ion lazu: O pagină de jurnal, 1990...
cărţile prietenilor mei: Ioana Dinulescu: Oraşul lui Heidegger
Ed. R,Craiova, 2002, 121 pagini
ion lazu, fotografii de iarnă...
1
sept., sîmbătă. Joi seară am venit toţi trei de la Saturn unde am stat
12 zile. Marea splendidă, cu valuri de paradă. Noi, tot timpul încîntaţi. Anul
pepenilor şi al porumbului fiert. Mîncarea consistentă, dar foarte monotonă:
patru bucătari la 1500 abonaţi. M-am cam îngrăşat: 71,5 kg., cifră fără
precedent în agenda mea. Lume agitată, confuză, nemulţumită. Dar în ce parte a
lumii e mai bine?
Ieri, deja la
slujbă; treburi de mîntuială, nimeni nu ştie ce urmează. Se vorbeşte de o
societate comercială, deci întreprinderea să devină rentabilă. Dacă orice
investiţie în exploatarea resurselor naturale se va face pe bază de
documentaţii geologice, cum e normal, atunci ne-am mai găsi un rost. Dar... Pentru
că se poate şi altfel: cine are apă, calcar, pietriş, nisip, poate face beton
fără să mai plătească pe geolog.
Ceva pe tema:
poate şi dumneata ai un coleg ‘băiat bun’, însă pescuitor în ape tulburi,
chefliu şi încurcăreţ, care timp de 20 de ani nu şi-a văzut de treabă, s-a avut
rău cu miliţia şi acum e vicepreşedintele parlamentului…
Ceva pe tema:
abia acum securitatea e la putere; pînă acum s-a ţinut ascunsă, în umbră – zeci
de mii de oameni lucrînd de după perdea, exercitînd o presiune grozavă, însă
fără să-şi arate vreodată faţa – iar acum, lăsînd să se înţeleagă că ei sunt
‘partea bună’, că ei au pregătit răsturnarea şi au luat masiv parte la ea, că
fapta li s-a recunoscut şi că prin urmare sunt reabilitaţi - ei ies acum în
faţă, îşi declină numele întreg, iau posturi cheie, pun în mişcare fonduri
oculte şi relaţii, proptele, solidarităţi de taină, aduc la lumina zilei acea
mafie care şi la noi a funcţionat din răsputeri, atît că nouă nu ne-a venit
ideea să-i spunem mafie, oficial, deşi în particular ne-a dus gîndul la ‘Cosa
nostra’.
- Da, era să-i
spun lui Florin M., întîlnit chiar în librăria Eminescu – unde ne-am fi putut
întîlni?!- înainte de Decembrie scriam pentru a depune mărturie despre un
adevăr social ce părea că niciodată nu va fi spus în cuvinte, în presă, în
cărţi – şi că ar fi posibil ca minciuna oficială să sfîrşească prin a se
substitui pe deplin adevărului din lume şi din conştiinţe, din istorie; arătam
că oamenii se chinuie, trăiesc rău etc. – dar acum ce să mai scriu? Acum aceste
adevăruri, despre ce-a fost şi despre ce este, se spun în gura mare, pe stradă,
în ziare – fiecare simte nevoia să se descarce, spune tot ce ştie, ce-şi aduce
aminte, dă propria variantă, pe cît posibil coerentă asupra a ce-a fost.
Adevărata faţă a vieţii noastre sub dictatură se recompune sub ochii noştri,
din mii şi mii de mărturii. Acum simt că e necesar să schimb obiectul
demersului meu literar, e nevoie de cu totul altceva în literatură – dacă măcar
mai e nevoie de aşa ceva şi de literatură, în general. Să scriu ce se cere
acum, sau să scriu ce mă pricep?
