconu, Etc. , dar și mai important, în paginile revistelor culturale ale Olteniei, unde aceștia aveau rubrici permanente, dar și eu însumi colaboram destul de des. Ne bucuram, schimbam impresii culturale, făceam schib de cărți cu autograf, iar acești amici au scris, unii dintre dânșii, despre cărțile mele. Cu subțieri ca ale plopului care se abstractzează săre vârf, Doru mi-a trimis și niște strofe în registru comic sau adevărate poeme care mi-au mers la inimă. Și tot așa. Că cuvântul din oveste, înainte mult mai este, vorba tot a lui Creangă.








 

Alţi scriitori:

Al. Balaci, n. 1916

Petru Vintilă, n. 1922

Doru Moţoc, n. 1939

N. Davidescu, n. 1 nov. 1887 - m. 1954

F. Brunea-Fox, m. 1977

 

vineri, 11 iunie 2021

 Scriitorul zilei:  Ion Andreiţă, n. 11 iunie 1939

  

  

 

Din comuna Perieţi, judeţul Olt, fiu al unui notar Marin Andreiţă şi al Floricăi, din neam preoţesc, a făcut şcoala primară în comuna natală, liceul Radu Greceanu la Slatina, 1953-1956, apoi facultatea de Filologie din Bucureşti 1958-1963, după care a devenit jurnalist la Scânteia tineretului, 1963-1983, apoi la România liberă, până la pensionarea din 1997. Continuă să publice în revistele literare ale momentului.

A debutat cu poezii în 1960 în Luceafărul şi a publicat volume de poeme: Minunea de a trăi, 1970, Măsurând cu lacrima fiinţa ta, 1993; Dimineţile albe...,1999; Între două bătăi de aripă, 2003; 101 poeme, colecţia Ideal, 2010; volume de reportaje literare: Colegi de generaţie, 1979; Drumuri esenţiale, 1982;  Secante la omenie, 1985, memoriale de călătorie: Misterul Fluviului Galben, 1993 (o călătorie în China), Scrisori pariziene, 2000;  Călător la un capăt de lume, 2001; Scrisori italiene, 2004; şi câteva volume de proze scurte: O zi de toamnă, 1997; Natură vie cu barcă, 1983; Viaţă, drumuri, litere, 2010.

Vigoare de temperament, precizie scripturală, metafore sensibile, o caldă şi omenească înţelegere pentru destinul românilor sub vremuri, scene din vremea foametei, dar mai ales atmosfera din Perieţii copilăriei sale, impregnând paginile sale de proză - acestea sunt permanenţele textelor lui Ion Andreiţă, care s-a salvat din ziaristica angajată tocmai printr-un angajament mai profund, cel faţă de semenii săi condamnaţi la anonimat, ducându-şi viaţa în modestie şi bună credinţă.

P.S. Cu Toamnă târzie, antologia de proză scurtă apărută la TipoMoldova, 2012 am sentimentul că Ion Andreiţă restabileşte adevărul cu privire la adevărata sa vocaţie: aceea de observator co-participativ al vieţii omului simplu, nesofisticat, în datele sale primordiale şi în context rural ancestral, de povestitor plin de har al unor întâmplări de la marginea lumii, într-o frazare curgătoare, iluminată de omenească înţelegere a sensului vieţii. Poezia fugoasă, publicistica plină de nerv şi culoare, sunt laturi ale temperamentului său nedomolit, însă povestirea este harul dat lui de la Dumnezeu.

 

Citeşte mai mult:  http://www.ghimpele.ro/2012/06/se-naste-scriitorul-ion-andreita-vezi-ce-alti-mari-artisti-marcheaza-semnificatia-zilei-de-11-iunie/

 http://www.crispedia.ro/Ion_Andreita

http://www.zf.ro/autori/ion-andreita-3941229/

http://www.pro-saeculum.ro/arhiva/73/articolul16.html

***

Unul dintre foştii mei colegi de liceu (la Radu Greceanu din Slatina, alături de Caius Traian Dragomir şi Anton Vătăşescu),  cu care mă mândresc şi pe care-mi doresc să-l văd mai des. Se şi întâmplă, în ultima vreme, mai des decât la tinereţe, căci amândoi suntem în sfârşit degrevaţi de servituţile meseriilor noastre "pe picior": el reporter, eu geolog terenist; ne revedem la întruniri culturale-scriitoriceşti, în Bucureşti sau prin ţară, schimbăm impresii, cărţi cu autograf... Însă s-ar spune că vremea prieteniilor s-a cam dus. Ne gestionăm fiecare cum poate: energiile, timpul, aspiraţiile...

