30 martie: Victor Ion Popa,  n. 29 iulie 1895  - d. 30 martie 1946   

Unul dintre cei mai populari scriitori şi dramaturgi din România interbelică, a cărui priză la public nu s-a stins nici până astăzi, V. I. Popa s-a născut în satul Călmăţui, com. Griviţa din zona Tutova, actualul judeţ Galaţi, ca fiu al unui învăţător. Face şcoala primară în satul natal, apoi începe faimosul Liceu internat din Iaşi, dar în ultimele clase se transferă la un alt liceu, absolvit în 1914. În continuare se înscrie la Drept, dar şi la Conservatorul din Iaşi. Începe războiul, V. I. Popa urmează o şcoală de ofiţeri la Botoşani, devine sublocotenent, participă la luptele de la Oituz, unde este rănit. După război revine la Iaşi, unde se căsătoreşte şi este actor, se strămută la Bârlad, din nou la Iaşi, apoi vine la Bucureşti, unde se va ocupa mulţi ani de teatru: mai întâi ca desenator de decoruri, apoi ca actor, ca regizor la diverse teatre bucureştene, dar şi la Craiova, la Cernăuţi, unde girează 41 de premiere, şi unde înfiinţează teatrul de păpuşi şi marionete. 

Mereu neobosit, inventiv, implicat, cu dorinţa arzătoare de a oferi publicului hrană spirituală, o posibilitate de emancipare prin cultură. Se va face cunoscut ca dramaturg de mare succes dar şi ca romancier. Debutase cu poezii încă elev fiind, în 1912, dar şi cu desene, 1914. Fusese redactor la Revista copiilor şi tineretului. Colaborator infatigabil la nenumărate reviste, cu cronici de artă, comentarii, desene, caricaturi, versuri, fragmente de proză şi piese de teatru. Prima piesa care i se joacă este Ciuta, 1924, cu subiect din mediul provincial, o iubire care nu vrea să trădeze, să facă compromisuri şi va recurge la sinucidere. Urmează Muşcata din fereastră, 1928, în care iubirea reuşeşte să învingă mentalităţile părinţilor, prejudecăţi învechite şi se împlineşte. Dar cea mai populară piesă este Tache, Ianche şi Kadâr, 1932, o piesă despre toleranţă etnică, înţelegere interumană, sentimente trainice, curate, care asigură o viaţă în lumină. Lirism, comic de situaţie, limbaj colorat, personaje puternice, bine reliefate, - o adevărată performanţă dramaturgică, de atunci jucată mereu cu imens succes de public, de cei mai mari actori ai timpului. Piese ce se transmit la radio: Deşteapta pământului, Mironisiţele etc.

Ca romancier, a scris cărţi populare, inventive, în stil alert, cu un limbaj colorat: Sfîrlează cu fofează, despre un analfabet care are vocaţia invenţiilor, atras irezistibil de aviaţie şi care trece prin aventuri incredibile spre a-şi atinge idealul. Alt roman: Velerim şi Veler Doamne, drama unui om simplu care comite o crimă în legitimă apărare. După 10 ani de puşcărie, revine în sat, fosta soţie se recăsătorise, consătenii îl dezavuează, iar în curând este suspectat de a-l fi omorât pe un negustor în trecere spre târg. Iar acţiunea devine palpitantă, cu urmăriri de tip poliţist, cu suspans şi rezolvări drastice.  Floarea de oţel  reia experienţa perioadei din război, protagonistul este nevoit să renunţe la ideile sale naiv-adolescentine despre viaţă, se formează ca persoană, se maturizează.

O viaţă de mare dinamism, a unei personalităţi plurivalente: scriitor, dramaturg, dar şi actor, scenograf, caricaturist de mare talent, regizor, pedagog, cu iniţiative în fondarea unui teatru popular-muncitoresc Muncă şi Voie bună, la care a trudit vreme de 4 ani. A fost comisarul Expoziţiei Româneşti de la Paris, 1937 şi a primit Legiunea de Onoare.