Zice: - Cumpăr
ziare în neştire, citesc cu fervoare tot ce pot, iar pe celelalte sper să le
pot citi în timp…
Noaptea, pîndind cu îngrijorare somnul celei
dragi, întrebîndu-se cum ar putea-o ajuta să adoarmă. Somnul ca terapie, ca alifie…
Tot noaptea,
scîncetul la intervale al băiatului. Seara tîrziu venise peste mine în baie să
mă întrebe dacă am terminat cu scalda. Probabil nu putea să adoarmă. Ochii
mari, tulburi de oboseală. Am vrut să-l rechem şi să-i spun: Tata te iubeşte
(chiar şi picînd de somn!) Mi-am pus în gînd să-l sărut cînd voi merge la
culcare. N-am făcut-o, de teamă să nu o deranjez pe Lidia. Apoi el a început să
scâncească şi mi-am spus că e din cauză că nu l-am sărutat.
Andrei, fugărit
de cei din bloc pentru Piaţa Universităţii. Pare absurd, dar e purul adevăr: îl
atacă şi îi şi spun pentru ce o fac.
Deci polonezii
i-au iertat pe nemţi, la fel francezii. De ce n-am face-o şi noi cu ungurii,
pentru Dictatul din 30 august ’40? Şi apoi cu ruşii? Incitarea la naţionalism e
o aventură nebunească. Să aduci mereu aceleaşi şi aceleaşi exemple de
extremisme, atrocităţi etc. – şi să ceri dreptate-răzbunare! Unde am ajunge? Pe
cît de puternic, de nestăpînit, chiar de necontrolat e la mine sentimentul de
dragoste şi ataşament pentru români ca popor, tot pe atît cred cu fermitate că
trebuie să rămînem toleranţi. Blaga era tolerant. Idem Rebreanu. Nu însă şi Goga.
Am aflat multe
lucruri urîte despre Ralea, Călinescu, Cioculescu etc. Despre Nichifor Crainic,
din Muntele Ebol, de Teohar Mihadaş –
iar acum cînd i-am văzut poeziile din închisoare, nu mi-a venit să le mai
cumpăr, ştiind că acolo era turnător şi se mai şi scuza: Suntem datori să
supravieţuim… Datori faţă de cine? Au supravieţuit alţii şi fără vînzare de
frate! Iar situaţia celor de afară nu era mult diferită, în dictatură.
Ar fi o idee să
dezvolt scena cu cel care venea de pe şantierul Bumbeşti-Livezeni şi îi
intimida pe cei din compartiment, cu adresă directă la doi tineri care se
sărutau… Terorism politic.
O altă idee ar
fi să-l fac pe Gher. un militant pentru greviştii din Valea Jiului 1987, plecat
de-acolo tocmai la timp. Nu cred să meargă. Oricum, în discuţie trebuie pus şi
elitismul lui, dispreţul pentru poporul acefal.
O ascult pe
Flavia Cosma recitînd la TV poezii de la Toronto-Canada, unde se află de 15
ani. Fostă inginer de sunet la Radio: ’E o uşă prin care ies în Canada şi prin
care mă întorc la mine în cameră, în România…’ Ton frumos, sigur al poeziilor.
Niciodată nu apreciem un lucru în toată complexitatea sa. Teama că în
străinătate nu vei mai putea scrie poezie românească e deci nejustificată. Se
adaugă patrimoniului cultural românesc, în absolut. Acum şi în contingent,
deoarece s-a reluat oficial legătura cu diaspora română.
Un aspect
neplăcut, deranjant: nu pot asculta cu sobrietate aceste interviuri cu români
de departe. Totdeauna am lacrimi în ochi. O chestiune penibilă, de fapt.
În Polonia,
magazinele pline, însă oamenii nu au cu ce să cumpere. Nu e speculă şi inflaţie
ca la noi. Zloţii se pot schimba pe valută. Au aproape un milion de şomeri.
Pentru apartament aştepţi 15-20 de ani! În schimb se construiesc mereu
biserici, care iau locul caselor de cultură. Tinerii pleacă în străinătate.
Agricultura nu e rentabilă în loturi mici, ci doar de la 20 ha încolo…
Aau-hu-hu hu!
Aau-hu-hu-hu! Plînsul femeii
din cimitir. După asta poate
munci iar o săptămînă
întreagă…
cărţile prietenilor mei: Ioana Dinulescu: Oraşul lui Heidegger
Ed. R,Craiova, 2002, 121 pagini
ion lazu, fotografii de iarnă...
6.