 

Poezia zilei, Ion Lazu

 

Pe deal, II

Lui Jean Andreiţă

 

Viaţa se trage în scocul văii

Care se umple cu seară.

Eu stărui pe deal. Dulăii

Îşi încearcă glasul prin uluci.

Cerul a îmbătrânind ca o oglindă

Dintr-un conac părăsit. Nu ştiu ce aştept

Cu spinarea rezemată de prun

Cu genunchii în piept.

O femeie pândindu-mă pe după tufe

Rupe din livada veche crengi uscate

Şi, când pleacă, legătura ei

Pierde o mătreaţă ca de noapte.

 

Atunci prin bezna ce-n salcâmi se lasă

Moşul îşi aduce caprele acasă.

Eu stărui încă şi încă

Rezemat de prunul cel cu creastă şuie.

Şi târziu, punând palmele alături

Sting a coalei căţuie.

În cer şi pe pământ se lasă

Noaptea cea mai adâncă.

 

Alexeşti- Vâlcea, 1981 

 



 

Alţi scriitori:

Tudor Panfile, n. 11 iunie 1883 - d. 21 octombrie 1921

Grigore Arbore, n 1943

G. Uscătescu, n. 5 mai 1919 - d. 11 iunie 1995



Poeți contemporani din Transilvania: Iustin Moraru, Mircea Petean, Mircea Stâncel, George Vulturescu

  

  
  



Ion Lazu - Din vechiul București... (invadat de mașini...)





 





























joi, 10 iunie 2021

 10  iunie: Al. Busuioceanu, n. 10 iunie 1896 - d. 24 martie 1961

 

 

De felul lui din Slatina (lucru pe care abia acum îl aflu, spre ruşinea mea şi spre scârba vremurilor pe care le-am trăit), a făcut şcoala primară şi gimnaziul în oraşul de pe Olt, apoi Literele şi Filosofia la Bucureşti, cu licenţa în 1920. La izbucnirea războiului, s-a prezentat voluntar pe front, însuflețit de gândul că va lupta pentru Unirea tuturor provinciilor româneşti. Îşi ia doctoratul în 1925, continuându-şi apoi studiile la Viena, Roma şi Berlin. În 1942 devine ataşat cultural al României la Madrid, izbutind deschiderera unui Institut Român de Cultură şi de asemenea înfiinţarea unei catedre de Limbă şi Literatură română la Universitatea din Madrid, unde va fi profesor titular până la moarte. A obţinut introducerea limbii şi literaturii române în programa de studii a încă 7 universităţi spaniole. După o scurtă vizită în ţară, 1943, nu a mai putut reveni niciodată, iar cu soţia şi fiica nu s-a revăzut niciodată. Abia în 1984, deci la peste 2 decenii de la moartea tatălui său, fiica, romanistă, specializată în spaniolă, a reuşit să se exileze în Argentina.

A debutat cu poezii în linia blagiană, ca apoi să-şi individualizeze stilul. În 1921 a contribuit alături de Nichifor Crainic, Cezar Petrescu, Lucian Blaga şi alţii la fondarea revistei Gândirea, cu mare influenţă culturală în Interbelic. A scris numeroase cronici literare, cronici de artă plastică şi muzicală şi a editat câteva monografii: Iser, Luchian, Andreescu, Brâncuşi, Cavallini, Preziosi, dar şi monografia Pârvan gânditorul, 1933. Îi fusese discipol, îi devenise prieten. A expertizat pinacoteca regală, identificând un număr de 9 tablouri El Greco. A iniţiat o expoziţie a acestora, la Paris. În 1948 a editat Poemas pateticas, un volum de versuri în dialectul catalan, întâmpinat cu mare entuziasm, A. B. fiind unanim considerat unul dintre importanţii poeţi de limbă spaniolă. A tradus în spaniolă literatură franceză, dar şi Rebreanu, Blaga. A militat pentru înfiinţarea Societăţii Scriitorilor Români în exil şi pentru o revistă a acestei Societăţi. A corespondat cu principalii intelectuali români din exil: Mircea Eliade, Emil Cioran, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Vintilă Horia, Al. şi Gr. Ciorănescu, Pamfil Şeicaru, N. Herescu, Grigore Nandriş, cu scriitori spanioli: Vicente Aleixandre, Eugenio D' Ors. Colaborează cu articole, eseuri şi studii la principalele reviste spaniole. Studiază arhivele medievale şi pe cronicarii spanioli, descoperind faptul că nu există în Spania nici o referire la împăratul Traian, provenit din Peninsulă, care a cucerit (parţial) Dacia, în schimb a descoperit numele zeilor cultici ai daco-geţilor, în legendele şi tradiţiile spaniole: Zamolxis, Deceneu, etc, cât şi faptul că vechii cronicari hispanici consideră că populaţiile iberice îşi au originea în spaţiul nord-dunărean. Ca exeget al literaturii, a vorbit pentru prima oară despre metaforă ca instrument de cunoaştere, fapt pentru care a intrat în studiile şi manualele de exegetică spaniole. S-a stins la Madrid, după o lungă şi grea suferinţă, fără să-şi fi revăzut ţara,  poporul căruia se devotase, familia...