***

Nu l-am învăţat în liceu. Nu am idee dacă se studia la facultate. Însă colegii mei de studenţie citeau cu pasiune romanele sale, trecându-şi-le din mînă în mână, în ediţii interbelice, desigur. Am văzut piesele sale în mai multe distribuţii, de fiecare dată jucate excepţional, căci oferă actorilor o materie umană extrem de viu colorată, o gamă de trăiri amplă, delicată, nuanţată. Umor blajin, lirism, nevoia de comuniune umană. O abordare pozitivă a vieţii, neşablonardă.

 Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Victor_Ion_Popa

 

Din Ion lazu -  Odiseea plăcilor memoriale: 

21 mai  07, luni. Vorbesc la TNB pentru Victor Ion Popa, apoi dau telefon la Teatrul G. Ciprian din Buzău, la Teatrul V. I. Popa din Bârlad, neştiinţă pură şi simplă, amânări, promisiuni de telefoane, neonorate în seara respectivă, în următoarele seri. Mai simplu spus, respectivii nu ştiu unde a trăit patronimicul lor. Dar aţi înţeles? Toate aceste telefoane le dau de acasă, pe banii mei. (...)

1 iunie 07. Dau telefon la Bârlad, la teatrul V. I. Popa, pentru adresa dramaturgului, în ideea că măcar ei trebuie să ştie, să aibă vreo monografie, ceva; răspunde secretara, zice că tocmai voia să-mi telefoneze. Cer adresa şi anii. A făcut investigaţii, a vorbit şi cu dl Mălinescu, fost secretar literar al acestui teatru (care tocmai a împlinit 50 de ani), nici el nu ştie absolut nimic despre adresele din București unde a locuit scriitorul, dramaturgul. Par să nu ştie nici măcar anul morţii dramaturgului. Îmi sugerează să fac demersuri la Evidenţa populaţiei, la Starea civilă, căci, nu-i aşa? trebuie să se fi menţionat adresa şi data morţii în actul de deces. E drept, poate voi fi nevoit să fac demersuri şi la Starea civilă (însă mă ia cu fiori când mă gândesc). Dar după ce fixăm primul lot de plăci memoriale. Zic: Tot o să aflaţi dvs vreodată anul când a murit marele V. I. Popa, patronul dvs!

27 sept.2007, miercuri... Ajung în strada Leonida, la nr. 28; sun, apare un ins de sub uşa batantă a garajului, toată clădirea e renovată, echipată la ultimul strigăt, e omul casei, se duce să-l cheme pe proprietar. Arhitect – apare un domn extrem de înalt, cam la 2 m, cu ochelari; înţelege, mergem înapoi, are un birou la parter, proiectează construcţii. Da, Victor Ion Popa...îmi vorbeşte despre ultima soţie a acestuia, actriţa Maria Mohor, au locuit aici în ultimii lui ani de viaţă. (Aflasem că a avut pe puţin 40 de adrese în Capitală. În familia ei, de fel de la Porceşti-Turnu Roşu, au fost doi fraţi şi o soră. Au venit la Bucureşti, aveau bani, unul dintre fraţi a deschis un restaurant, este clădirea impozantă din capătul piaţetei, celălalt avea o casă peste drum, iar sorei mai mici i-au făcut o casă aici, apoi au mai cumpărat o casă, spre capătul străzii, chiar pe colţul cu piaţeta. Iar restauratorul a ridicat pe vechiul loc o casă mare pentru cele trei fete ale lui, imobilul unde suntem noi acum, la stradă, cu parter şi două etaje. (Familii venite din provincie şi care se înfiripau în mahalalele Bucureştiului, se extindeau pe o stradă întreagă...).  La parter stătea Maria Mohor cu Victor Ion Popa, acesta este biroul lui, l-a păstrat, are şi câteva desene de scenografie ale dramaturgului şi animatorului teatral. Îi sugerez o cameră muzeu, cum sunt prin ţările apusene, cu unele obiecte de-ale scriitorului, cu nişte desene, schiţe, caricaturi, căci avea şi acest talent; să adauge toate ediţiile din operele lui, cu fotografii, afișe, decupaje din ziare. O declară la Primărie, imobilul devine casă muzeu, obiectiv cultural etc. Scutire de impozit. Îi spun că tocmai am văzut la Rotonda MNLR o expoziţie cu nişte caricaturi-portrete grozave de V. I. Popa. În străinătate proprietarii unor astfel de imobile sau chiar castele, dacă declară o cameră ca muzeu, sunt scutiţi de impozit pe respectiva clădire.