RăspundețiȘtergerePortretul pe care Slavici îl face lui Eminescu este cât se poate de elocvent pentru drumul fără întoarcere în Destinul său. Cităm: „Nenorocirea cea mare a vieţii e – zicea el – să fii mărginit, să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie...”. Mai apoi: „Am rămas adeseori uimiţi de firea lui îngăduitoare faţă de cei care se făceau vrednici de a fi urâţi. Dispreţul lui se dădea însă pe faţă fără de nici o teamă şi adeseori şi fără milă...”. Să ne mai mirăm, de ce (la comanda străinătăţii) prietenii l-au părăsit cu toţii, şi nu credem că „numai” pentru faptul, că, aflat în centrul oricărei manifestări pentru eliberarea Ardealului, trebuia să fie redus la tăcere şi scos din peisaj (cum încearcă unii a sugera). Rămâne totuşi o enigmă (ascunsă, ori trecută sub tăcere, în scrierile lui Slavici, pe care îl tot urmăresc eu, aici), când îşi precipită plecarea la Viena, pentru investigarea nuştiu a ce boli personale, cu toate rugăminţele lui Eminescu de a nu pleca şi-l lăsa singur, dar ştim cert că fusese sfătuit de Titu Maiorescu să plece din preajma lui Eminescu, să-l lase fără sprijin, în acea zi de 28 iunie 1883 când Eminescu a fost arestat şi internat la ospiciu. Prea multe coincidenţe se petrec dintrodată: 1). Plecarea precipitată a lui Slavici la Viena, dar şi indicaţia lui Titu Maiorescu de a vizita Italia. 2). Scrisoarea deja pregătită de Slavici lui Maiorescu, prin care îl dădea pe Eminescu pe mâinile călăilor ce-l vor încătuşa în cămaşa de forţă şi trimite la ospiciu. 3). Documentul trimis de ai noştri dinaintea acelei zile, taman la Viena, prin care România se angaja să semneze un tratat de secretă alianţă cu Austro-Ungaria, Germania şi Italia, ce însemna de fapt, aservirea României Austro-Ungariei şi excludea revendicarea Ardealului (una din principalele preocupări a Societăţii Carpaţii, din care făcea parte atât Eminescu cât şi Slavici etc... 4). Telegrama prin care Otto von Bismark în înţelegerea cu Carol I ameninţa România cu războiul. 5). Somaţia lui P.P. Carp aflat în corpul diplomatic de la Viena, adresată parlamentarului Titu Maiorescu cu fraza celebră de-acuma: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”. Se pare că întrunirea de la Iaşi şi citirea „Doinei” la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, îi hărăzise pesemne soarta. Ei bine! E astăzi, altfel? S-a schimbat lumea cumva? Oamenii se conduc tot după aceleaşi principii şi nu pierd prilejul de a-şi nimici şi înlătura pe cei ce le stau în cale. Fie ei: buni, drepţi şi genii chiar.
6.1 (continuare)
RăspundețiȘtergere...Să auzim şi gândirea de atunci a lui Slavici: „Tot astfel Eminescu a fost prezentat de cei atinşi de adevărurile spuse de el drept un pesimist cu inima neagră, un smintit, care, în loc de a profita de bunăvoinţa oamenilor cu mare trecere, care-l îmbrăţişaseră, lovea orbeşte când într-unul, când într-altul şi li se făcea tuturor nesuferit”. Să ne mai mirăm, de ce somaţia lui P.P.Carp de la corpul diplomatic din Viena: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”, a găsit, ieşiţi ca din pământ, zeloşi şi susţinători ai crucificării poetului? Nu ne mai mirăm. Astăzi, ne oprim în dreptul statuilor lui şi şi ne mirăm că societatea de-atunci n-a putut proteja un aşa geniu al Poeziei! Nu numai că n-a putut, dar a făcut totul să-l elimine din decor. Slavici scrie (peste 20 de ani) multe pagini despre prietenul pe care cândva îl trădase şi-l lăsase singur în Bucureşti (dacă nu îl predase chiar cu bună ştiinţă) hienelor care abia aşteptau semnalul terciuirii trupului său şi terfelirii numelui poetului. Ca drept dovadă, dintre cei mai zeloşi (dintre care şi poetul Macedonski şi publicistul Bumbac) se şi făleau cu producţiunile lor mizerabile, sperând să se caţere pe soclul ce i-l hărăzise lui Eminescu, zeii.