Un român exemplar, un slătinean exponenţial. Din păcate cunoscut doar în cercurile de iniţiaţi, ignorat în exegeze, neintrat în manualele şcolare sau universitare. Abia în 1985 s-a reuşit publicarea traducerii Zamolxe, sub îngrijirea lui Dan Sluşanski, volum reeditat după 23 de ani la editura Dacia.

 

Opera: Figuri şi cărţi, 1922; Une miniature inédite du XIIIe siècle reproduisant une oeuvre de Pietro Cavallini, 1928; Iser, 1930; Daniel Da Volterra e la storia di un motivo pittorico, 1932; Intorno a Franco-Bolognese, 1934; Les Tableaux au Greco dans la collection royale de Roumanie, 1934; Preziosi, 1935; Andreescu, 1936;  Domenico Theotocopuli El Greco. Exposition organisée par la Gazette des Beaux-arts, 1937; Ethos, 1941;  Poemas pateticos, 1948; La Peinture espagnole: 2. De Velasquez à Picasso. Texte de Jacques Lassaigne. Biographies et bibliographie, 1952; Proporción de vivir - poemas, 1954; Georges Cioranescu. Un poète roumain en Espagne, 1962

Postume: Zamolxis sau mitul dacic în istoria şi legendele spaniole, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, editor, prefaţator şi îngrijitor Dan Sluşanschi, cu o evocare de Eugenio Battisti; reeditare Editura Dacica, 2009; Compendiu de istoria literaturii române, 1998; Caietele de miezul nopţii, jurnal 1937-1957, 2001; Un roman epistolar, 4 volume, 2003-2004.

 

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Busuioceanu

 http://ramaniamyblog.wordpress.com/alexandru-busoiceanu/

 http://www.rostonline.org/p557-Al+Busuioceanu+omul+universal+sub+stelele+polului+getic+

http://www.formula-as.ro/2010/905/mica-enciclopedie-as-27/alexandru-busuioceanu-si-zamolxis-12105

 http://www.crispedia.ro/Alexandru_Busuioceanu

 

 

Poezia zilei, Alexandru Busuioceanu

Trup curtean dumnezeiesc de trist

Pur spectacol de Om

Trup curtean dumnezeiesc de trist

floare de gând şi de nerv

Vis e carnea ta după chimia cerească

undă coasta ta şi seminală mânia

de dragon profund a sexului tău

 

În durata de lumină trăind

 

visul ia culoarea ochilor tăi

Adevărul nu pătrunde-n pupilă

şi-n fundul privirii tale te separi

de iubirea, de rana şi cântu-n care te-ai născut

 

Singurătatea ta aspiră la condiţia perfectă

gol un zeu pe norul atic

Durerea ta fum fără memorie

Mai uşoară cenuşa decât umbra

când arsă într-o clipă îţi e frumuseţea

 

*

 

Fii tu lumina mea   Fii apa

unde să mă cufund eu

şi s-aştept şi să tac

adânc

piatră-ntre pietre

 

A nu fi

 

Te doare să priveşti te doare?

Azurul ca un sânge îţi apasă pleoapele

Ca un cuţit gândul îţi sfâşie sufletul

Lasă-l să te sfâşie lasă-l

Nu va cunoaşte nimeni secretul

Închide ochii asupra acestui arbore-n lacrimă

Ai la picioarele tale drumul Acest curcubeu

Singurătate singurătate şi-uimire

Pune piciorul Urcă Urcă

 

Pe-acelaşi drum coborât

bulgăre de lumină

când veneai fraged de aurorele tale!

 

 

 

Alţi scriitori:

Ion Creangă, n. 1839 – d. 31 dec. 1889

Ion Pop - Reteganul, n. 1853 - m. 3 aprilie 1905

Iordan Datcu, n. 1933

Vasile Băncilă, n. 1 ianuarie 1897 - d. 10 iunie 1979 



Ion Lazu - Continuare...