Placa memorială Victor Ion Popa, str. Leonida nr. 28. S.II. Imaginea casei apare şi în albumul Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.

 

 

 

 Alţi scriitori:                                                               

N. Steinhardt, n. 29 iulie 1912 - d. 30 martie 1989

Edgar Papu, m. 1993 

Ion Lazu - Imagini din Groapa Văcărești, III

  

 

 

 

 Actorul SERGIU CIOIU, un fenomen al scenei românești actuale.

Ieri spre seară, la sala de la etajul III a Muzeului Literaturii Române din Calea Griviței 64 a avut loc un recital extraordinar al actorului de-acum octogenar SERGIU CIOIU, anume NICHITA STĂNESCU, Cele 11 elegii.

Sala arhiplină, practic s-au adus scaune în plus, un rând de scaune chiar pe scenă... Admiratori ai inegalabilului poet Nichita Stănescu, cel care ar fi împlinit pe 31 martie vârsta de 90 de ani! (Plecat dintre noi acum exact 4 decenii - ceea ce ar fi putut să-l ascundă în uitarea generală, când de fapt lucrurile stau exact invers! Adică poetul Nichita Stănescu se singularizează printre atâția confrați care și-au încercat norocul în literele românești. Iar la drept vorbind, Nichita Stănescu nici nu mai aparține anilor 60-80, ci se aliniază poeților de mare calibru ai literaturii noastre: Alecsandri, Eminescu, Coșbuc, Macedonski, Arghezi, Bacovia, Barbu, Blaga...

Mulți cunoscuți de-ai noștri, eu plasat în spatele poetului Theodor Răpan (poet de primă linie dar și ins foarte-foarte bine clădit, eu fiind nevoit să stau numai într-o rână, cum se spune pe la noi, ca să pot vedea actorii, ecranul din fundal, pe care apăreau imagini de un magnetism fără egal... În stânga mea, soții Stanciu-Păsărin, amabili, coparticipativi. I-am rugat să facă și din partea mea câteva fotografii, căci grăbit, neatent, octogenar eu însumi, am plecat pentru prima dată de acasă fără instrumentele fotografului... Plecasem de acasă redus la jumătate, gândeam cu amărăciune...

Un recital la superlativul absolut, cum n-am mai văzut de ani și ani, de decenii poate, iar impresia de moment era că o asemenea prestație artistică n-am mai văzut niciodată, niciodată, oricât îmi scrutam amintirile.  Auzeam un vers și mi-l reaminteam instantaneu - și mi-am dat seama ca de fapt cunosc Cele 11 elegii pe dinafară, de la titlurile atât de expresive și până la ultima silabă. Acompaniat la vioară de foarte sensibilul și creativul SABIN PENEA, care l-a mai acompaniat pe Sergiu Cioiu și în alte recitaluri: Eminescu, Shakespeare, Nichita...  Un duo fericit, fericit. Printre atâția mari artiști, dominați de propria personalitate, deci de superb individualism, prea rar se adună vreo pereche de actori-frați,  mai uniți decât  o familie. Acum exprimarea privind ”scena românească actuală” mi se vădește ca imprecisă, căci îmi dau seama că am participat la recitalurile și spectacolele lui Sergiu Cioiu încă de pe la începutul carierei Dumisale, deci din anii șaizeci!!!  Sunt cu alte cuvine martorul fericit al unei cariere artistice de șase decenii !!!  Cunoscându-l așa de temeinic pe actor și cunoscând textele pe care le interpretează, nu va mira pe nimeni cât sunt de implicat în aceste abordări actoricești. ceea ce nici rudenia nu poate face, cum nu o poate face nici prietenia, reușește să o facă ardoarea iubirii noastre pentru poezia românească.