(din primele însemnări din Jurnalul meu despre enigma celor doi) -va urma -
P.S. Citite cu sufletul mut, aceste însemnări de Jurnal ale Conului Ion Lazu, îşi vor găsi, cândva, cronicarul care să-i toace mărunt cuvintele, aşa cum o fac eu, acum, cu cele ale lui Slavici, în speranţa că, se va găsi cineva să şi le fi dorit să le afle şi să le citească.
Mi-e greu să aflu dacă la rarele mele intervenţii din ultima vreme s-a dat vreun răspuns. Contorul comentariilor s-a dereglat de aproape jumătate de an şi aşa a rămas.
RăspundețiȘtergereDoar Domnul Cicu m-a citat o dată şi Gazda cam de 2-3 ori mi-a replicat.
Pe de altă parte, revenirea aproape zilnică pe urmele postărilor anterioare, mă ajută să mă impregnez mai bine de cele aici consemnate, inserate. Şi, mai ales să, revăd locuri pe care nu le-aş fi văzut vreodată, fără de ospitalierii Lazu: Lidia şi Ion.
Apreciez că s-a frînt (creangă subt paşi) comentariul la monografia (antologia critică?) şi corespondenţa I.L. Caragiale. ori, poate eu să-i fi sărit finalul...
Rubrica (din) "Cărţile prietenilor mei" (care a dat deoparte "Scriitorul zilei") este la (încă!) un timid început. Mă deconcertează reproducerea scanărilor, fără ca să se adauge şi ceva, personal, din partea posesorului cărţii, dedicaţiei. Mi se va replica, poate, că momentul primirii, dăruirii e consemnat pe undeva, prin jurnalele (uneori chiar diurne) laziene... Da, dar s-ar fi putut să fie aduse aici, alături de ilustrate, pentru complinire.
Zguduitoare momentele autumnale din jurnalul 1990. Mi se reconfirmă de ce tinerii - mai ales - preferă, cu orice risc (deci, nu mă refer la învîrtiţi şi "bursieri" de florile cucului sau funeriului), să se dizloce şi să ia distanţă faţă de haitele de hiene ce pînă mai ieri purtau blăni brumării...
La bună re-lecturare!
NC
Nu ştiu mai exact ce va fi fiind cu contorul comentariilor..., ce am simţit este o pierdere de ritm al bădiei Culai, pe care nu am de ce s-o încriminez. Eu însumi, dacă ne gândim la Corespondenţa şi la Publicistica lui Caragiale, am lăsat finalul în suspensie, pentru că n-am mai abordat subiectul "1907. Din primăvară...", ci am lăsat pe altă dată, ori pentru altcineva.
RăspundețiȘtergereVestea bună e că m-am oprit cu "Scriitorul zilei", după 400 de numere sau şi mai multe, căci devenise prea obositor. Bilanţul meu anual mai pune în evidenţă şi alte aspecte, în legătură cu receptarea rubricii, nu le repet. Cu rubrica despre "Cărţile prietenilor mei", nu prea ştiu ce să fac, dacă să continui, dacă s-o amplific-diversific. Îmi e foarte peste mână să caut prin miile de pagini, oricât sunt datate autografele, menţionările din jurnalele mele. Îmi spun :cine se va nimeri să caute, le va afla în aceste cărţi, când şi dacă vor apărea pe hârtie, altfel se pot deja descărca din biblioteca europeană...
Aseară am discutat cu poetul Radu Cange (care telefonase spre a-mi semnala o surpriză teribilă în Rom. Lit.), despre volumul "Eu scriu la lumina mâinii mele", pe care i-l înmânasem la prânz - şi am convenit că multe surprize ne oferă chiar nouă ca autori manuscrise uitate prin cele sertare. Azi l-am scanat la rubrica mea şi i-am dedicat şi poezia "Manuscrise". Acum, că amicul RC nu are internet, asta nu mai contează...
La bună citire, Lazu