Și așa vom merge mai departe, fie cât mai luminoasă călătoria noastră !

Ion Lazu

                              

 

29 martie: Constanţa Buzea, n. 29 martie 1941 - d. 31 august 2012

Acolo unde cred că eşti

 

Acolo unde cred că ești

Nici trenurile nu străbat

Acolo ca de sticla par

Padurile de brad brumat.

 

Tot mai departe simți și taci

Adăugat la rest mereu

Și nu mai pot înainta

Decât pierzându-mă și eu.

 

Cum ninge, alb e orice drum

Și alb respiră-ntregul timp

Nici nu te-aș recunoaște-acum

Desperecheat și fără nimb.

 

Mi-e milă și să-mi amintesc

Dar nici să uit nu mă îndur

Câtă părere-i în destin

Câtă greșeală-i împrejur.

 

Cu degete de frig adun

Ca sub un șal înzăpezind

Sufletul nostru încă bun

Mișcarea lui către argint.

 

Cum ninge, nu s-ar mai opri

Și fi-vor brazii îngrădiți

Acolo unde cred că ești

Printre barbari meteoriți.

 

In fiecare an aștept

Să ningă, să te pot vedea

Dacă privești, dacă asculți

Dacă mai înțelegi ceva.

 

 Naivul răsplătind pe cel ce minte

 

Aceleași drumuri și aceleași ținte

Aceiași porumbei pe-un blid de linte

Naivul răsplătind pe cel ce minte.

 

Mi-e dor de tihnă și de lucruri sfinte

De-o lacrimă întreagă și fierbinte

De umilință și de rugăminte

Către duioase mume-morminte.

 

Dar duc povara câtorva cuvinte

Mi le atârn de gât cerând în minte

Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte.

 

 ***

Viitoarea poetă s-a născut într-o familie modestă din mahalaua Olteniţei-Giurgiului, din sudul Capitalei. A terminat facultatea de Filologie în 1970. A debutat cu poezii încă de pe băncile liceului şi a publicat un număr impresionant de volume, impunându-se drept una dintre marii poeţi ai ultimei jumătăţi de secol XX. Redactoră la revista Amfiteatru între anii 1974 şi 1990, după care a trecut la redacţia România literară, unde a deţinut rubrica de Poezie şi pe cea de Poşta redacţiei, promovând generaţii succesive de poeţi. 

S-a căsătorit în 1971 cu poetul Adrian Păunescu, au avut doi copii, după 15 ani de convieţuire s-au despărţit. Unele aspecte dureroase ale iubirii cu poetul tribun sunt narate în scrierea autobiografică Creştetul aisbergului (2009).

Debutând în volum cu De pe pământ, 1963, în colecţia care avea să devină faimoasă "Luceafărul", deci la 22 de ani, poeta era deja foarte cunoscută din  colaborările sale intense la toate revistele literare, căci puţine erau pe-atunci, inclusiv la revistele pentru copii şi tineret. A trebuit deci să selecteze pe cât posibil din ceea ce scrisese şi se publica în plin proletcultism, dimpreună cu ceilalţi colegi de generaţie care băteau impetuoşi la porţile poeziei, la "Poarta cetăţii", cum şi-a intitulat Gh. Pituţ prima carte de versuri. Până prin 1965 nici nu se putea debuta altfel în poezie. Ilie Constantin, Adrian Păunescu, Gh. Istrate, alţi prieteni din grupul respectiv, dar şi Cezar Baltag, Nichita Stănescu, Ana Blandiana au plătit acest tribut. Apoi, cu un nume deja făcut, fiecare a continuat în felul său personal, s-au salvat de la fundătura partinicului doar cei care au avut specială înzestrare pentru poezie. Singura salvare fiind talentul, nimic altceva. Ultima redută. "Ultima Thule". Pe alţii lipsa talentului i-a scos din cursa pentru poezie, chit că au continuat să publice ani la rând şi decenii, în virtutea inerţiei, nevoiţi să îngroaşe latura militantismului, a ceauşismului naţionalist. Un exemplu ar fi Ion Crînguleanu, altul A.I. Zăinescu, sau... dar sunt destui. Constanţa Buzea este exemplul salutar, fericit, al salvării prin talent şi prin conştiinţă artistică înaltă. Iar pe partenerul dsale, nu lipsa de talent, ci arivismul, lipsa caracterului l-au dus spre derizoriu şi circ. Puternică a fost la Constanţa Buzea şi ardoarea cu care s-a devotat cuvântului, înainte de orice altceva, înainte chiar de fericirea personală. Jurnalul publicat până acum arată într-adevăr doar vârful aisbergului nefericirii sale personale, marele dezastru adus în viaţa ei de iubirea pentru bardul de la Bârca. Restul de durere, muntele de gheaţă şi de durere se află ascuns vederii directe, disimulat în lunga elegie a poeziei sale de-o viaţă. Agonice, Sala nervilor, Răsad de spini etc, etc.

 

Opera: De pe pământ (1963); La ritmul naturii (1966), Norii (1968);  Agonice (1970); Coline (1970) Sala nervilor (1971; sonete); Leac pentru îngeri (1972; antologie), Răsad de spini (1973) , Pasteluri (1974), Ape cu plute (1975); Limanul orei (1976);  Poeme (1977; antologie); Ploi de piatră (1979);  Umbră pentru cer (1981); Cină bogată în viscol (1983); Planta memoria (1985); Cheia închisă (1987; antologie);  Pietre sălbatice (1988);  Ultima Thule (1990; sonete); Pelerinaj (1997);  Foșnet fabulos (1997; antologie); Pastelul amoros (1998; antologie); Pretext de conversație (1998; antologie); Roua plural (1999, ed. adăugită 2007; antologie); Făcutul meu cuvântul / Mon sort le mot (2006; antologie bilingvă în traducerea poetului Miron Kiropol); Netrăitele (2004); Netrăitele II (2008); Creștetul ghețarului: jurnal 1969–1971(2009)

 

 

Poezia zilei, Lidia Lazu, n. 15 febr. 1953

 

 

 

*

                 poetei Constanţa Buzea

 

Astfel era una dintre părţile vieţii -

Ca o coajă de pîine

Înmuiată în zloată şi ciugulită

De păsările cerului

 

Iar cealaltă parte

Era ca o pată de ulei

Pe asfaltul încins

 

Nimeni nu le-ar putea uni

Într-un singur cuvînt

Măcar pentru o clipă.

 

*

 

             To the poet Constanta Buzea

 

Thusly was one of life’s parts

Alike to a crust of bread

Soaked in mud and pecked at

By the birds in the sky

 

And the other side

Was like an oil spill

On the hot pavement

 

None could unite them

Within a single word

Even for a moment

 

(din volumul Cuvântul care stă să mă nască / The woed poised to birth me, Ed. Vinea 2008)

 

 

Alţi scriitori:

I. A. Bassarabescu, n. 17 decembrie 1870 - d. 27 martie 1952.

D. P. Perpessicius, n. 21 oct. 1891 - d. 29 martie 1971 

Ion Lazu: Imagini din Groapa Văcărești, II

 

 28 martie: Daniel Turcea, n. 22 iulie 1945 - d. 28 martie 1979

 

Isihia

 

Sfanta iubire

-căci în jurul inimii roteşte acoperământul

Întunericului

cel ce cere va lua

cu faţa descoperită (adică omul dinăuntru)

oglindind

Slava Domnului

 

nu aripi trupești ca ale păsărilor

ci ale Duhului, chemând, ușurând, 

cu aripi inteligibile.

Cel nesfârșit și fără trup se micșorează pe Sine

din Bunătate nesfârșită.

 

Trupul acesta subțire s-a îmbrăcat

prin ochiul care vede.

 

Mai mult decât să arzi pe rug

rug ți-e și trupul de-l

desparți de suflet

și-l însetezi de patimă și somn.

 

Mai mult decât să-l lași să muște biciul

din trup, pentru că nu poți nici șopti

că Dumnezeu e numai o părere

că nu-i în tine

și decât tine nu-i adevărat, 

 

Mai mult decât să crești ca o fântână

între nisipuri

este să ai milă

de cel sărac, de cel

ce are

de tine, 

de cuvântul

de lumina

privirii

blânde, sau

de hrana ta mai multă lipsă, 

căci dăruind, lui Dumnezeu te asemeni.

 

***

 Unul dintre cei mai mari poeţi creştini ai secolului XX, cum a fost considerat în postumitate (căci nu a trăit nici 34 de ani) Daniel Turcea s-a născut la Tg. Jiu, şi-a terminat liceul la Piteşti şi a urmat Institutul de Arhitectură din Bucureşti, absolvit în 1968, an în care a şi debutat în revista Amfiteatru. Onirismul de care a părut să se afilieze era de fapt  o desprindere decisivă de cursul impus al poeziei acelor vremuri, era căutarea unui drum spiritual spre credinţă. A debutat editorial cu Entropia, 1970, la Cartea românească, sub redacţia lui Mircea Ciobanu, care i-a mai publicat în 1978 volumul Epifania, iar în 1982 l-a inclus în prestigioasa colecţie Hiperion, alături de cei mai importanţi tineri poeţi ai momentului; un volum impresionant, consistent, de 350 pagini, cuprinzând tot ce scrisese poetul, inclusiv un grupaj substanţial de inedite. În 1991 i s-a editat volumul Iubire. Înţelepciune fără sfârşit, cu prefaţă de Valeriu Cristea.

 

 

Ion Lazu: Poezia Daniel. 

 

Întinsesem pe jos pagini de ziar

să nu-i murdăresc gazdei preşurile – 

aşa e obiceiul – şi pe-aici rar să nu plouă-n vreo zi 

 

Păşind neatent şi privind la fel 

Văzui pe jos un ochi rotund, 

o mustaţă naivă şi m-am aplecat să citesc:  

Poeme de Daniel Turcea. 

Le-am citit cu atenţie, cum şi meritau: în genunchi.

Ştim: poetul e desăvîrşit, e pur şi e, vai, în cealaltă lume deja

un an de cînd ne-a părăsit… 

Ne-am despărţit ca ieri, după un drum pînă

în Piaţa Romană, acum cincisprezece ani.

Am să iau ziarul de pe jos şi am să-l pun 

în perete: pagina aceasta e ca o icoană,

desenată cu infinită durere, un pronaos ridicat din evlavia

din renunţarea celui ce-a înţeles că numai trupul său

va să moară…

       1980, Păuşeşti-Măglaşi, Vâlcea 

 

*** 

În cartea de confesiuni în dialog epistolar Himera literaturii, Ed. Curtea Veche 2007, poetul Ion Murgeanu mărturiseşte a fi fost prieten şi vecin de cartier cu Daniel Turcea. Seara târziu sau noaptea de-a binelea, se întorceau pe jos din centru în Balta Albă şi se tot plimbau de la blocul unuia la al celuilalt, discutând cu fervoare despre Poezie, despre Credinţă. Ambii fiind învăţăcei ai părintelui Constantin Galeriu. În aşa fel că acestora doi şi lui Mircea Ciobanu le-a dedicat Ion Murgeanu eseul Iisus, o carte unică în literatura română, reeditată la Ed. Ideea europeană cu titlul Viaţa lui Iisus.

*

Am pus o placă memorială pentru Daniel Turcea pe fațada unui bloc din Bdul Baba Novac colţ cu Câmpia Libertăţii (la marginea parcului IOR.)

 

 

Alţi scriitori:

Al. Kiriţescu, n. 1888 – d. 9 aprilie 1961

Victor Felea,  24 mai 1923 -m. 28 martie 1993

Eugen Ionescu, 26 nov. 1909 – 28 martie 1994 

Ion Lazu - În Balta Văcărești, o poveste cu nori, I